Vladimir Tismăneanu

S-a născut în 1914 și a încetat din viață, adăpostit la Căminul Comunității Evreilor, în 1991. Soția sa, Dorina, cu veleități scriitoricești, fusese evreică, înrudită cu marele poet B. Fundoianu (Benjamin Fondane). După plecarea (eliminarea) din conducerea PCR, sub varii pretexte, a unor Alexandru Bârlădeanu (în 1968), Ion Gheorghe Maurer (în 1974) și Leonte Răutu (în 1981), Nicolae și Elena Ceaușescu s-au bizuit pe Gheorghe Rădulescu ca simbol al continuității istorice a comunismului din România. Era vorba de un economist serios, cel puțin ca studii în anii interbelici, de fostul președinte al Frontului Studențesc Democrat, una din puținele organizații antifasciste cu prezență reală în viața publică a României anilor '30, și un personaj cu contacte și influență veritabile în lumea intelectuală românească. A condus-o la gară pe mama mea, responsabilă FSD la Medicină, în toamna anului 1936, când pleca spre Spania Războiului Civil. I-a spus, melancolic: "De-ai știi cât te invidiez, aș dori atât de mult să mă înrolez și eu în Brigăzile Internaționale". Nu cred că s-au mai vizitat după 1950. Dar, când se întâlneau, o întreba amabil: "Ce mai faci?"

Sigur, ilegalist era și sicofantul Manea Mănescu, dar acesta era pur și simplu o marionetă a cuplului Ceaușescu, stătea, în pofida corsetului ce-l purta, în poziție de echer în fața celor doi stăpâni absoluți ai partidului și ai țării. Gogu Rădulescu era membru în Comitetul Politic Executiv și în Biroul Permanent. Avea funcția de vicepreședinte al Consiliului de Stat, deci omul numărul doi după Ceaușescu în acea structură.

N-a locuit în Cartierul Primăverii, a preferat să stea în zona Șoselei Kiseleff, pe strada Barbu Delavrancea, în apopierea Liceului "Petru Groza" (actualul Colegiu "Tudor Vianu"). Era prieten apropiat cu Eugen Jebeleanu și cu Corneliu Mănescu, îi invita des la el seara, își revărsa năduful în compania lor, consuma până la ebrietate whisky. Când a împlinit 60 de ani, și-a dat drumul la limbă chiar mai mult decât de obicei în prezența unor amici din lumea literară. S-a trezit dimineața îngrozit că vorbele sale, înregistrate prin microfoanele ubicue în vilă, au ajuns instantaneu la urechile despotului. Nu s-a mai dus la ședința Comitetului Executiv, convins că oricum va fi zburat din funcție. Pe la patru după-amiază a sunat telefonul. Era Ceaușescu, vroia să știe dacă Gogu se simte bine. Pentru liderul suprem, Gogu era indispensabil ca argument împotriva criticilor venite din mediile ilegaliștilor.

Mai ales în perioada de după 1985, deci în anii perestroikăi, Gogu Rădulescu a nutrit speranța renovării socialismului. Nu realiza că era el însuși asociat în chip irevocabil cu un model totalitar de un anacronism total. Se amăgea cu ideea că, printr-un miracol, Ceaușescu se va retrage din fruntea partidului și că el, Gogu, va fi unul dintre king-makers. Pe Manea Mănescu l-a disprețuit profund, îl considera un trepăduș fără urmă de inteligență politică. Îl urâse din rărunchi pe Miron Constantinescu, se știau bine din anii '30. Petru Dumitriu l-a imortalizat ca personaj, ca și pe Miron (Dioclețian Sava), în romanele sale "Intâlnire la judecata de apoi" și "Incognito".

În anii războiului, a dezertat din Armata Română și a cerut azil politic în URSS. A fost arestat și deportat în Siberia, apoi, prin intervenția Anei Pauker, a ajuns și el la Moscova. A revenit în țară, a ocupat înalte demnități în aparatul economic. A ajuns ministru, apoi a fost arestat. A revenit după moartea lui Stalin, a ajuns din nou ministru și chiar vice-premier. La Congresul al IX-lea al PCR, în iulie 1965, a fost ales direct membru al Comitetului Executiv, fără a mai trece prin faza de membru supleant (deci cu drept de vot doar consultativ). În filmul lui Andrei Ujică, "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu", chiar la început, există o scenă de la recepția de 1 Mai la vila-palat "Pace trainică" de la Snagov. Îl vedem pe Gogu cu paharul în mână, râzând fericit, cu gura până la urechi. Sosise și clipa lui...

