Emilian Galaicu-Păun

Toată lumea o recunoaşte din prima – sub aparența unei femei tinere care poartă pe cap o bonetă frigiană, Marianne reprezintă Franţa şi valorile republicane conținute în deviza: „Liberté, Égalité, Fraternité”. Denumirea de Marianne provine din numele compus Marie-Anne, prenume foarte răspândite în Franţa secolului al XVIII-lea, şi care a fost ridicat la demnitatea de simbol graţie cântecul revoluţionar La Guérison de Marianne, compus de Guillaume Lavabre (1755-1845). O altă imagine alegorică a Franţei republicane se desprinde din pânza marelui Eugène Delacroix, La Liberté guidant le peuple (1830); stau şi mă întreb: câtă lume ştie că strămoaşa acestora este chiar… Fecioara Maria?!

(Vă propun, în cele ce urmează, un fragment din lucrarea istoricului francez contemporan Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc. O moarte infamă la originea simbolurilor Franţei?, în traducerea subsemnatului, Cartier, 2022.)

* * * * * * * * * *

Niciun text contemporan nu este în stare să ne explice când, cum şi de ce regatul Franţei a fost plasat, pe la mijlocul secolului al XII-lea, sub protecţia Fecioarei. Este un fapt presupus, evident în unele privinţe, dar nu şi documentat explicit. Cronicarii fac aluzie la el a posteriori, fără să furnizeze vreo informaţie precisă: nicio dată, nicio formulă. Cât despre actele suveranului, ele sunt mute, mulţumindu-se iar și iar să înceapă prin invocarea Sfântei Treimi, şi nu a Maicii Domnului. Diplomatica regală, fidelă formulelor sale de cancelarie, nu ne furnizează în cazul dat nicio lămurire.

O astfel de tăcere documentară nu va mai fi oportună cinci secole mai târziu, atunci când Ludovic al XIII-lea, şi el un mare devot marial, va face jurământul să plaseze din nou regatul Franţei sub patronajul Sfintei Fecioare. Suntem în februarie 1638 şi tocmai a fost anunţată oficial sarcina reginei Ana de Austria, în sfârşit gravidă după douăzeci şi trei de ani de căsnicie şi ca urmare a numeroase acte de pietate pentru a obţine un moştenitor (viitorul Ludovic al XIV-lea se va naşte în septembrie 1638). Mai multe texte emanate de la autoritatea regală explică, aşadar, că „regele i-a închinat Fecioarei persoana sa, regatul său şi pe supuşii săi, spre a-i mulţumi pentru efectele minunatei ei bunătăţi”. El promite să stabilească noi procesiuni pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi cere ca fiecare biserică a regatului care nu-i plasată sub titulatura Notre-Dame să-i consacre acesteia capela principală. El însuşi se angajează să-i ofere Сatedralei Notre-Dame din Paris un nou altar principal. Această decizie solemnă, rămasă în memoria posterităţii sub numele de Voeu de Louis XIII (Jurământul lui Ludovic al XIII-lea), a dat naştere unei mulţimi de glose şi a inspirat numeroşi artişti: de la sfârşitul anului 1638, bunăoară, Philippe de Champaigne încheie un tablou mare, astăzi păstrat la Muzeul de Arte Frumoase din Caen, în care îl vedem pe rege oferindu-şi coroana Sfintei Fecioare.

Nimic din toate acestea, din păcate, în secolul al XII-lea, nici tu document scris, nici tu monument, nici tu operă de artă inspirată direct de decizia regală. Totuşi intenţiile şi mizele sunt mai mult sau mai puţin comparabile: a şterge amintirea nenorocirii vechi, a rezolva problemele dinastice, a-l proteja pe rege şi regatul Franţei. Între Ludovic al VII-lea şi Ludovic al XIII-lea, în ciuda celor cinci secole ce-i separă, diferenţele nu sunt atât de mari. Dar dacă ştim totul despre jurământul celui din urmă, nu cunoaştem nimic sau aproape nimic despre iniţiativele celui dintâi.

