Vladimir Tismăneanu

Pe măsură ce ne apropiem de cea de-a o suta aniversare a fatidicului an 1917, ne putem aștepta la o avalanșă de cărți despre revoluțiile ruse, bolșevism, Lenin, Troțki, Stalin, etc. Acest lucru este perfect normal. Secolul al XX-lea a fost, într-o mare măsură, secolul lui Lenin. Tocmai Lenin a fost cel care a inventat partidul de avangardă ca vehicul pentru urmărirea scopurilor supreme ale ingineriei sociale. El a dorit purificarea umanității de „vermina" burgheză. A fost neo-machiavelicul și neo-iacobinul desăvârșit, un marxist îmbibat de amintirile sângeroase ale radicalismului revoluționar rus. Istoricul Orlando Figes este cât se poate de calificat să scrie o analiză comprehensivă și bogată a unui întreg secol al viselor revoluționare ruse.

Există puțini alți istorici la fel de informați cu privire la tradițiile culturale ruse și, nu mai puțin important, cu privire la rolul terorii în dinamicile experimentului bolșevic. În această carte relativ scurtă, Figes reușește să redea în mod extraordinar o sinteză captivantă a istoriei politice, sociale și intelectuale. Cititorii interesați de cum anume a ajuns la putere această sectă mesianică a bolșevicilor și cum a înființat primul partid-stat totalitar, vor găsi această carte extrem de utilă. Figes scrie cu eleganță, evită orice fel de jargon plictisitor și ține cititorul într-o permanentă stare de curiozitate cu privire la această teribilă poveste a iluziilor, deziluziilor, masacrelor, persecuțiilor, ambițiilor milenariste, holocaustului social, rutinizării, dezvrăjirii și prăbușirii finale.

În mod fundamental, cartea lui Figes este despre un grup de indivizi iluminați, mânați de convingerea fermă că Istoria le-a conferit glorioasa misiune a emancipării omenirii de sub povara umilinței, exploatării și inegalității. Cu toate acestea, revoluționarii lui Lenin au fost doar una din falangele vrăjite implicate în turbulența revoluționară a Rusiei țariste. Menșevicii, spre exemplu, au fost mai puțin înnebuniți de viziunile apocaliptice și au propus o versiune evoluționistă de socialism, apropiată de social-democrația de tip occidental. Totuși, tocmai din pricina strategiilor lor moderate, ei au ratat șansa de a electriza masele în modul în care au făcut-o Lenin, Troțki și camarazii lor. Programul lor era temperat, al lui Lenin era furtunos.

Figes scrie superb despre rolul crucial al lui Lenin în crearea partidului revoluționar și promovarea, adesea în contra celor mai apropiați colaboratori ai săi, a cataclismului revoluționar. În acest tablou, Lenin apare neclintit și încăpățânat, foarte asemănător unui personaj din memorabilul roman „Demonii" al lui Dostoievski. Nicio surpriză că Lenin îl ura pe Dostoievski. După moartea lui Lenin, lupta pentru mantia sa a luat forme cumplit de brutale. Relativ obscurul Stalin a câștigat împotriva unui Troțki flamboiant în primul și-n primul rând pentru că reușise să controleze cadrele. Egocentric și arogant, Troțki nu a reușit niciodată să creeze o bază de masă printre membrii de rând ai partidului. Retorica lui revoluționară le suna acestora supărător de bombastică. Ursuzul Stalin reprezenta echilibrul birocratic și oferea perspectivele unei mobilități sociale rapide.

Cea mai importantă trăsătură a sistemului leninist, o arată foarte corect Figes în acord cu o întreagă linie sovietologică ce-i conține pe Richard Pipes, Leonard Shapiro, Robert C. Tucker și Adam Ulam, era disprețul pentru lege. În fapt, cineva ar putea spune că justiția socialistă era un oximoron. Figes citează un veteran lider bolșevic, Anastas Mikoian, care, în ultimii săi ani, a admis că Uniunea Sovietică fusese creată și condusă de un grup de gangsteri (incluzându-se aici și pe sine). Acest lucru ar putea suna dur pentru anumiți istorici revizioniști, dar este realitatea faptică. În orice caz, este important de subliniat, și Figes o face cu măiestrie, că aceștia nu erau huligani ordinari, ci gangsteri mânați ideologic. Ideologia a fost coloana vertebrală a sistemului leninist, cel pe care istoricul Martin Malia l-a descris cu precizie ca partocrație ideocratică.