Când a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, în aprilie 1968, a fost dintre aceia care au blamat cu vehemență rolul foștilor membri plini ai Biroului Politic care aprobaseră în aprilie 1954 lichidarea fizică a principalului rival al lui Gheorghiu-Dej. Era o sfidare directă la adresa lui Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș și Chivu Stoica, nemaivorbind de Alexandru Drăghici. Dar era o susținere oblică, însă cât se poate de importantă în acel joc al luptei pentru putere a lui Nicolae Ceaușescu. Acesta era doar membru supleant al Biroului Politic în aprilie 1954, deci fără drept de vot deliberativ. Nu avea pe mâini sângele lui Pătrășcanu. Ceaușescu n-a uitat sprijinul "tovarășului Gogu". Acesta era abulic și tot mai amnezic, servea perfect interesele dictatorului. În memoriile sale, Dumitru Popescu îl descrie ca pe un personaj terminat fizic și psihic. A stat lângă Ceaușescu până în momentul în care acesta a părăsit sediul Comitetului Central cu helicopterul. Bănuiesc că era complet năucit de explozia de revoltă populară pe care nu o anticipase în niciun fel.

Când a fost condamnat și întemnițat, un cunoscut intelectual, istoric literar de mare prestigiu, s-a adresat lui Ion Iliescu cerându-i să-l grațieze pe Gogu. Noul lider i-a răspuns laconic: "Nu pot face eu nimic pentru Niculescu-Mizil, vechiul meu prieten, de ce-aș interveni pentru Gogu, care l-a susținut cu lașitate pe Ceaușescu până în ultima clipă?"

Ar mai fi de amintit că Gheorghe Rădulescu a fost un intelectual marxist. Purta discuții intime despre soarta comunismului cu vechi amici, între care Henri Dona, un cunoscut jurnalist ilegalist, redactor-șef la "Flacăra" înaintea venirii lui Adrian Păunescu. Dar și-a refuzat, atâta câtă exista, aspirația creatoare, s-a limitat la lecturi banale și fraze cu dublu înțeles rostite în prezența unor cunoscuți scriitori pe care, atâta cât putea, i-a sprijinit. S-a opus protocronismului și a protestat împotriva tendințelor xenofobe și tracomane încurajate de la cel mai înalt nivel al partidului. Scria, din când în când, texte în "România Literară" condusă de vechiul său prieten George Ivașcu. Rămăsese convins că marele pericol vine de la dreapta radicală și nu a sesizat convertirea comunismului dinastic într-un fascism sui generis. Se voia un mecena, îi placea teribil să fie curtat.

Din visele tinereții sale nu mai rămăsese în final nimic. A supraviețuit politic până la capăt, pe bază de oportunism, ca membru de vârf a ceea ce Noel Bernard a numit profitocrația comunistă. S-a prăbușit politic, psihologic și fizic sub ruinele edificiului de minciuni la a cărui întemeiere și perpetuare a contribuit cu ardoare si în chip decisiv, fără scrupule și fără remușcări.

Pe 25 februarie anul acesta ar fi implinit 90 de ani. E mare pacat ca prea putini ne mai amintim. Exista oare o strada cu numele sau la Bucuresti ori in vreun alt oras din România? Mi-e teama ca nu. De ce oare, domnule Sorin Oprescu? Va raspund eu: Pentru ca nu stim sa ne respectam propria istorie. Pentru ca o desfiguram si o batjocorim.

Noel Bernard a fost un mare jurnalist, un model de spirit analitic, lucid, realist, opusul total al partizanatului bombastic si gaunos al propagandei comuniste. A fost un spirit liber care a stiut sa conduca, tenace si cu intelepciune, oaza de libertate si izvorul sperantei pentru majoritatea covirsitoare a romanilor numita postul de radio „Europa Libera”. Vreme de decenii vocea lui Noel Bernard, tonul intodeauna sobru si echilibrat, calitatea exceptionala a analizelor sale politice, pe teme interne si internationale, dar si deschiderea catre subiecte economice, juridice si culturale, i-au asigurat o autoritate in tara pe care nu stiu sa o mai fi egalat in epoca cineva. Si nici dupa aceea.

Cartea memorialistica a sotiei sale, Ioana Magura-Bernard, este un compendiu de o mare sinceritate si de o remarcabila sensibilitate psihologica al celor mai semnificative momente din cariera acestui mare jurnalist. Este de notat capacitatea Ioanei Bernard de a se retrage din prim plan, de a-si formula opiniile cu calm si prin fine aluzii, prin evitarea oricarei ostentatii. Tocmai de aceea, ceea ce ne spune ea despre cercul din jurul lui Bernard, despre o serie de figuri intrate in legenda, dar si despre unii dintre cei care au jucat roluri mai mult decit dubioase, manipulati, santajati ori direct recrutati de Securitate, are, cred, valoarea unui indispensabil document.

