Vladimir Tismăneanu

Îmi cântăresc atent cuvintele și o spun cu toata responsabilitatea: cartea istoricului Ștefan Bosomitu este o contribuție esențială la ințelegerea a ceea ce numesc tragicomedia comunismului românesc, acea aventură istorică de pe urma căreia au ramas in urma atâtea destine siluite, speranțe nimicite și iluzii sfărâmate. Miron Constantinescu (1917-1974), militant de seamă al PCdr, apoi al PCR, PMR si din nou PCR, a fost un intelectual. Nu unul improvizat, pe puncte, cum se spunea odinioară, ci un autentic sociolog. Nu a scris cărțile pe care și-ar fi visat, poate, să le scrie, dar a lăsat in urmă cateva studii și chiar câteva volume care merită citite atent. S-a format in școala monografică a lui Dimitrie Gusti, a citit literatura sociologică a epocii interbelice in chip profund, a cunoscut marxismul cum niciun alt comunist român, cu excepția unor Lucrețiu Patrascanu si Tudor Bugnariu, nu il vor fi cunoscut. L-a citit pe tânărul Lukacs, era la curent cu dilemele marxismului occidental. Si totusi, cum demonstrează Stefan Bosomitu, si-a interzis indoielile, a pus in paranteză autonomia spiritului, a devenit un soldat al Cauzei, un true believer, spre relua termenul lui Eric Hoffer.

De ce-ul pariului lui Miron Constantinescu este subiectul acestei captivante biografii, una care nu recurge la pamflet pentru a trata ideile, ci, dimpotrivă, le plasează in contexte si cadre comprehensive, le conectează in chip dinamic, le surprinde neliniștea, motivațiile, dar mai cu seama consecințele. Ideile in care a crezut Miron Constantinescu nu au fost unele inocente, ci, in consens cu o faimoasa teză a tânarului Marx, ele erau menite să transforme lumea. Pentru cel care face subiectul acestei biografii, angajamentul revoluționar era unul total, ținea de insăși condiția sa existențială. La stânga radicală, Miron Constantinescu a fost ceea ce au fost intelectualii mistic-revolutionari, fascizanții, la cealaltă extremă a spectrului politic si doctrinar. De aici, probabil, adversitatea sa neimpăcată fata de un Mircea Eliade sau un Traian Herseni. S-a inselat amarnic adoptand acest crez totalitar. Spre a relua sintagma lui Sorin Lavric despre Constantin Noica, s-a indrăcit. Aici e marea problemă a intelectualilor revoluționari in veacul al XX-lea: disponibilitatea pentru invitațiile Diavolului in Istorie.

Miron Constantinescu a fost amic cu tatăl meu. Prieten a fost insă cu Cristina Luca-Boico, sora mamei mele. L-au vegheat impreună pe muribundul, iluminatul ascetic Alexandru Sahia. S-au revăzut dupa razboi, au discutat multe lucruri, chiar si cand Cristina fusese mazilită ca parte a "grupului de femei" din jurul Anei Pauker. Dar cele mai importante conversații le-au purtat după 1965, cand amândoi scăpaseră de frica prigoanei lui Gheorghiu-Dej. Miron a invitat-o pe Cristina intr-o seară la el acasă. Locuia intr-una din vilele de lânga Arcul de Triumf. Au vorbit până dimineața despre tinerețea lor, despre Lucien Goldmann, prima dragoste a Cristinei, prietenul apropiat al lui Miron din anii facultății, sociologul marxist revizionist care a reușit o sinteză unică intre Pascal, tânărul Marx si tânărul Lukacs. Au vorbit, atunci si cu alte prilejuri, despre soarta lui Patrascanu de care fuseseră amandoi apropiați. Miron a purtat toata viața o rană in suflet, a regretat amarnic faptul că votase, asemeni tuturor membrilor Biroului Politic al lui Dej, in aprilie 1954, pentru executarea celui care fusese primul ministru comunist al justitiei, ca trădător si spion.

