Vladimir Tismăneanu

Destinul radicalismului utopic în veacul XX este un subiect pe cât de complicat, pe atât de fascinant. Așa cum arăta și Paul Berman într-o importantă carte apărută la editura Norton în 2003, Liberalism and Terror, nu putem separa fenomenul totalitarismului fundamentalist-religios, mai ales în varianta sa islamică, de tradiția agresiunii împotriva modernității liberale așa cum a fost ea încarnată în experimentele leniniste și fasciste. Mesianismul revoluționar modern s-a situat în opoziție cu valorile umanismului burghez, disprețuite și atacate drept filistine, ipocrite și mediocre. Merită să fie amintite aici contribuțiile esențiale în domeniul interpretării eshatologice revoluționare marxiste datorate unor Jacob Talmon, Raymond Aron, Alain Besançon, Karl-Dietrich Bracher, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Robert C. Tucker, Robert Conquest și Martin Malia.

Aș aminti și excelenta carte a lui Daniel Chirot intitulată Modern Tyrants, o radiografie lucidă a originilor și persistenței răului în lumea contemporană. Comunismul românesc a fost o subspecie a radicalismului bolșevic, el însuși născut ca urmare a logodnei dintre tradiția revoluționară rusă și versiunea voluntaristă a marxismului. Ca să pricepem mentalitățile celor care au fondat comunismul românesc, este necesară înțelegerea naturii și sensului comunismului rus (spre a relua titlul unei excepționale și mereu actuale cărți a lui Nikolai Berdiaev). Lenin a fost primul lider care a întruchipat acest nou model carismatic, având în centru instituția partidului revoluționar „înarmat” cu ideologia opoziției totale în raport cu democrația liberală și economia de piață. Stalinismul reprezintă versiunea extremă (și extremistă) a bolșevismului, iar cazul românesc, inclusiv sinteza perversă dintre leninism, tiers-mondism și un naționalism xenofob (înrudit cu ceea ce Umberto Eco numea „Ur-fascism”, fascism primordial) în ideologia epocii Ceaușescu, poate lumina efectele dezastruoase ale unor asemenea experimente de „inginerie socială”.

În recenzia făcută cărții mele Stalinism pentru eternitate în revista Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua importanța conceptului de bizantinism în explicația pe care o propun asupra fenomenului comunist românesc. Într-adevăr, natura conspirativă a partidului (chiar atunci când ajunsese la putere), permanentele jocuri de culise, lupta feroce pentru putere, absența dimensiunii etice și sacralizarea unei ideologii împietrite, toate acestea s-au combinat într-o matrice totalitară cu trăsături specifice pe care m-am străduit să le luminez în cartea mea.

Câteva precizări, cred, semnificative: am lucrat vreme de mai bine de 20 de ani la scrierea unei istorii politice a comunismului românesc (între timp am publicat numeroase cărți, mai mult sau mai puțin înrudite cu acest subiect). Spun istorie politică doar pentru a distinge demersul pe care îl propun de alte forme de istorie: socială, economică, etc. Altminteri, spre a fi cât se poate de clar, în cazul acesta, deci al analizei comunismului românesc ca fenomen politic și ideologic, istorie politică înseamnă istorie pur și simplu. Prin urmare, este vorba despre prima istorie comprehensivă și comparativă a acestui fenomen, de la nașterea sa, trecând prin clandestinitate, prin luptele acerbe pentru putere și impunerea unui model instituțional ideocratic-totalitar, până la prăbușirea din decembrie 1989 și viața sa de apoi, agonică și duplicitară, în România de după Ceaușescu. Faptul că a fost vorba despre o lucrare necesară din punct de vedere intelectual și moral, despre o istorie definitivă, este notat chiar de Robert C. Tucker, regretatul profesor emerit de la Universitatea Princeton, biograful lui Stalin și autorul unor cărți clasice de marxologie și sovietologie, în cuvintele de susținere a cărții publicate pe coperta a patra. Lucrarea a primit în decembrie 2004 Premiul Barbara Jelavich din partea Asociației Americane pentru Avansul Studiilor Slave, pentru o carte remarcabilă monografie (distinguished monograph) pe teme sud-est și central-europene. În motivația juriului pentru acest prestigios premiu se arăta că lucrarea „este o contribuție decisivă la înțelegerea mecanismelor de funcționare a Partidului Comunist Român și a dinamicii regimurilor comuniste din Europa de Est, și o combinație de rigoare științifică, interpretare creatoare și convingătoare, precum și angajament personal”. Să mai spun că o recenzie elogioasă a apărut atunci și în influenta revistă Foreign Affairs, sub semnătura politologului american Robert Legvold, profesor la Universitatea Columbia din New York.

Amintesc toate aceste lucruri pentru că a existat în ultimii ani o tendință de a susține, în totală contradicție cu evidența factuală, inexistența unei istorii a comunismului românesc de la origini și până la prăbușire (am citit asemenea afirmații în diverse ziare și reviste). Pe baza a ceea ce am întreprins, inclusiv ani de investigații în arhive, sunt convins că această istorie există. După ce cartea a apărut și în românește, am sperat că lucrurile se vor clarifica și vom putea discuta ipotezele și concluziile mele în deplină cunoștință de cauză.