Un personaj major în narațiunea lui Figes este Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin și demolatorul mitului generalissimului. Hrușciovismul a simbolizat tentativa disperată a elitei conducătoare, nomenclatura comunistă, de a salva proiectul leninist de la presupusa degenerescență stalinistă. Fără a îmbrățișa condamnarea lui Troțki la adresa stalinismului, Hrușciov a simțit că era ceva putred în personalizarea excesivă a puterii. A decis să atace statutul iconic al lui Stalin (ceea ce el a numit, reluind o sintagmă a lui Karl Marx, cultul personalității) prin reanimarea moștenirilor trădate ale lui Lenin. Esența hrușciovismului a fost sintetizată în sloganul: „Înapoi la Lenin". Al XX-lea congres al PCUS a reprezentat cel mai glorios moment al lui Hrușciov. „Raportul Secret", cu toate inconsecvențele și tăcerile aferente, a fost un eveniment cutremurător în interiorul mișcării comuniste mondiale. Figes discută pe larg impactul revelațiilor lui Hrușciov în cadrul Blocului Sovietic. Se impune o rectificare: „Raportul Secret" nu a fost publicat în mod oficial în Polonia (așa cum spune Figes) sau în orice altă țară est-europeană. Acest text dinamitard a ajuns în Occident, via Polonia, în mod clandestin, și nu oficial! Apoi, mai departe, via Israel, spre Statele Unite, unde a fost supus unei minutioase verificari a autenticitatii sale. A urmat publicarea pe prima pagina a cotidianului „New York Times", difuzarea sa de catre posturile de radio vestice, in primul rand „Europa Libera" si „Libertatea".

Orlando Figes este cel mai provocator la sfârșitul pătrunzătoarei sale cărți. Pentru el, URSS nu a fost condamnată la dispariție ca urmare a unei crize economice și sociale. Niciun colaps nu a fost în mod structural predestinat. Originile auto-distrugerii, spune el, au fost schimbările intelectuale introduse de Mihail Gorbaciov și susținătorii reformiști ai acestuia. Cu alte cuvinte, revoluția intelectuală a fost cea care a generat o criză care, la sfârșit, a dus la o completă prăbușire sistemică. În acest punct, Figes se apropie în interpretarea sa de discuția propusă de filosoful polonez Leszek Kołakowski cu privire la decăderea ideologică a regimurilor de tip sovietic.

Mihail Gorbaciov, așa cum spune Figes, a fost un copil al hrușciovismului, dar, pe măsură ce politicile sale de deschidere (glasnost) au avansat, el s-a apropiat de înțelegerea provocării fundamentale: cum să creezi domnia legii în cadrul unui sistem bazat pe lipsa legalității? Cu cât au încercat mai mult să rezolve această contradicție insurmontabilă, o reala cuadratură a cercului, cu atât Gorbaciov și consilierul său cel mai apropiat, Aleksandr Iakovlev, s-au îndepărtat mai mult de bolșevism. În final, întreg edificiul s-a năruit și a lăsat în urma sa moștenirea unei vinovății neprocesate și a unor speranțe democratice neimplinite, poate donchişotești.

Orlando Figes, „Revolutionary Russia, 1891-1991. A History". New York: Metropolitan Books, Henry Holt and Company, 2014, 324 pp.

S-a stins din viata prozatoarea Oana Orlea ((Maria-Ioana Cantacuzino), fiica legendarului aviator Constantin „Bâzu” Cantacuzino, nepoata prin alianta a lui George Enescu si legatara sa testamentara, autoarea rascolitoarei carti „Ia-ți boarfele și mișcă!”, un lung interviu realizat de regretata poeta Mariana Marin,

aparuta in versiunea franceza cu titlul „Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans”. Fiinta de un curaj formidabil, a fost arestata ca eleva, la 16 ani, pentru raspandire de manifeste anticomuniste, a primit o pedeapsa de patru ani de temnita. A fost o marturisitoare din familia spirituala a unor Margarete Buber-Neumann, Alice Voinescu, Monica Lovinescu si Nadejda Mandelstam. Regimul comunist a vazut in oameni ca ea, asa-numitii „fosti”, inamicii care trebuiau eliminati, starpiti cu orice pret. Sadica pedagogie a urii a stat la baza tuturor regimurilor totalitare. Amintirile Oanei Orlea ar trebui să fie bibliografie obligatorie în liceele românești.

