Emilian Galaicu-Păun

„Adevăratele cărţi continuă şi după ce ai întors ultima filă…”

(Poetul şi eseistul Olimpiu Nuşfelean mi-a solicitat un interviu pentru revista Mişcarea literară din Bistriţa; cum publicaţia respectivă nu se difuzează pe teritoriul Republicii Moldova – şi nici pe-al întregii Românii, la drept vorbind –, iar temele pe care le abordează mă preocupă în mod constant, inclusiv atunci când selectez un titlu sau altul pentru emisiunea Carte la pachet, vă propun, în avanpremieră, un fragment de dialog.)

Olimpiu Nuşfelean: Textul (literar) îşi mai păstrează autonomia şi fascinaţia?

Em. Galaicu-Păun: Să începem prin a recunoaşte că textul (literar) a suferit, de-a lungul secolului XX, tot felul de mutaţii, romancieri ca Marcel Proust, James Joyce, William Faulkner, iar mai încoace reprezentanţii Noului Roman Francez deplasând frontierele scriiturii dincolo de orizontul de aşteptare al publicului larg, format în tradiţia literaturii clasice. Chiar dacă, între timp, toţi aceşti autori citaţi mai sus s-au „clasicizat” la rândul lor, nu se poate afirma că operele lor fascinează marele public. Mai degrabă, constituie deliciul gurmanzilor, lectura fiind una eminamente pour les connaisseurs. Or, nu cred că aceştia îşi pun neapărat problema „autonomiei” lui Ulise sau a Zgomotului şi furiei, ci le iau ca atare – scrieri labirintice, cu nenumărate faţete, unele nemaiîntâlnite până atunci. Graţia unor asemenea creatori ce deplasează cadrul de funcţionare a textului, încorporând noi şi norii domenii (nu mă gândesc doar la ştiinţele umanitare, ci şi la cele exacte), se poate vorbi despre scrieri-arhipelaguri, scrieri-colonii, scrieri-„zone” (la această ultimă categorie aş include cărţile Svetlanei Alexievici, bunăoară) etc., etc. Pe de-altă parte, nici textele mai mult sau mai puţin tradiţionale nu sunt impermeabile la noutate – şi poezia, şi proza au demonstrat acest lucru cu brio. Acestea fiind spuse, aş deplasa accentul de pe autonomie pe fascinaţie – ce-mi pasă mie, cititorului de rând (dacă o fi existând un asemenea cititor), de gradul de autonomie al Leagănului respiraţiei (amintesc că romanul Hertei Muller valorifică artistic, dacă nu chiar poetic, experienţa nemţilor deportaţi în 1945 în Donbas, la scos cărbune), de vreme ce lectura mă fascinează?! Şi cu Solenoid, ce facem? Intrăm astfel într-o altă curbă a lecturii, definită prin conceptul barthian de plaisir du texte.

O.N.: „Îndepărtarea” de forma tradiţională îi este benefică sau îi afectează chimia în mod negativ?

Em. G.-P.: Cine ar putea defini astăzi, cu exactitate, conceptul de formă tradiţională? Dar să presupunem că există o percepţie oarecum comună, care face ca Marin Preda sau Nicolae Breban să fie citiţi ca scriitori tradiţionali, iar Gheorghe Crăciun ca unul experimental. Ce facem însă cu scrieri ce se situează „în afara ariei de acoperire” a acestor delimitări, sau cu scrierile de frontieră? Problemele încep, după mine, atunci când unei opere i se aplică o „grilă prestabilită de lectură”, fără să se ţină seama de specificitatea (iar în unele cazuri, unicitatea: Craii de Curtea-Veche; Întâmplări din irealitatea imediată ş.a.) acesteia – până şi autorităţi incontestabile în materie de gust literar au dat în bară (în special, prin subapreciere) în asemenea cazuri (a se vedea ce scrie G. Călinescu despre titlurile citate mai sus). Altminteri, chimia unei opere – aş extinde-o la întreg procesul de creaţie, ca parte componentă a acesteia – ţine înainte de toate de metabolismul artistului: unul poate transgresa fără grijă zone interzise, cu beneficii pentru carte; altul va călca strâmb şi în perimetrul securizat al… iambului de patru picioare!

O.N.: Scriitorii trebuie să se bucure sau să fie circumspecţi faţă de asemenea mutaţii de interes?