În special data nu ni-i cunoscută. S-a făcut apel la ajutorul Fecioarei încă din primăvara lui 1147, atunci când regele se pregăteşte să plece în cruciadă? Sau mai târziu, la întoarcere, în 1149? Sau între aceste două date, atunci când abatele Suger asigură regenţa regatului? Mai multe indicii ne fac să privilegiem această ultimă ipoteză şi să credem că un atare act a fost pregătit cu mult înainte de către abatele de Saint-Denis în persoană. Lucrul acesta pare credibil dacă urmărim politica sa marială în momentul în care el începe marea renovaţie a bisericii sale abaţiale: Fecioara Maria este regină aici; ea tronează încoronată în vârful arborelui lui Ieseu pe un vitraliu datând din anii 1142-1144. În curând, ea va trona şi la Notre-Dame din Paris, în acelaşi timp, pe un alt vitraliu oferit de Suger, dar şi pe timpanul portalului cunoscut astăzi sub numele „poarta Sfintei Ana”. Un rege se află la stânga Fecioarei Maria: în conştiinţa contemporanilor săi, este vorba de Ludovic al VII-lea.

Şi totuşi, dacă iniţiativele abatelui Suger au fost determinante, ce rol exact a jucat Sfântul Bernard? Din cei trei actori, anume el este devotul cel mai fervent al Fecioarei. Nu-i cu putinţă să ne imaginăm că nu ar fi avut niciun cuvânt de spus în luarea unei decizii atât de importante: să se facă din Maica Domnului sfânta patroană a Franţei. Sfântul Bernard moare în august 1153. În raport cu problema care ne interesează, această dată constituie oare un terminus ad quem? Probabil că nu, dacă luăm în considerare faptul că Ludovic al VII-lea a rămas celibatar timp de aproape doi ani: se desparte de Eleanor în martie 1152, se recăsătoreşte cu Constance de Castilia la începutul anului 1154. Oare nu cumva, în aceşti doi ani, regele „s-a căsătorit cu Fecioara”? Cu condiţia să nu fie puţin cam devreme, dacă e să-l urmăm pe Eudes de Deuil, succesorul lui Suger la abaţia Saint-Denis şi autor al unei cronici parţiale a celei de a doua cruciade1. Tânăr fiind, regele Franţei o considera pe Împărăteasa cerurilor drept mama sa; mai în vârstă, el ar fi socotit-o ca soţie a sa şi ar fi făcut-o, simbolic, regină a Franţei.

Nu-i decât o ipoteză, dar mai multe argumente merg în acest sens şi ne îngăduie să combinăm influenţele şi opțiunile celor trei personaje. La început, terenul e pregătit de Suger. Nu doar că – am mai spus-o – abatele a inventat o temă iconografică nouă: Încoronarea Fecioarei Maria, ci și nu va rata nicio ocazie s-o asocieze pe Împărăteasa cerurilor cu regatul Franţei, în mod special pe durata regenţei sale. Sfântul Bernard a preluat apoi ştafeta şi va sublinia că regele, vicar al lui Hristos pe pământ, şi-ar fi primit coroana, ca şi Fecioara Maria, din mâinile lui Dumnezeu şi doar ale Lui. În sfârşit, Ludovic al VII-lea ar fi urmat ideea de la începuturi, oferindu-şi regatul Sfintei Fecioare, acest regat, al cărui suveran ilegitim se credea uneori, deoarece îşi datora urcarea pe tron unui mizerabil porc. Ipoteza e cu atât mai solidă, cu cât, în acest mijloc de secol al XII-lea, ia fiinţă în anturajul regelui o noţiune nouă, cea de Corona (Coroană), despre care documentele de cancelarie vorbesc pentru prima oară în 1147. Nu-i vorba de obiectul material pus pe capul suveranului în ziua ungerii la domnie, ci de o entitate mai abstractă, desemnând în acelaşi timp regatul, monarhia şi exerciţiul puterii. Regele nu este proprietarul, ci doar depozitarul coroanei, după chipul acelor regalia, însemne care nu-i aparţin, dar cu care este îmbrăcat în ziua ungerii la domnie: sunt atributele vizibile ale Corona.