In 1956, cum persuasiv demonstreaza Stefan Bosomitu, Miron Constantinescu a incercat să formuleze liniile de forță ale unui hrusciovism à la roumaine. Pentru el, Congresul al XX-lea al PCUS si "Raportul Secret" au fost un veritabil șoc. Nu a acceptat raționalizările lui Gheorghiu-Dej, a criticat Securitatea si pe liderul partidului. A plătit pentru aceste gesturi iconoclaste in iunie 1957, cand a fost acuzat de fracționism, si, mai ales, in noiembrie-decembrie 1961, cand o Plenară lărgită a CC al PMR, regizată de Dej, Ceaușescu si Răutu, a facut din el si din alti ilegalisti țapii ispăsitori pentru crimele perioadei inițiale a stalinismului din Romania. A revenit in Olimpul puterii dupa moartea lui Dej, l-a sustinut pe Ceaușescu văzând in acesta pe campionul unei intârziate destalinizări. A devenit secretar al CC al PCR, dar n-a mai ajuns membru plin al conducerii supreme. Până la moarte, a fost doar membru supleant al Comitetului Executiv. Pentru acest personaj cu un orgoliu exacerbat, era vorba de incă o mare jignire in lunga serie de umiliri trăite in elita comunistă din România. La care s-au adăugat tragedii teribile in viața personală, lucruri despre care Stefan Bosomitu scrie cu justificată discretie. Să spun doar ca am fost amic cu fiul sau Horia, născut ca si mine in 1951, mort intr-un accident in Bucegi pe vremea cand era student la fizică, la inceputul anilor 70.

L-am avut profesor, cum profesor l-au avut și atația din cei care au studiat sociologia in anii 70, de la Dumitru Sandu, Maria Voinea, Răsvan Lalu, Nicolae Gheorghe, Corneliu Vadim Tudor și Vasile Secăreș la Dorel Abraham, Liviu Turcu, Radu Ioanid, Andrei Mușetescu, Mihai Milca, Ilie Bădescu și Ion Ungureanu. Era masiv, monumental si solemn. Cursul de sociologie generală era banal ca idei, impresionant ca spectacol. Miron Constantinescu apărea acompaniat de o curte de asistenți. Cel mai inteligent era Aculin Cazacu. Se inconjurase de admiratori, unii sinceri, altii doar oportunisti. Intre cei sinceri, cred, se număra Nicolae S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Construcții, dupa căderea regimului unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Ion Iliescu in conducerea FSN. Alti colaboratori apropiati au fost Pavel Apostol (filosof si, stim acum, delator), Stefan Costea (birocrat al stiintelor sociale, alt delator), Mihail Cernea (veritabil sociolog, rămas in Occident in vara anului 1974). Pavel Apostol a turnat cu zel in acei ani, reiese limpede din dosarele de securitate ale lui Tudor Bugnariu. Ar fi interesant de aflat daca dădea rapoarte similare si despre Miron Constantinescu.

Reintors in centrul puterii grație lui Nicolae Ceaușescu, a actionat pentru restabilirea demnității profesionale a sociologiei. L-a susținut cât a putut pe marele sociolog H. H. Stahl, pe care il admira ca marxist, ca intelectual, ca om. Miron Constantinescu nu a știut, nu a putut și poate că nici nu a vrut să devină un Milovan Djilas al României. Nu era făcut din acea plămadă din care se nasc ereticii. A fost un activist devotat care, in circumstanțele date de loc si de timp, a incercat, in era hrusciovistă, o liberalizare internă. A eșuat, s-a repliat, a cedat. Avem in cartea lui Stefan Bosomitu un tezaur de informații, atent, circumspect si pertinent analizate, pe baza cărora putem ințelege cum un intelectual sofisticat a putut participa la orgiile propagandistice ale eternului stalinism românesc.

Textul de mai sus este prefața mea la biografia lui Miron Constantinescu de Ștefan Bosomitu, cercetător în cadrul IICCMER, apărută in colecția „Istorie Contemporană", coodonată de Cristian Vasile și de mine, la editura Humanitas.

Există un mit politic al Ialtei conform căruia, în februarie 1945, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest. Spun că este un mit politic pentru că se întemeiază mai mult pe percepții discutabile și mai puțin pe evidențe documentare incontestabile. În fapt, în acel moment, Armata Roșie se afla de-acum în România și Polonia, mișcările comuniste din aceste țări erau angajate într-o luptă acerbă pentru capturarea puterii. În Bulgaria, regimul dictatorial organizase de-acum represiuni sângeroase. Mitologia antifascistă era din plin utilizată pentru delegitimarea partidelor democratice. În conversațiile de la Moscova cu Milovan Djilas, Stalin spusese clar că acel război nu era unul obișnuit, mai exact, că oricine ajunge primul cu armata sa într-o țară va impune acolo un regim politic care să-i fie favorabil. În Iugoslavia, independent de Ialta, Tito era de-acum la putere, în fapt fără o intervenție sovietică decisivă.