Em. G.-P.: Mai degrabă, scriitorii ar trebui să provoace aceste mutaţii, sau cel puţin să fie „pe fază” în momentul producerii acestora. Mărturisesc că mie unuia mi-s mai apropiaţi creatorii ce experimentează permanent, inclusiv prin forţarea unor limite în ale limbajului, formei (care-i una cu conţinutul!), interacţiunii (mă gândesc, de pildă, la romanul postum al sârbului Milorad Pavic, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, unde fiecare cititor devine co-autor în măsura în care se prinde în joc, alegându-şi un final din cele o sută, sau propunând versiunea sa de final) etc., etc. Adevăratele cărţi continuă şi după ce ai întors ultima filă, se insinuează în viaţa cititorului, lucrează în subconştientul acestuia, îl fac complice, unele chiar îl „colonizează” – dar nu este oare omul singura fiinţă de pe pământ care trăieşte atât în Natură, cât şi în Cultură?!... Fără să le contrapun, voi spune că adevăraţii scriitori trebuie să ştie a transplanta mutaţiile, de orice fel, din Cultură în Natură, asta după ce le recoltează din Natură în chip de… ţesut viu.

O.N.: Cititorii ar putea descoperi sau nu în asemenea texte delicii care să diminueze criza lecturii?

Em. G.-P.: Oricine „are organ” pentru citit, şi-l poate dezvolta în mod fabulos – voi începe prin a da un exemplu: cunosc o persoană foarte tânără, dotată cu o inteligenţă remarcabilă, care-l citeşte, de câteva luni bune, pe Marcel Proust (autor citat de toată lumea, şi tot mai puţin citit), volum după volum, descoperind noi şi noi delicii; faptul acesta n-o face insensibilă la literatura şi poezia contemporană (postmodernă, ca să zic aşa), din contră. Altfel spus, dacă nu te autolimitezi (bunăoară, la romane noir sau de dragoste), ai toate şansele să-ţi amplifici exponenţial cutia de rezonanţă, adaptând-o fiecărei lecturi în parte. Totul e să treci de „pagină 17”! (Cum nu toată lumea ştie despre ce-i vorba, daţi-mi voie să le explic, citând un fragment din Ţesut viu. 10 x 10: „Din câte povesteau ăia mari, numeroşi fii de ţărani de-o seamă cu părinţii lor – prima generaţie încălţată, cum ar veni – avură de suferit din cauza acestei blestemate pagini 17: dacă părinţii lor analfabeţi mai acceptau, de voie de nevoie, ca odraslele lor să-şi facă temele pentru acasă în loc să-i ajute la gospodărie, cititul cărţilor luate (culmea!) cu împrumut de la bibliotecă, şi încă fără să te pună nimeni, li se părea o imensă pierdere de timp. Şi atunci cei mai şmecheri se nărăviseră să rupă pagina cu pricina, fără s-o mai citească, dosind-o undeva, ca s-o pună la locul ei, la fel de neatinsă, înainte de a returna cartea „la şcoală”. Gestul (disperat) aducea a automutilare: era ca şi cum ţi-ai smulge din cartea vieţii doi ani tineri – 17 şi 18 (fiindcă, de bună seamă, nu rupeai pagina, ci foaia!) – şi nici că ţi-ar păsa; ceea ce, de fapt, îi aştepta şi pe ei, cel puţin teoretic, la 18 şi 19 ani, odată cu luarea la armată. Ce tom monumental s-ar putea alcătui din toate aceste zeci şi sute de pag. 17, sacrificate pe altarul cunoaşterii – nimic în comun cu gestul lui Eugenio d’Ors care obişnuia să-şi ardă în fiecare noapte de An Nou o pagină inedită, cea mai frumoasă! –, dacă s-ar fi găsit cineva să le lege împreună, dând la tipar prima ediţie de Pagini alese, cum ar fi Cartea de citit pe rupte în câteva sute/mii de pag. 17”). Ei bine, atât timp cât (fie şi) o singură persoană va citi cap-coadă În căutarea timpului pierdut, eu unul refuz să cred în criza lecturii!

Debutul mandatului prezidenţial al lui Igor Dodon numai discret nu poate fi numit – înlocuirea limbii române cu limba moldovenească pe site-ul Preşedinţiei RM; scoaterea drapelului Uniunii Europene de pe instituţiile de stat; retragerea cetăţeniei moldoveneşti ex-preşedintelui român Traian Băsescu; întrevederea cu proaspătul lider de la Tiraspol; prima vizită oficială la Moscova, unde a fost primit la Kremlin de către preşedintele rus Vladimir Putin, care i-a dăruit… o hartă a Moldovei

istorice; iar mai încoace, şi iniţiativa de a adopta încă un drapel de stat, şi anume flamura de luptă a „lui Ştefan cel Mare” (pe câmp roşu, un cap de bour de aur) şi decretarea zilei de 2 februarie drept sărbătoare a statalităţii moldave.