Aceste probleme sunt complexe şi ar trebui dezbătute, nuanţate, completate. Pentru moment, să reţinem faptul că alegerea Sfintei Fecioare drept noua patroană a regatului Franţei (în afara sfinţilor patroni tradiţionali: Martin, Dionisie şi Genoveva) se face din voinţa regelui Ludovic al VII-lea, dar sub influenţa conjugată şi preponderentă a abatelui Suger şi a Sfântului Bernard. Neîndoielnic, decizia nu a fost luată dintr-odată, ci a fost elaborată în mai multe etape, pe care am putea să le situăm în mod rezonabil într-un răstimp de cincisprezece ani: între 1140 şi 1155.

În această perioadă, Fecioara Maria ocupă într-adevăr un loc din ce în ce mai important în spaţiul regal şi în punerea în scenă a puterii suverane. Ea poate fi prezentă în persoană, după cum vedem pe faţadele unor mari catedrale (Chartres, Paris, Senlis: teme sculptate cu Fecioara cu Pruncul sau Încoronarea Fecioarei), dar, mai frecvent, ea e, pur şi simplu, evocată şi înlocuită prin cele două atribute iconografice principale: crinul şi culoarea albastră, ambele simboluri ale purităţii. Regele Franţei şi le va apropria, puţin câte puţin, şi, drept urmare, la orizontul anilor 1160-1180, aceste două elemente vor intra în componenţa armoariilor regale. Adoptarea lor e totalmente legitimă, dat fiind că regele s-a „căsătorit” simbolic cu Fecioara şi a făcut-o „regina Franţei”. Cu ocazia acestui mariaj mistic, Fecioara i-a oferit propriile sale atribute.

Înainte de a examina în detaliu cum a avut loc această adoptare, merită să ne întoarcem în timp pentru a înţelege cum şi de ce crinul şi azurul au devenit treptat atributele privilegiate ale Împărătesei cerurilor. Să începem cu crinul, a cărui floare virginală se va transforma definitiv în figură regală în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea.

(Nu am încotro, trebuie să încep prin a mărturisi că, timp îndelungat, am crezut că Şerban Foarţă este un personaj virtual, în spatele căruia se află un întreg Institut de Inginerie Genetică a Textului care încrucişează cuvinte, umblă la ADN-ul vorbirii etc., etc. în vederea obţinerii limbii originare. Volumele de până la 1989, fără poza autorului, nu făceau decât să-mi confirme, o dată în plus, senzaţia de a fi antrenat într-un joc, dacă nu cu mărgele de sticlă, cel puţin cu biluţe de mercur care se împrăştie în pagină şi se recompun după legi numai de ele ştiute, “un joc secund, mai pur” în 3D. Antologia Opera somnia (Polirom, 2000), cu imaginea poetului pe coperta întâi ieşind parcă din cadrul geamului, nu a reuşit să umple golul lăsat de retragerea demiurgului după ce îşi va fi desăvârşit creaţia, de vreme ce poemele dintre cele două coperte nu poartă nici urmă de “biografic”. Ar fi rămas negreşit în zona mitului, dacă pe la începutul mileniului nu ajungeam să-i fiu redactor de carte – la apariţia foarte selectei antologii Ethernul Pheminin, Cartier, 2004, nu doar că-l descopeream pe omul foarte deschis spre comunicare ce se semna cu un nume pe cât de poetic, pe-atât de real, Şerban Foarţă, dar şi, din pasa Domniei Sale, treceam la per tu (ca să-mi fie mai lesne a-l tutui epistolar, îi scriam în franceză, y compris numele: Cher Cherban). Cam pe atunci am realizat un prim interviu, prin corespondenţă, publicat de Radio Europa Liberă (a se vedea: „...în timp ce întrebările rămân cam tot atât de lungi, răspunsurile se împuţinează, precum nisipul în clepsidră…”), şi tot nu ne văzusem faţă către faţă. A trebuit să aşteptăm anul 2009, când apărea în Rotonda, la Cartier, volumul Nu ştiu alţii cum sunt… (Poeme bătrâneşti), pentru a ne întâlni nu doar „în chip poetic”, ci şi în carne şi oase – la o dublă lansare de la Târgul de carte Gaudeamus (alături de opul lui Foarţă, Arme-le grăitoare ale subsemnatului).