Occidentul era de-acum predispus la concesii, dovadă acordul procentelor, din 1944, dintre Stalin și Churchill, ale cărui urmări pentru România și Grecia au durat vreme de decenii, cu consecințele știute. La fel, pentru Polonia și Ungaria. Dar e bine să reamintim că pentru Churchill, și cu atât mai puțin pentru Roosevelt, ostil însăși ideii de „sfere de influență", acel acord nu însemna acceptarea unei sovietizări, deci satelizări totale, a statelor implicate. Se putea imagina într-o Europă eliberată și o strategie de tipul numit mai târziu „finlandizare”. Dar buna credință vestică se întâlnea cu nemărginitul cinism stalinist. Avem acum o întreagă literatură care explorează metodele utilizate de Stalin și oamenii săi pentru ceea ce au numit „cucerirea puterii". Să amintesc aici cărțile recente ale unor Robert Gellately și Anne Applebaum.

Acum 70 de ani, la Ialta a avut loc evenimentul ce a dat startul divizării Europei și Războiului Rece. Liderul URSS Iosif Stalin, președintele american Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill s-au întâlnit la stațiunea din Crimeea, de la Marea Neagră, ca să discute aranjamentele postbelice în Europa, după înfrângerea iminentă a Germaniei naziste. Ei au căzut de acord să separe Germania în patru zone de ocupație. De asemenea, Stalin a cerut instituirea unei sfere de influență sovietice în Europa de Est, care a dus apoi la apariţia blocului de ţări socialiste, satelite ale URSS.

Comuniștii au cultivat ceea ce istoricul Alfred Rieber a numit „iluzia democrației populare". Unii poate au crezut în „căile originale spre socialism", de pildă Władysław Gomułka, în Polonia, și Lucrețiu Pătrășcanu în România. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci întemeierea unor regimuri care să reproducă fidel modelul sovietic. Toate stenogramele convorbirilor dintre tiranul de la Kremlin și cei care aveau să devină micii Stalini din Europa de Est și Centrală (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mátyás Rákosi, Klement Gottwald, Bołeslaw Bierut) dovedesc că era vorba de o viziune cât se poate de articulată, de un plan sistematic, deci nu de improvizații și răspunsuri grăbite la presupuse „provocări vestice".

Partidele democratice din Europa de Est au înțeles limitele spațiului de manevră vestic, erau conștiente de superioritatea militară sovietică în regiune. Dacă citim declarațiile unui Iuliu Maniu din acea perioadă, scrierile politice ale unor Mihail Fărcășanu și N. Carandino, vedem că nu era câtuși de puțin un mister ce doresc sovieticii și cum vor acționa agenții lor. Dar, în datele concrete de atunci, prietenii democrației au încercat să salveze ceea ce mai putea fi salvat, adică micile oaze de pluralism.

Ialta a fost ultima conferință la vârf la care au participat cei doi mari din Vest (FDR si Churchill). A urmat Potsdamul, apoi Războiul Rece în toată amploarea sa, crescând ca intensitate de la o zi la alta. Promisiunile sovietice la Ialta s-au dovedit minciuni absolute. Pe 6 martie 1945, la București, prin dictat sovietic, era impus guvernul de largă concentrare colaboraționistă condus de „tovarășul de drum" Petru Groza. Teroarea roșie era exercitată de-acum fățiș, cenzura funcționa draconic. Se alcătuiau liste negre. Ziarul „Scînteia" declanșa campaniile urii împotriva partidelor istorice. Nu erau cruțați nici liderii social-democrați care refuzau să îngenuncheze, în primul rând Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca și Ion Flueraș. Regele Mihai a încercat la rândul său să se opună samavolniciei comuniste, iar acțiunile sale merită respectul nostru.

În concluzie, putem spune că la Ialta s-a vădit că pentru Stalin compromisul înseamnă cu totul altceva decât pentru politicienii democratici. Scopul său nu era un aranjament convenabil ambelor părți, ci triumful total prin colonizarea teritoriilor pe care reușise să le controleze militar. Tot așa cum, peste ani, pentru Brejnev, Gierek și Ceaușescu, politica numită de „destindere" era de fapt o oportunitate de a submina ideologic Occidentul. Este ceea ce probează istoricul polonez Paweł Machcewicz, profesor in cadrul Institutului de Studii Politice de la Varșovia si directorul Muzeului celui de-al II-lea Război Mondial care va fi inaugurat in decembrie 2015 la Gdansk, în cartea sa despre războiul Poloniei comuniste împotriva postului de radio Europa Liberă, apărută zilele acestea la Stanford University Press în colaborare cu Woodrow Wilson Center Press. Spre a relua titlul unei remarcabile cărți de Ágnes Heller si Ferenc Fehér, istoria Europei de Est intre 1945 si 1989 a fost un drum plin de obstacole, de iluzii si deziluzii, de avânturi eroice si represiuni brutale, de la Ialta la glasnost. Sau, cu cuvintele lui François Mitterrand, tot ce ne scoate din sistemul Ialta, este benefic (Tout ce qui permettra de sortir de Ialta sera bon).