Ca unul care m-am format intelectual ascultind „Europa Libera”, pot afirma ca Noel Bernard a reprezentat pentru mine modelul ziaristului modern: obiectiv, rational, dar in egala masura capabil de revoltă in raport cu ororile regimului totalitar. Este unul din marile regrete ale vietii mele ca nu am apucat sa-l cunosc personal. Scrisul meu ii datoreaza tocmai accentul pe argument, pe informatii verificabile si pe civilitate ca virtuti ale comentariului politic, precum si o reticenta in raport cu tot ce tine de agresivitate scortoasa si sterila gesticulatie verbala. Atunci cind menestrelii ceausismului gen Eugen Barbu, C. V. Tudor, Artur Silvestri si altii ca ei azvirleau cu noroiul sordid al calomniei inspre „Europa Libera”, Noel Bernard a continuat sa sustina, cu sublima perseverenta, superioritatea atitudinii cumpanite. A practicat, cu mindrie si talent, stilul jurnalistic anglo-saxon.

Imi amintesc astfel ce-mi scria cindva urmasul lui Noel Bernard la directia „Europei Libere”, istoricul Vlad Georgescu: „In lumea anglo-saxona, nimic nu convinge mai mult decit dubiul”. Intr-adevar, Noel Bernard a respins orice pozitie dogmatica, a favorizat si a practicat ceea ce s-ar putea numi etica dubiului, opusa oricaror certitudini inghetate. Torentelor de slogane lansate de propagandistii „socialismului multilateral dezvoltat”, el le-a contrapus informatii, comparatii si inferente logice. A stiut cit de importanta este ideologia intr-un sistem de tip totalitar si a luat intodeauna in serios rolul ideilor democratice in erodarea sistemlelor comuniste.

Pentru Ioana Bernard, Noel nu a fost doar „directorul postului nostru de radio”, ci si un sot fara pereche, un tata adoptiv formidabil pentru fiica ei din prima casatorie. A fost un prieten, un confesor, un sprijin uman permanent. Destinul politic si uman al lui Noel Bernard, intersectat pina la capat cu tribulatiile României in ultimii ani ai lui Dej si in perioda 1965-1982 a regimului Ceausescu, vorbeste despre marile sperante ale deschiderii spre Vest prin divortul partial de Moscova, despre reformele politice si economice avortate, ca si despre degringolada tarii in anii de ascensiune a delirului cultului personalitatii.

Nu cunoastem cu precizie cine si cind a dat ordinul lichidarii fizice a lui Noel Bernard. Un asemenea ordin, o stim de la Hannah Arendt si din atitea alte lucrari despre sistemul totalitar, era de regula unul oral. Este insa cert, cum se arata si in raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ca liderul ce se credea providential, „alesul” Poporului si al Istoriei, il privea pe Noel Bernard ca pe cel mai redutabil adversar al sau.

Mai ales dupa 1977, cind „Europa Libera” a devenit in chip public si incontestabil, in perioada cutremurului, ceea ce Noel Bernard dorise intotdeauna, deci un post de radio national care emite din strainatate, gelozia, ura si resentimentul lui Ceausescu in raport cu directorul de la München au crescut in proportie geometrica. Recentele documente descoperite de Nestor Ratesh confirma obsesia lui Ceausescu si a Securitatii legata de „Europa Libera” si imensa ei popularitate. Nemasuratul orgoliu al dictatorului nu putea tolera o asemenea permanenta sfidare.

Pe masura ce asemenea informatii vor iesi la suprafata, se va putea documenta dincolo de orice indoiala rationala implicarea directa a conducerii PCR si a Securitatii in lichidarea lui Noel Bernard. Scopul, ca si in cazurile atentatelor impotriva Monicai Lovinescu si a lui Emil Georgescu, spre a nu mai vorbi de asasinarea lui Cornel Chiriac, era amutirea vocilor demnitatii. Trebuia dovedit ca nimeni este total ferit de „bratul lung al Securitatii”. O probeaza repetatele declaratii impertinente si impenitente ale generalului securist Plesita: ordinul conducerii de partid era sa-i „brichiseasca” pe toti cei care ridicau vocea impotriva totalitarismului comunist. Iar Noel Bernard, prin cultura sa politica de exceptie, prin impactul comentariilor sale, pe cit de ponderate ca formulare, pe atit de incisive si neiertatoare ca substanta, era desigur persoana cea mai vizata de actiunile gangsteresti ale Securitatii.