…şi a mai fost o noapte de neuitat la Timişoara, în compania lui Şerban & a câtorva poeţi bănăţeni, după o lectură din Arme… în librăria Humanitas, ce s-a încheiat în casa poetului, spre zori – noapte care m-a făcut să mă simt, fie şi cu întârziere de peste un secol, în pielea tânărului Paul Valéry în vizită la idolul său, Stéphane Mallarmé. Mult mai târziu, avea să-l provoc să-mi răspundă la ancheta mea de la REL, „Maeştri şi Ucenici” – ceea ce Ş.F. a şi făcut-o, în felul său, contopind cele două întrebări într-una singură. Aşa este Şerban Foarţă, Poetul & Omul – dintr-o bucată, acum rotunjind o vârstă (80 de ani, omul fiind născut pe 8 iulie 1942 la Turnu-Severin) ce-l trece, iată, în rândurile noastre, ale optzeciştilor).

* * * * * * * * * *

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Şerban Foarţă: Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost... Paul Valéry-ul propriu !

În vârstă de vreo 25 de ani, eram (cu jaluzelele lăsate drept pavăză-mpotriva ispitei estivale de afară) în curs de a transpune în română (pentru Editura Meridiane, de sub teascurile căreia,-n aprilie 1968, a şi ieşit) un opuscul al lui Paul-Ambroise, anume Degas Danse Dessin.

Faptul că eseul era, fireşte,-n proză nu putea decât să mă irite...

„Aritmia” mă incomodează (în calitate de versificator, – iar, mai încoace, în postură de cardiac); pare, din parte-mi o (blajină) ţăcăneală (şi, poate, că şi este, de vreme ce... ţăcăn metronomic fraza, ca şi cum ar fi un vers în metru clasic, – de parcă aş fi emulat cu Hermes-Baby, şviţeriana mea maşină à écrire!), manie de care nu (mai) pot să mă dezbăr, fie că-i vorba de poeme, de eseuri, de proză sau de tălmăciri (de tălmăciri de proză, de eseuri, de poeme).

Noroc că cei mai mulţi nu dibuie bătaia ritmică precisă a frazelor pe care le înşirui, pe pagini, ca pe nişte partituri.

Una din puţinele persoane ce şi-au dat seama de acest nărav, a fost, în urmă cu decenii, sora mea: „Am început să-ţi înţeleg mai bine fraza, după ce am observat că e ritmată.” (În paranteză fie spus: urechea-i muzicală şi orele de pian au ajutat-o.) Am completat-o (ca un frate mai în vârstă şi înţelept nevoie mare): „Nu atât fraza, cât frazarea.”

Or, totul va fi început cu un fragment din cartea amintită, – cu care, editorialmente vorbind, am debutat.

Altminteri, fie spus în treacăt, traducerea făcându-te „sosia”, aşa-zicând, a autorului tradus, eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!

Cât despre fragmentul amintit (cf. pp. 17-18), părându-mi-se foarte poematic, am hotărât pe loc să-l „pun pe muzică” (adică să-l ritmez).

E un fragment avându-şi sursa într-un paradox de ordin coregrafic al maestrului din Rue de Rome (anume că dansatoarea nu este o femeie ce dansează, căci nu-i deloc femeie şi că nici n-ar dansa!); şi se referă la mirabilul balet al unor mari meduze filmate-n mediul propriu, sub „clopotele verzi”, – ca să se termine, după descrierea senzuală a dansului lor mirobolant ce este visul Erosului însuşi, prin închiderea subită a umbrelei, când ele „... freamătă şi se înalţă asemenea unui aerostat, spre luminoasa zonă interzisă unde domneşte astrul şi aerul mortal.”

(Pe-atunci, „mortal” nu va fi fost, ca azi, „letal”!)

Fie şi dacă ritmul mult dorit nu-mi ieşise, totuşi, ca la carte, îmi înfipsesem dinţii în fructul interzis, – un scandal, altminteri, inubliabil...

