Vladimir Tismăneanu

Cine a fost Manea Mănescu: Un impenitent funcţionar al Răului

Premierul ceauşist Manea Mănescu (1916-2009) a fost un personaj de o mediocritate proverbială. A rămas până la capăt alături de Nicolae şi Elena Ceauşescu, s-a aflat, împreună cu Emil Bobu, alt vechil al clanului Ceauşescu, în acel helicopter care a plecat de pe acoperişul clădirii CC pe 21 decembrie 1989. Mănescu s-a despărţit de cuplul Ceauşescu la Snagov. S-a întors acasă, la reşedinţa de pe Bulevardul Primăverii. A fost apoi arestat, judecat pentru infracţiunea de „genocid” în procesele mai mult decât îndoielnice din perspectiva politică şi juridică de după 1990. Nu că n-ar fi meritat să fie condamnat, dar crimele regimului nu se limitau la perioada circumscrisă de oamenii lui Iliescu şi Roman. Iar alţi potentaţi, care se retrăseseră la timp ori fuseseră marginalizaţi de tot mai nesăbuitul Ceauşescu, au scăpat fără probleme (mă gândesc, de pildă, la „perfectul acrobat” Leonte Răutu ori la Ilie Verdeţ).

Manea Mănescu a fost un birocrat obtuz, un economist marxist extrem de rigid şi un adept necondiţionat al dogmelor comuniste. Fiu al militantului socialist prahovean Constantin Mănescu, având doi fraţi cu prenume inspirate de panteonul marxist (Lenin Mănescu şi Rakovski Mănescu), Manea a studiat în anii ’30 la Academia Comercială, specializându- se în statistică. A intrat în PCR în acei ani, fiind un admirator înflăcărat al URSS şi al lui Stalin. A colaborat la revistele controlate de PCR clandestin. Alţi colegi de generaţie cu studii economice au fost Corneliu Mănescu (nicio legătură de familie), Hristache Zambetti (ulterior general de securitate despre care ar trebui scris pe larg şi cu date cât mai precise), Petru Năvodaru (ulterior cumnat al lui Grigore Preoteasa şi socrul lui Paul Goma), Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Roman Moldovan (ulterior preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, o instituţie de bază a sistemului stalinist). După război, a fost numit profesor la ISEP „V.I. Lenin” (Institutul de Studii Economice şi Planificare), şef de sector, apoi şeful secţiei ştiinţă şi cultură din cadrul Direcţiei Propagandei şi Culturii condusă de Răutu. A fost ales membru al CC la Congresul al III-lea al PMR în 1960. Se poate spune aşadar că a fost cât se poate de implicat în acţiunile propagandistice şi ideologice ale epocii Gheorghiu-Dej.

Nicolae Ceauşescu l-a remarcat în anii ’50 şi l-a inclus în grupul aparatului de partid pe care s-a bizuit în lupta pentru obţinerea supremaţiei politice după moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965. La Congresul al IX-lea (iulie 1965), Manea Mănescu intra în Comitetul Executiv şi în Secretariat, iar după câţiva ani devenea membru al instanţei supreme, Prezidiul Permanent. I-a succedat ca premier (prim-ministru al guvernului, denumire creată atunci în locul aceleia de preşedinte al Consiliului de Miniştri) după pensionarea lui Ion Gh. Maurer în 1974. Din discuţiile pe care le-am purtat în 1988-1989 cu regretatul matematician şi disident Mihai Botez a reieşit că Mănescu a fost principalul oponent al direcţiei economice reformatoare. Departe de a fi fost „părintele ciberneticii româneşti”, cum l-a numit hiperbolic fostul şef al Securităţii, Ion Stănescu, în discursul de la înmormântarea lui Mănescu la Cimitirul Bellu, era de fapt un economist leninist mediocru, a cărui principală „contribuţie” era legată de pseudo-obiectul numit „statistica nivelului de trai al populaţiei”. Deci o tematică aprioric falsificată, supusă poruncilor şi capriciilor puterii. Alţi economişti (Alexandru Bârlădeanu, Emilian Dobrescu) au susţinut scăderea ratei de acumulare şi încurajarea consumului. Manea Mănescu a vituperat împotriva „iluziei tehnocratice” şi a fost campionul „accelerismului”. L-a susţinut pe Ceauşescu în eforturile de înlocuire a disciplinei managementului ca obiect de studiu academic prin impostura numită „ştiinţa conducerii societăţii socialiste”.

După 1979, a rămas în organele de vârf şi a supravegheat altă struţocămilă instituţională, Consiliul de Dezvoltare Economică şi Socială. Ca vicepreşedinte al Consiliului de Stat, ca veteran al PCR, a colaborat cu Gogu Rădulescu (cu care de altfel se detesta) la perpetuarea celui mai dezolant cult al personalităţii despotului şi al soţiei acestuia. Au rămas de pomină prosternările lui Manea Mănescu (altminteri chinuite, întrucât purta corset legat de sciatica sa cronică) în faţa „mult iubitei tovarăşe”, discursurile de o infinită slugărnicie, articolele şi cuvântările în care Ceauşescu era proslăvit fără urmă de jenă. Cultul personalităţii nu s-a născut din neant, ci a fost confecţionat de membrii aparatului de partid. Între aceşti sicofanţi, Manea Mănescu s-a evidenţiat prin lipsa completă de măsură în adularea liderului şi în justificarea celor mai dezastruoase decizii economice şi sociale. Manea Mănescu nu a fost un „comunist de omenie”, cum afirmă apologeţii săi, inclusiv Oana Niculescu-Mizil, ci un zelos, impenitent funcţionar al Răului.

