Îl văzusem pe la sfârşitul anilor ’80 pe scena Luceafărului, în Aşteptându-l pe Godot, iar puţin înainte şi într-o sală la demisol, în Două săgeţi; încă nu-l ştiam pe nume, iar astăzi nici n-aş putea spune când şi cum i l-am aflat, de apropiat însă ne-a apropiat o întâmplare (istorică!) trăită la cote maxime în casa unui prieten comun, pictorul Nicolae Guţu, la Moscova („a Treia Romă” în perioada sovietică, unde duceau toate drumurile intelighenţiei din cele 15 republici unionale). Altfel spus, nu despre omul de teatru Petru Vutcărău (n. 11 iulie 1960, la Bardar) va fi vorba în cele ce urmează, ci despre… comeseanul, omul de spirit şi, nu în ultimul rând, personajul – iar când vorbesc de personaj, mă refer şi la… capul lui Ioan Botezătorul, pentru care Petru i-a pozat lui Nicolae Guţu (nu-i greu să ghiciţi după chipul şi asemănarea cui e făcută Salomeea).
Erau ultimele mele zile la Moscova, la capătul unei perioade de trei ani de „aspirantură” la Institutul de Literatură „M. Gorki” (noiembrie 1986 – decembrie 1989); pe 20 decembrie ’89 (s-ar putea să fi greşit ziua – în tot cazul, după 15 şi înainte de 22) fusesem prezent, alături de alţi basarabeni ce-şi făceau studiile în capitală, în Sala cu Coloane de la Kremlin, unde s-a celebrat cu fast jubileul lui Eminescu (în URSS se bătuse o monedă de-o rublă, cu efigia poetului, pentru colecţionari), rămânând cu morala „în bernă” după cuvântarea lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al USR, care pomenise de mai multe ori numele lui Ceauşescu (stârnind rumoare în sală, căci se aflase deja despre Timişoara!) decât pe cel al clasicului român; în aer plutea Schimbarea – şi eram nerăbdători cu toţii să contribuim şi noi la primenirea atmosferei. În seara de 22, eram la Nicolae Guţu acasă, unde se afla deja Petru Vutcărău, revenit («в Москву! в Москву!») din Tbilisi, capitala georgiană în care-şi făcea studiile la Institutul de Teatru “Şota Rustaveli”, regie. Trei bărbaţi, tustrei însuraţi şi tineri taţi de familie, redevenind pentru o seară burlaci şi urmând să ne descurcăm singuri cu masa de seară, la care nu ne prea stătea gândul, căci lucruri mult mai grave se întâmplau pe faţa pământului (românesc!), şi încă „în transmisie directă”. Altfel spus, erau lipiţi cu urechea de un mic radio cât o maşină electrică de bărbierit, la care ascultam un post românesc (să fi fost Radio România Internaţional?!) – iar cele auzite ne încântau & îngrozeau în egală măsură: ne încântau, fiindcă tocmai se prăbuşea regimul Ceauşescu, probabil cel mai dur (după cel albanez, al lui Enver Hodja) din întreg lagărul socialist de pe Bătrânul Continent; şi ne dădea fiori reci, fiindcă se trăgea în oameni, iar cu puţin timp înainte plecase spre Bucureşti Iulia Guţu, la nişte cursuri de română.
Ţin minte cum ne smulgem unul altuia radioul din mână, să-l tragem mai spre ureche, şi cum ne întrebam pe mică de ceac dacă am înţeles bine ceea ce tocmai s-a spus. Istoria păşea pe timpanele noastre, când în vârful degetelor, când în ritm de marş forţat, iar faptul că puteam urmări on line, din capitala care dăduse startul Perestroikăi, ce se face la mii de kilometri distanţă, era ceva nemaipomenit – cu doar o lună înainte, căzuse Zidul Berlinului, în Europa nu mai rămânea decât sârma ghimpată de pe Prut ce împărţea în două state acelaşi popor. Când am înţeles, după nişte ore bune, că Revoluţia a învins, iar N. Ceauşescu a şi fugit pe calea aerului, cu un elicopter, gazda noastră Nicolae Guţu a scotocit prin cămară şi a pus pe masă o… sticlă de votcă – „Vutcă!”, am zis într-un glas, nu că am fi fost nişte beţivi, ci de dragul jocului de cuvinte –, pe care o dosise probabil pentru vreo descindere-fulger a poetului Eugen Cioclea (nu pot să nu amintesc, între paranteze, că Gorbaciov tocmai instaurase regimul de prohibiţie, astfel că băuturile alcoolice se vindeau de la o anumită ora în sus şi doar pe taloane: câte 2 sticle de votcă pe lună), şi el de-al casei. De unde să ştiu atunci că, dacă şi va lua parte la o revoluţie, Petru o va face el însuşi – în teatru!
A fost, din câte îmi aduc aminte, cea mai „trează” băută a noastră («на троих», în buna tradiţie rusească), mai mult povestind decât îndemnându-ne cu turnatul & ciocnitul paharelor, şi totodată începutul unei lungi prietenii umane & artistice, de trei decenii, cu unul dintre creatorii marcanţi ai culturii noastre, Petru Vutcărău. Întorşi la Chişinău – eu de la Moscova, şi Petru din Tbilisi –, ne-am regăsit la proaspăt înfiinţatul Teatru Eugène Ionesco, el cu trupa pe scenă, eu în sală, dar şi în cadrul acelor neuitate „Vineri seara la Eugène Ionesco”, unde aveau loc lansări de cărţi (ţin minte, i-am prezentat volumul lui Cioclea Alte dimensiuni, şi tot acolo foarte tânărul Petru Oistrih citise din Gesturi-le mele…), vernisaje ale pictorilor, serate de muzică etc., etc. Şi astăzi mi se pare nemaipomenit că am putut lua parte – şi chiar pune osul la treabă – la aşa ceva, păcat că acel Beau Monde artistic n-a ţinut decât câţiva ani, la fel cum şi Prima Echipă (o scriu cu majuscule, fiindcă merită această onoare) s-a împrăştiat după ce teatrul fusese lipsit de sediul de lângă Preşedinţie, pentru a reveni, unii dintre părinţii-fondatori, la dragostea dintâi în anii din urmă. Altfel spus, Petru Vutcărău & Co înseamnă o epocă în cultura română din Basarabia, şi tot atâtea pagini glorioase pe diferite meridiane unde Teatru Eugène Ionesco a jucat şi/sau regizorul nostru a montat – şi într-un caz, şi-n altul, ridicând sălile în picioare. Şi tot Domnia Sa a făcut din Chişinău, odată cu fiecare ediţie a „Bienalei Teatrului Eugène Ionesco”, capitala lumii teatrale europene şi „de peste ţări şi mări”, ceea ce înseamnă că omul a şi devenit o Instituţie. Una cu… sex-appeal (de vreme ce omul tocmai a ajuns sexagenar), mai pe româneşte spus – una cu vino-încoace. Ce noroc că, oriunde a plecat în turnee sau să monteze, Petru Vutcărău a revenit acasă.
…cât despre Vutca din nume, ei bine, nu şi-a pierdut deloc din tăria (de caracter), doar că între timp a devenit Coniac – Noblesse oblige!