Am mai „valerianizat”, apoi, o dată: Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci (Editura Meridiane, 1969; şi, după ani de zile, într-o ediţia, alta, revăzută, la Editura Paralela 45, 2002).

Apoi, după mai multe inconcludente tentative (una, Les Pas, pe când eram student, – citind-o, la un cenaclu de literatură comparată, în tandem cu alta, anume Pasul dulce, de Arghezi), n-am mai tradus din opera în versuri a „cartezianului” poet al Junei Parce decât patru: două (Cântec aparte şi Sinistru) inserate în Clepsidra cu zăpadă (Editura Polirom, 2003), iar alte două, inedite. Le transcriu, căci, poate, merită,-n aval:

1) VINUL PIERDUT

Cândva,-n ocean lăsat-am (dar,

Sub care cer, nu pot să jur)

Să-mi cadă, hăului în dar,

Un strop din vinul cel mai pur.

De ce a fost să-l pierd pe mări?

Unui oracol am dat curs?

Unei lăuntrice chemări,

Că,-n loc de sânge, vin am scurs...

O purpurie-ntunecare

Pe faţa apei, – după care,

Din nou, prin clarul ei străvezi;

Curs vinul, ce beţie-n unde!

Iar în amarul aer vezi,

Săltând, fantasmele afunde.

2) INSINUANTUL

Curbe, o, meandru

Al seducţiei, – oare

E vreun gest mai tandru

Decât o lentoare ?

Drumu-mi ce-l ştiu bine

Eu îl vreau şi-al tău;

Gându-ascuns în mine

Nu e să-ţi fac rău.

Surâzândă,-n fasta

Seară, – te răneşte

Libertatea asta

Ce descumpăneşte ?

Curbe, o, meandru,

Taina mea adâncă,

Verbul cel mai tandru

Amâna-l-aş încă.

În ceea ce-l priveşte pe Domnul Mallarmé, relaţiile noastre vor fi fost cam ca acelea dintre părinte şi odraslă: cordiale, dar şi încordate.

În rest, mult mai prozaic, ba chiar şi-n termeni mercantili şi/sau contractualişti vorbind: în casa poetului tradus, traducătorul este un chiriaş; chiria se achită în versuri tălmăcite.

Sau, mai sofisticat (spre satisfacţia celui ce-a fost Alex Leo Şerban), pornind de la justificarea tabu-ului în tălmăcirea-mi sonetului À la nue accablante... prin prezenţa insolitului vocabul într-un poem al lui Hugo: „Et ne bafouons plus le nègre et son tabou” (Religions et Religion, VIII), orice traducător e „negrul” unui autor, a cărui operă-tabu o tot (re)scrie, la negru,-n propriu-i „petit nègre”!

Oricum, e imposibil, ca tălmaci, să nu resimţi complexul de inferioritate al unei (nu am altă vorbă!) „slugi”, al uneia „la doi stăpâni”, ceea ce cheamă-se, în graiul goldonian, servo di due padroni: autorul (sau originalul) şi propria-ţi limbă (cea maternă, îndeobşte), în care trebuie să-l tălmăceşti...

De unde şi, ca vagă consolare (în ciuda fatalelor incertitudini, în versiunea-mi proprie a operei lui Mallarmé în versuri, acest liminar sonet, Exergue (în idiomul, ba chiar şi în idiolectul, „patronului” prea-venerat):

Bien que trop seul et mal armé

À vous conduire en autre langue

Parmi l’inavouable tangue

Et tel oiseau qui (ma larme est

Le témoignage) m’alarmait

Non moins que le bateau qui tangue

À me laisser le coeur exsangue

Entre vos basses, Mallarmé,

Maintenant face à une rive

Dont le nouveau soleil vous prive

De plus d’une ombre ou bien d’éclat

Avec ces feuilles décentrées

Bruissantes même au calme plat

Va-t-on avoir le droit d’entrée.