Toate aceste acţiuni – heirupiste, în esenţă – sunt chemate să demonstreze (în faţa propriului electorat, în primul rând) o activitate efervescentă, întru binele naţiunii, a proaspătului preşedinte moldav. Nu am de gând să revin, aici şi acum, la acestea – la unele, am şi reacţionat în scris la momentul comiterii faptelor –; ţin însă, în calitate de traducător al lui Michel Pastoureau, autoritatea mondială nr. 1 în materie de heraldică, să clarific pe înţelesul publicul larg chestiunea drapelului. Voi rezuma, aşadar, în linii mari, două subcapitole – „Cum îşi fac apariţia drapelele” şi „Stat sau naţiune?” – din compartimentul De la steme la drapele al lucrării O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004.

Ca orice semn, emblemă, culoare etc., un drapel nu există niciodată izolat; el nu trăieşte şi nu capătă sens decât în cazul în care este asociat sau opus altui drapel. În consecinţă, nu e posibil să existe o ţară fără drapel: chiar dacă o ţară refuză să adopte un drapel, alte ţări îi atribuie din oficiu unul sau consideră că absenţa drapelului echivalează cu un drapel. Căci, din punct de vedere semiologic, absenţa emblemei este o emblemă. Cu toate acestea, relaţiile de asociere, de contrast sau de poziţionare dintre diverse drapele se exprimă prin alegeri de ordin istoric şi cultural, şi nu doar structural. Ele necesită o analiză ce se situează în spaţiu şi timp, dat fiind că emblematica nu se reduce niciodată la un pur sistem semiologic, străin de orice substrat istoric sau antropologic. Lucrul acesta pare deosebit de adevărat în ceea ce priveşte geneza şi apariţia drapelelor.

De bună seamă, orice drapel pune problema raporturilor dintre stat şi naţiune. Dar este dificil de spus care dintre aceste două entităţi este astăzi emblematizată de drapel cu prioritate. Se vorbeşte aproape mereu de drapelul naţional, dar anume textele constituţionale, ce provin din stat, sunt cele care îl definesc şi stabilesc sau controlează întrebuinţarea lui.

Drapelul este un simbol oficial cu care nu este licit să faci ce-ţi trăsneşte prin cap. Cu toate acestea, distanţa este adeseori una importantă între fapte şi drapel, iar în practică drapelul este supus unor rituale ce nu au nimic oficial, nici statal. Statul ar vrea să deţină monopolul drapelului, dar lucrul acesta rămâne o utopie, cel puţin în ţările democratice. Şi asta deoarece drapelul aparţine mai ales naţiunii. În orice competiţie sportivă, bunăoară, orice suporter al echipei naţionale se simte legitim în drept să agite drapelul ţării sale, respectiv să-l abandoneze, şi chiar să-l calce în picioare, în caz de înfrângere. Drapelul unei ţări nu se deplasează doar cu ocazia sărbătorilor naţionale, a unor ceremonii militare sau pentru a participa la liturghia statului. O mulţime de alte circumstanţe îl solicită în mod imperativ, atât în interior, cât şi în exterior.

În lipsa unor cercetări aprofundate, este prea degrabă să încercăm a contura cu adevărat ceea ce, în cazul drapelului, uneşte statul şi naţiunea. Nu şi să ne punem aceste probleme. Ce formă de adeziune, de pildă, plasează în drapelul lor un francez, un italian sau un suedez? Sunt mândri a-l arbora? O şi fac? Unde, când, cum? Şi în ţările având o structură federală (Elveţia, Germania, Spania ş.a.), oamenii manifestă aceeaşi adeziune? Nu preferă oare drapelul cantonului sau Landului lor celui al ţării? În plus, nu a devenit oare pretutindeni în Europa Occidentală ceva arhaic faptul de a plasa la geam drapelul cu ocazia zilei naţionale? Dar de ce oamenii o fac pe stadioane, mai cu seamă atunci când se află în străinătate? Să fie oare mai mândri de drapelul lor atunci când se află departe de compatrioţii lor? Drapelul reprezintă o nostalgie? Sau poate că este scos mai lesne atunci când are ocazia să înfrunte un alt drapel?

În acest sens, exemplele contemporane sunt pe cât de numeroase, pe atât de dureroase: drapelul corsican contra drapelului francez, drapelul cecen contra drapelului rus, drapelul tibetan contra drapelului chinez, drapelul basc contra drapelelor spaniol şi francez, drapelul kurd contra drapelelor mai multor state.

Aceste drapele ale popoarelor ce nu şi-au cucerit independenţa statală fac trimitere mai mult decât oricare altele la ideea de naţiune.

Ei bine (nimic bun, de fapt!), preşedintele Igor Dodon ţine cu tot dinadinsul să opună drapelul „istoric” moldav, aşa cum îl vede el (pe câmp roşu, un cap de bour de aur), tricolorului românesc. De ce nu de-a dreptul cu drapelul roşu cu steluţa de rubin (din fruntea bourului ţintat, se presupune), aşa cum arată drapelul socialiştilor? – iată întrebarea. Răspunsul, în doi peri, trebuie să-l ştie acvila imperială cu două capete de pe drapelul rus.