Unul dintre cele mai sinistre concepte ale demonologiei comuniste a fost cel de „dusman al poporului”. Mostenire a fanatismului iacobin, era vorba de stigmatizarea oricui putea fi banuit a fi, „obiectiv sau subiectiv”, adversarul dictaturii. Nu conta nimic altceva decit dorinta sistemului de a-si asigura definitiva dominatie asupra subiectilor unui experiment delirant. Axiofobia totalitara, ostilitatea viscerala in raport cu adevaratele ierarhii valorice, era acompaniata de ritualurile excluziunii si de tratarea „fostilor” (si a familiilor acestora) drept inamici ai noii ordini sociale.

Era vorba de ceea ce putem numi rasismul social. Mentionez aici o remarcabila lucrare pe acest subiect: „Former People: The Final Days of the Russian Aristocracy” de Douglas Smith (New York: Farrar Straus and Giroux, 2012). Intr-un moment de abrupta sinceritate, Lenin spunea lucrurilor pe nume, recunostea ca era vorba de o actiune de lichidare a celor definiti drept inamici: „Revolutia este o lupta de clasa intensa, furioasa, disperata”. In oricare din versiunile sale, bolsevismul a fost expresia acestei patimi exterministe. Genocidul social era inscris in codul genetic al toalitarismului comunist. Recomand atat de necesara si documentata carte de amintiri a d-lui Stefan Racovitză, aparuta la aceeasi neobosita Curtea Veche Publishing, un exercitiu deopotriva anamnetic si analitic menit sa lumineze, sine ira et studio, natura si scopurile terorismului social comunist.

Cei care se mai indoiesc inca de criminalitatea dictaturii comuniste ar trebui sa citeasca, alaturi de volumele Oanei Orlea, ale Lenei Constante si ale Adrianei Georgescu, zguduitoarele carti-marturii ale Lacramioarei Stoenescu. Intre acestea, ca un peren memento, „Copii-Dusmani ai poporului”, aparuta in 2007 la Curtea Veche Publishing, relansata in 2013. Mai mult, cred sincer ca aceasta carte ar fi trebuit trebuit discutata in scoli, ca ilustrare a ceea ce a reprezentat de fapt patologia pedagogica a comunismului. Nu e prea tarziu. Intre timp, Lacramioara Stoenescu si-a urmat drumul de marturisitoare, a publicat in 2012, tot la Curtea Veche Publishing, volumul „Memoria stigmatelor”.

Elevii pot intelege ce a insemnat reforma invatamintului, inlocuirea literaturii clasice romanesti ca obiect de studiu cu productiile triumfaliste ale unor A.Toma, M. Breslasu si M. Beniuc. Vor gasi exemple de dascali cu suflet, dar si cazuri de inchizitori care profitau de sistem din ratiuni de conformism ori orbire.

Fiica unui functionar mediu (pretor de plasa) in ceea ce regimul comunist infiera drept „sistemul burghezo-mosieresc”, autoarea a suferit consecintele viziunii paranoic-manicheiste a noii orinduiri. Dupa arestarea tatalui sau, a fost deportata, impreuna cu mama sa, din Giurgiul natal intr-un sat din Moldova. Li s-a luat totul, fiind azvirlite in calvarul saraciei lucii si al ostracizarii necrutatoare. Pentru colegii de clasa, Lacramioara era evident marcata de originea sociala „nesanatoasa”.

As putea cita multe momente cutremuratoare din aceasta carte, scrisa cu sobrietate si remarcabil talent narativ. Aleg aici momentul in care Lacramioara, in virsta de zece ani, aflata in deportare la Radaseni traieste momentul exmatricularii. Citind acest text m-am gindit la copiii evrei sortiti lichidarii numai pentru faptul ca apartineau unui grup pe care un regim genocidar decisese sa-l excluda din umanitate: „Vocea lui grava a cazut ca un traznet asupra capului meu. Directorul a rostit o fraza din care am retinut numai ‚dusman al poporului’. Celelalte cuvinte parca nu le integeam sau nu voiam sa le inteleg. Ele imi pecetluiau soarta, imi opreau zborul meu de copil iubitor de carte si-mi taiau aripile. Eu eram ‚dusman al poporului’. Auzisem aceasta expresie de multe ori, dar pentru oamenii mari, nu pentru copii. Cum era sa fie un copil dusman al unor oameni mari”? Ce rau ar fi putut face el celor mari? Eu, un copil eram ‚dusman’ al unui popor de oameni mari. Incredibil dar adevarat. M-am abtinut sa nu pling, sa nu ma fac de ris. Directorul cred ca s-a mirat de aceasta si apoi a plecat. A fost cea mai cumplita zi din viata mea. Umilinta aceasta m-a marcat intreaga viata. Eu, un copil bun, premiant in toti anii sa fiu obligata sa parasesc clasa in fata copiilor si a profesoarei? Oare ce au crezut copiii? Au crezut ce li s-a spus. Ca sint ‚dusman al poporului’. Pentru ei asa eram. O fetita deportata care avea un tata detinut, pentru ca facuse politie politica impotriva statului. Eram niste reactionari care voiau sa impiedice „inflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populara Romana”. Asta eram”.