În fine, „dezixificarea” faimosului Sonet în -i/yx(e) [ca şi în -or(e], nu este o pastişă maliţioasă, ci un amabil exerciţiu lipogramatic în maniera poeţilor din grupul OuLiPo:

DÉSIXIFICATION

Ses 2 paumes très haut dédiant leur O’Neill^*,

L’Angoisse, ce minuit, soutient, bibliophore

Maint rêve vespéral brûlé par le phényle^**

Que ne recueille aucune urne papyriovore.

Sur les crédences, au salon vide : nul ptil^***,

Aboli bibelot d’un (é)cri(t) insonore

(Car le Maître est allé cueillir des fleurs de style

Avecque l’objet dont le fainéant s’honore).

Je ne reproche à la feuille d’acanthe en or

De s’estomper selon peut être le décor

Des bicornes offrant la Marseillaise^**** au Nil

Elle, enfantine et nue en son miroir, encor

Que, dans l’oubli fermé par le grand cadre, file

L’étoile septuplée avoisinant l’Alcor.

–––––––––––

^*Long Day's Journey Into Night ?

^** C₆H₅ –

*** Cf. gr. πτίλον « plume ou duvet ».

^**** Cf. La Campagne d’Égypte (1798-1799). [„La marche avait six ans...” (Victor Hugo)]

P.S.

Coabitarea, luni de zile, dacă nu ani, ba chiar decenii, cu autorul cel pe care-l transpui, cu greu, în altă limbă, nu doar acasă, ci şi-acolo pe unde te duc paşii, zilnic, e una ce-i cu neputinţă să nu te facă, vrând-nevrând, ca, prin instinct cameleonic, prin mimetism, prin empatie, să te confunzi, treptat, cu el...

Născut (ca şi soţia-mi dintâi, Maria-Mia) în 1942, eram cu una sută ani mai tânăr decât maestrul Mallarmé, venit, pe lume la Paris, în 1842. Fără să fiu superstiţios, mi se părea, din când în când, că simetria respectivă ar trebui să se păstreze şi în privinţa datei morţii: Mallarmé a închis ochii, la Valvins, în A. D. 1898. Peste un secol, în 1998, mi-ar fi venit, şi mie, rândul.

Din păcate, i-a venit Mariei-Mia!

Martoră şi, uneori, martiră a propriului meu amok mallarméan, a mallarmizat mai bine decât mine...

(Foto Şerban FOARŢĂ înconjurat de mai tineri scriitori – în imagine: Dan-Silviu Boerescu, Luca Piţu, Bogdan Ghiu şi Em. Galaicu-Păun, Gaudeamus, 2009)

* * * * * * * * * *

Şerban FOARŢĂ (n. 8 iulie 1942, Turnu-Severin), poet, eseist şi traducător român. Este fiul lui Nicolae Foarţă, medic, şi al Yvonnei (n. Bürger), profesoară de muzică. Studii primare, gimnaziale şi liceale la Turnu-Severin (1949 – 1960). Facultatea de Filologie din Timişoara (1965); doctor în filologie (1978), cu o teză despre poezia lui Ion Barbu. După absolvire şi până în 1990, trăieşte din scris, ca liber profesionist (cu excepţia câtorva luni: martie-noiembrie 1969, când este referent literar la Teatrul Naţional din Timişoara şi, respectiv, corector la revista Orizont). Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990 – 1991). Profesor la Catedra de Jurnalistică a Universităţii de Vest (1992 – 2005; între 1999 şi 2001, şef de catedră). Debutul în revista Scrisul bănăţean (1963), cu critică literară. Debut editorial cu volumul de versuri Texte pentru Phoenix (1976). Volume de poezie:

• Texte pentru Phoenix , Editura Litera, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Andrei Ujică; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Nemira, Bucureşti, 1994);
• Simpleroze, Editura Facla, Timişoara, 1978; ed. a II-a, Ed. Brumar, 1999;
• Şalul, eşarpele Isadorei/Şalul e şarpele Isadorei, Editura Litera, Bucureşti, 1978 (ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Brumar, Timişoara, 1999);
• Copyright, Editura Litera, Bucureşti, 1979;
• Areal, 7 poeme, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983;
• Holorime, Editura Litera, Bucureşti, 1986;
• Caragialeta, Editura Brumar, Timişoara, 1998 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2002);
• Un castel în Spania pentru Annia, Editura Brumar, Timişoara, 1999 (ediţia a II-a, revăzută şi mult adăugită, 2006);
• Erau ziare, evenimente, Editura Brumar, Timişoara, 2000;
• Opera somnia, Editura Polirom, Iaşi, 2000 (antologie cu studiu introductiv de Mircea Mihăieş);
• Spectacol cu Dimov, Editura Vinea, Bucureşti, 2002;
• Caragialeta bis, Editura Brumar, Timişoara, 2002;
• Poezie (Carte la borcan), Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;
• Fractalia, Editura Brumar, Timişoara, 2004;
• Ethernul Pheminin, Editura Cartier, Chişinău, 2004;
• Rebis, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005;
• Rimelări, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005;
• Jeu de paume, Editura LiterNet, 2006;
• Cliquet, Editura LiterNet, 2006;
• Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz, Ed. Brumar, Timişoara, 2007;
• Mr. Clippit & comp., Colecţia LUDEX, Editura Curtea Veche, 2007;
• Cucul din ceas si Pasarea albastra. Thriller ceasornitologic si cu triluri, in doua acte a cate XI scene fiecare, Editura Curtea Veche, 2007;
• Isprăvile lui Degeţel şi ale altora ca el, un poem de Şerban Foarţă; cu o naraţiune fotovirtuală de Romelo Pervolovici; postfaţă lămuritoare de Ion Bogdan Lefter; Editura Paralela 45, Piteşti, 2007;
• Mărtzi$oare necomertzi$oare, Editura LiterNet, 2008;
• Micul Print, Editura ART, Bucureşti, 2008;
• Capodopere incomplete, Editura Ştiinţa, 2008;
• Îndreptar practic de chiciologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2008;
• Portrete-robot cu text cu tot, Editura LiterNet, 2009;
• Nu ştiu alţii cum sunt..., poeme batrâneşti, Colecţia Cartier Rotonda, Editura Cartier, 2009;
• 69. Ion Barbu-Şerban Foarţă, Editura ART, 2011;
• Hexachordos: Psalmii. Ecleziastul. Cantarea Cantarilor. Iov. Psalmii lui Solomon. Odele, pre stihuri retocmite; Ed. Brumar, MMXI 2011;
• Inverosimilele aventuri adevărate ale locatarului din Loch Ness şi rolul său în scufundarea în urmă cu fix un secol a vasului Titanic, Editura LiterNet, 2012;
• Caiet cuMinte pentru Minte; versuri : Seban Foarta; Jocuri matematice: Adriana Poputa; Ilustratii: Andrei Rosetti; Ed. Brumar, 2012;
• Fotballetto, EdituraCritic, 2012;
• ABC D’AIR, Editura Vinea, 2012;
• Abecedaur, Editura Brumar, Timişoara, 2014;
• L'envers est en vers, l'endroit est a droit, Editura Integral, 2016 ;
• Mulţimea cu un singur element, Editura Cartier, 2017.
• Laureat a numeroase premii, dintre care cele mai importante sunt:
• 1978, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de versuri Simpleroze;
• 1980, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru volumul Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu;
• 1998, Premiul ASPRO pentru experiment pentru volumul de versuri Caragialeta;
• 1998, Pentru întreaga activitate: Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara;
• 2000, Premiul „Poesis”, Satu Mare;
• 2002, Premiul de excelenţă pentru opera de poet şi traducător, la Festivalul Naţional de Literatură „Sensul iubirii”, Drobeta-Turnu Severin;
• 2003, Premiul ASPRO pentru poezie (volumul Spectacol cu Dimov);
• 2005, Premiul Naţional pentru poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani, 15 ianuarie 2005;
• 2005, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul de traduceri Blazoanele anatomiei feminine. Poeţi francezi ai Renaşterii;
• 2005, Premiul Radio România Cultural, pentru poezie;
• 2007, Premiul Naţional pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Cartea psalmilor;
• 2008, Premiul „Gellu Naum” pentru expresie poetică.