Este cazul sa insistam aici pe necesitatea ca toate documentele serviciilor de informatii comuniste sa fie cit mai rapid desecretizate. Ma refer nu doar la Securitatea interna, ci si la aceea externa al carei scop era lupta impotriva fortelor democratice din exil, dezinformarea, intoxicarea gruparilor anticomuniste pro-oocidentale, terorizarea militantilor de frunte ai emigratiei politice si a familiiilor lor. Numele „cozilor de topor” trebuie sustrase tacerii vinovate a unor arhive in chip absurd si scandalos sigilate.

Cartea Ioanei Bernard este un tezaur de informatii despre nenumaratii vizitatori ai lui Noel, surse pe care el stia sa le valorizeze cu maximum de prudenta si discernamint. Intre acestia sa pomenim personaje bizare, ori de-a dreptul dubioase, gen Aristide Buhoiu si Emanuel Valeriu, fiecare facind un joc ce tinea probabil de „sarcini” primite de la mai-marii aparatului ori ai serviciilor. Sint amintiti Nicolae Breban si Alexandru Ivasiuc, acesta din urma exasperat de faptul ca Monica Lovinescu a indraznit sa-l critice. Nu realiza romancierul român ca a te duce la Noel Bernard sa te plingi de pozitiile Monicai Lovinescu era gafa suprema.

Spirit eminamente democrat, deschis spre dialog, neavind nimic de ascuns, Noel Bernard a subestimat primejdia reprezentata de conspiratiile Securitatii. Organizatie secreta, bazata pe cultul violentei si terorii in masa, Securitatea nu a ezitat vreodata sa recurga la crima atunci si-a propus eliminarea adversarilor politici. Iar Noel Bernard, cu a sa proverbiala rigoare a diagnosticului, cu neuitabila sa voce, adinca, rafinata si patrunzatoare, era exact acel adversar care ii innebunea pe potentatii comunisti si in primul rind pe Nicolae Ceausescu.

Imi amintesc si acum comentariile lui Bernard pe teme de mare semnificatie, scrise cu diamantina claritate, fara excese metaforice si cu mare eleganta stilistica. Lucru important, Noel Bernard nu a practica zeflemeaua. Cind in 1981 a cazut din functie Leonte Rautu, personaj pe care Bernard l-a studiat ani de zile cu mare interes, comentariul sau incepea laconic, abrupt si socant (citez din memorie): „Nimeni nu va plinge la caderea lui Leonte Rautu…” Intr-un alt magistral editorial compara, pentru a demonstra absurditatea „politicii de cadre”, ratiunea pentru eliminarea lui Rautu (plecarea unei fete in Occident) cu faptul ca in 1968, cind fiica lui Miron Constantinescu isi ucisese mama, acesta fusese urcat in grad ca Ministru ale Educatiei.

Cu pasiune bine-stapinita, Noel Bernard a urmarit meandrele politice ale nomenklaturii, faimoasele „rotatii de cadre”, si in primul rind evolutia si mai tirziu involutia lui Ceausescu. Citez aici, din cartea Ioanei Bernard, premonitoria analiza a momentului de aparent triumf absolut legat de celebrarea implinirii virstei de 60 de ani de catre N. Ceausescu. A fost atunci o adevarata orgie encomiastica, s-a abatut asupra tarii un potop ritualistic in care adjectivita parea sa nu mai aiba leac si limita. Arborind ceea ce Nietzsche a numit patosul distantei, Noel Bernard avansa o perspectiva sceptica ce-l va fi iritat peste masura pe tiranul aflat in plin extaz paranoic: „Daca presa de partid si-a spus cuvintul, istoria mai ramine sa se pronunte. E cert ca verdictul ei va fi mai nuantat”.

Asemenea formulari, in care intuitia acuta se intilnea cu maxima obiectivitate si cu profunzimea unei viziuni ce depasea imediatul anecdotic, generau imediat ecouri de masa in România. Aceste editoriale de o indubitabila competenta nu lasau pe nimeni indiferent, ba chiar dimpotriva. Parerile acestui jurnalist contau in cel mai inalt grad, pentru atit admiratori cit si pentru adversari. Noel Bernard s-a intilnit cu multa lume, inclusiv, aflam din aceasta carte, cu militanti comunisti de important calibru (Gh. Apostool, Alexandru Barladeanu). A fost un sustinator al ideii de centru politic, refuzind din principiu si cu hotarire orice extremism. A detestat fanatismul, duplicitatea, intrigile. A vazut in „Europa Libera” sensul vietii sale. A slujit libertatea si astfel, cu pretul vietii, a slujit Romania.

Textul de mai sus a fost publicat in volumul Ioanei Magura-Bernard:

http://www.okian.ro/directorul-postului-nostru-de-radio-9789736694424.html

De asemenea:

https://tismaneanu.wordpress.com/2015/04/06/admirabil-noel-bernard-polonius-traieste-editorial-la-radio-europa-libera/