Ce se mai poata adauga la aceasta confesiune de o coplesitoare tristete? Ca aceste inscenari odioase erau chiar substanta sistemului ca domnie a sadismului social? Ca nu exista nici un fel de scuza pentru prigonirea membrilor familiilor celor arestati? Ca intreg sistemul se intemeia pe minciuna si delatiune? Ca modelul universal, pionierul Pavlik Morozov, era de fapt un nenorocit care isi tradase familia ca urmare a spalarii pe creier practicata de sistemul educational de tip bolsevic?

Cei care au uitat sau nu au cunoscut mitologia absurda a „Omului Nou” ar face bine sa zaboveasca asupra acestei carti-document. Nu pot decit sa subscriu la opinia lui Eugen Negrici, unul dintre cei mai avizati istorici ai literaturii romanesti sub comunism, care vede in aceasta carte „povestea copilului care isi pierde copilaria”. Nu este vorba de un accident, ci de o catastrofa regizata de indivizi care stiau ce fac. Ministerul Invatamintului si Ministerul de Interne colaborau astfel in prigonirea familiilor celor azvirliti in infernul concentrationar al comunismului dezlantuit. Ceea ce face cartea Lacramioarei Stoenescu cu deosebire instructiva este absenta oricarei pasiuni vindicative. Motto-ul prefetei este chiar indemnul lui Mircea Vulcanescu, intelectualul pierit in Gulagul romanesc: „Sa nu ne razbunati”. Ceea ce nu inseamna nicicum ca acele terifiante timpuri ar trebui uitate. Salvarea memoriei, respingerea amneziei, exigenta recunoasterii faptelor petrecute oricita vreme s-ar fi scurs de la momentul ororii, sint premisele adevaratei purificari, ale unei asezari drepte la „masa tacerii si a concilierii”.

Concluzie

Dictatura proletariatului, asa cum o definise Lenin, insemna exercitarea violentei politice dincolo de si fara urma de consideratie pentru orice principii legale. De la inceput, sistemul comunist a tratat legea strict instrumental. Justitia era una „de clasa”. Tocmai am recitit cartea lui Pavel Câmpeanu, ilegalist si sociolog neo-marxist, „Ceausescu. Anii numaratorii inverse”. Descrie memorabil asasinarea lui Foriș. Nici urma de lege. Ori, daca vreti, este legea junglei. In statul de drept interbelic, cu ale sale imperfectiuni, mama mea si sora ei, eleve la Botosani, intrasera in UTC-ul clandestin. Nu au fost arestate, n-au facut inchisoare. Chiar la Bucuresti, unde, studente fiind, activau amandoua in UTC, au fost arestate doar scurte perioade (cateva zile). Arestarile aveau loc in raport cu actiuni organizate de subminare a statului. Procesele erau procese, cu aparatori reali, nu cu marionete ale politiei secrete. Om de stanga, fost aparator al comunistilor, cumnat cu Lucretiu Patrascanu, Petre Pandrea a incercat, ca avocat, sa invoce legea pentru a apara nevinovatii. A ajuns el insusi in puscarie. Sa-i recitim pe Hannah Arendt, pe Leonard Shapiro (el insusi de profesie avocat), pe Raymond Aron, pe Richard Pipes: in sistemele totalitare, legea este scrisa spre a justifica abuzul, nu spre a-l preveni, nu spre a-l impiedica. Aici vad eu distinctia esentiala intre democratie si totalitarism.

Isaak Steinberg, eser (socialist revolutionar) de stanga, de profesie avocat, deci jurist, a demisionat in momentul Terorii Rosii din functia de comisar al poporului pentru justitie. I-a scris lui Lenin ca a crezut ca se afla in fruntea unui minister al justitiei, nu al exterminarii. Lenin i-a raspuns cinic, spunand ca despre exterminare este vorba, dar ca nu se poate spune public acest lucru. In cazul grupului social din care a facut parte Oana Orlea, a fost vorba de exterminism social. „Fostii” trebuiau sa dispara, sa fie definitiv amutiti, umiliti, in fond nimiciti social.