Incolor și inodor, niciodată suspectabil de gândire originală, Ilie Verdeț (1925-2001) a fost exponentul a ceea ce numesc grupul aparatului de partid, deci baza de putere a lui Nicolae Ceaușescu în lupta cu baronii lui Gheorghiu-Dej. Biografia sa este extrem de asemănătoare cu aceea a ultimului premier comunist, Constantin Dăscălescu (1923-2003). Ele sunt în fond interșanjabile, ceea ce mă scutește de a oferi și un portret Dăscălescu. Sigur, Verdeț era mai puțin rudimentar ca urmașul său, dar la fel de convins că "partidul are întotdeauna dreptate". Nu i-ar fi trecut prin cap, în martie 1989, să semneze "Scrisoarea celor 6", era un partolatru fără cusur. Iar partidul, pentru el, ca și pentru ceilalți membri ai acelui grup de presiune în aparat, era echivalent cu secretarul general.

Verdeț a aderat la partid imediat după război, a făcut carieră în regiunea sa natală, apoi în aparatul central. Mentorul său a fost Petre Lupu, mâna dreaptă a lui Ceaușescu la Direcția Organizatorică a CC al PMR. A fost mai întâi instructor, apoi șef de sector, adjunct de șef de secție, șef de secție. Era "tovarășul de încredere", se știa că va duce la îndeplinire orice sarcină de partid. Membrii acestui grup nu aveau îndoieli, erau staliniști ca mentalitate, leniniști ca formulă ideologică. Se credeau patrioți, dar nu puneau sub semnul întrebării dreptul unui partid născut prin decret moscovit de a conduce treburile României. Li se părea perfect normal și răspundeau furibund când cineva contesta legitimitatea puterii comuniste. A fost trimis la Moscova să studieze "construcția de partid" la Școala Superioară de pe lângă CC al PCUS.

A fost coleg acolo cu Dăscălescu, cu Mihai Telescu, etc. Întors în țară, avea de-acum toate datele să urce rapid, chiar să-i ia locul lui Petre Lupu atunci când partidul va decide că vechiul ilegalist, evreu de origine, nu mai corespundea din punctul de vedere al "justei reprezentări" a compoziției naționale. La Congresul al IX-lea, Verdeț, Mizil, Trofin, Berghianu, Blajovici, Patilineț și alți membri ai grupului intrau în Comitetul Executiv și în Secretariatul CC. Trecuse vremea unor Răutu, Bodnăraș, Apostol și Chivu, sosise aceea a junilor turci. Ceva mai târziu, la Congresul al X-lea, în 1969, intrau în conducerea supremă Ion Iliescu și Gheorghe Pană. Acesta din urmă a deținut funcții-cheie, inclusiv de secretar al CC, membru în Prezidiul Permanent, prim-secretar la Brașov, ministru al Muncii, președinte al UGSR și câte altele.

În ultimii ani ai lui Ceaușescu, steaua lui Verdeț a apus. Dar omul nu a schițat niciun gest de opoziție, și-a păstrat rezervele pentru familie, deși mă întreb dacă și acolo își îngăduia să fie deschis critic. Un Cornel Onescu, cel care l-a înlocuit în 1965 pe Drăghici ca ministru de Interne (se vedea cu autorii "Scrisorii celor Șase"), a luat în considerație, la un moment dat, posibilitatea de a semna acea platformă fracționistă pe care unii se obstinează să o numească un document al disidenței românești. Nu era vorba de disidență, ci doar de o sfidare auto-limitată în interiorul, nu împotriva nomenclaturii.

A venit momentul decembrie 1989, șandramaua s-a prăbușit, Ceaușescu a fugit, apoi a fost supus simulacrului de proces și a fost executat împreună cu soția sa. Alături de alți veterani ai partidului, între care Mihai Burcă, dar și cu vedete ale ceaușismului târziu precum Tudor Mohora și Ion Sasu, Ilie Verdeț a încercat să constituie un guvern. A fost un eșec penibil. Nimeni nu avea nevoie de ei. Au construit Partidul Socialist al Muncii, o organizație de formulă paleo-comunistă. Nu învățaseră nimic. Între susținători, Ghizela Vass, Mihail Florescu și Adrian Păunescu. Dăscălescu n-a mai apucat să adere, a suferit un atac cerebral, a rămas paralizat până la sfârșitul vieții.

Unicul moment onorabil, dacă putem folosi acest termen pentru un impiegat al birocrației totalitare, a fost cel în care Verdeț a negociat cu liderii minerilor din Valea Jiului, în august 1977. Nu a chemat Securitatea să-l aresteze pe Costică Dobre. A ascultat doleanțele minerilor, a simulat înțelegere. După care a sosit Ceaușescu și s-a dedat unei nerușinate demagogii.

Verdeț a fost de fapt premier încă din vremea când Maurer îndeplinea formal această funcție. Făcea exact ce-i dicta Ceaușescu, scoțându-l din minți pe Maurer care se simțea tot mai neputincios politic. În 1974, circul a luat sfârșit, Maurer s-a pensionat. Poate că Verdeț ar fi putut lua puterea în martie 1977, la cutremur, când Ceaușescu era plecat în turneul său african. N-a făcut-o. Grupul aparatului de partid a eșuat politic, moral și psihologic, a fost practic călcat în picioare de cuplul dictatorial.