În acest context, țin să reamintesc un principiu esențial pentru sănătatea climatului intelectual, și anume acela care spune că ignoranța nu este un argument. Eu, unul, în cartea mea, i-am amintit pe cei care au contribuit, de-a lungul deceniilor, la studierea științifică a comunismului românesc. Tocmai din acest motiv am închinat cartea memoriei profesorului Ghiță Ionescu, cel în care am văzut un mentor și un model. Dar, așa cum mi-a scris profesorul cu câteva luni înaintea dispariției sale, lucrarea sa din 1964 nu fusese construită pe baza accesului la arhivele PCR. În plus, se oprea la momentul începutului despărțirii de Moscova:

„Bineînțeles că îmi poți dedica volumul tău în ce fel dorești. Plăcerea și onoarea vor fi de partea mea. Cred că, într-adevăr, ai făcut descoperiri enorme în arhive și că volumul meu, dată fiind bogăția materialelor pe care le va aduce cartea ta, are să pară doar un predecesor învechit”. În ce mă privește, consider lucrarea lui Ghiță Ionescu drept fundamentul pe cât de original, pe atât de viabil pe care am încercat să clădesc propria mea analiză a acestei inepuizabile teme. În egală măsură, urmând modelul său, sunt primul care să susțină cercetătorii români în efortul de cunoaștere a itinerariului politic al comunismului românesc, însă cred că trebuie să recunoaștem prioritățile și împlinirile, mai ales atunci când acestea sunt validate de comunitățile științifice din țară și din străinătate.

Istoria marxismului în țările ajunse sub control sovietic ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi împărțită în mai multe etape. Perioada de început a fost marcată de promisiunile domesticiste ale liderilor comuniști și de o toleranță limitată în sfera culturală. În Polonia, Władysław Gomułka a personificat această tentativă de a crea un model de socialism care să nu fie copia la indigo a regimului lui Stalin. În alte țări est-europene, personalitățile comuniste și-au declarat intenția de a experimenta modele ale noii societăți, diferite de cel sovietic.

Se poate presupune că Stalin a încurajat această idee de diversitate spre a evita propensiunile potențialilor opozanți pentru o soluție revoluționară violentă. Altfel, nu există nicio rațiune pentru care să atribuim Uniunii Sovietice interesul de a permite regimurilor subordonate să se angajeze într-un dialog pluralist cu alte partide politice. În toate declarațiile lui publice, Stalin a încercat să asigure puterile occidentale de angajamentele lui pentru respectarea principiilor democratice. Maestru al înșelătoriei, liderul sovietic a declarat exportul revoluției un non-sens istoric.

Această epocă s-a sfârșit odată cu crearea Cominformului, în septembrie 1947, și înregimentarea generală a vieții ideologice, în toate țările satelit. Modelul sovietic a devenit obligatoriu; susținătorii cei mai marcanți ai domesticismului au fost declarați naționaliști antisovietici. Aceasta a fost soarta lui Gomulka, în Polonia, Traicho Kostov, în Bulgaria, László Rajk, în Ungaria, și a lui Lucrețiu Pătrășcanu, în România. Ei au fost țapii ispășitori pentru eșecul lui Stalin de a seduce Occidentul și de a dicta regulile jocurilor politice și economice din Europa.

Este foarte bine cunoscut că lovitura comunistă de la Praga, din februarie 1948, a fost grăbită de interesul manifestat de mulți politicieni cehi pentru planul Marshall. Pe de altă parte, liderii comuniști iugoslavi au refuzat să dea ascultare capriciilor lui Stalin și să-și transforme propria țară într-o semicolonie sovietică. După 1948, a început o nouă etapă în istoria Europei Centrale și de Est. Linșajul politic, conformismul irespirabil și încurajarea celor mai sordide instincte gregare au început să domine.

Din 1948 până în 1954, stalinizarea integrală a așa-numitelor democrații populare s-a concretizat în suprimarea oricărei opinii neortodoxe. Tonul era dat de editorialele din Pravda, toate mecanismele ideologice din celelalte țări comuniste reproducând pur și simplu cântecul lui Stalin. După moartea acestuia, în 1953, cea de-a treia etapă a fost asociată cu „dezghețul” cultural din Uniunea Sovietică și cu o anumită relansare a politicii culturale din celelalte țări ale blocului. Atacurile oficiale împotriva dogmatismului, în general strâns legate de lupta sângeroasă din cele mai înalte cercuri ale partidului, au simplificat obiectivul acelor grupuri intelectuale pornite să revizuiască și să înnoiască tezele fundamentale ale doctrinei revoluționare.

În final, ultimul stadiu, apusul marxismului ca sursă de inspirație, chiar și pentru acele forțe care intenționau înnoirea sistemului din interior, reprezintă transformarea lui într-un autentic accesoriu al puterilor existente, un corespondent verbal pentru ritualurile politice ale totalitarismului sclerotic, ce coincid cu era Brejnev. Hélène Carrère d’Encausse observa pe bună dreptate realizările pe termen lung din timpul mandatului lui Brejnev: ceea ce s-a realizat nu a fost doar un sentiment de încredere în sine al membrilor nomenklaturii, ci și—în relație directă cu prima—fuzionarea conștiinței imperiale a clasei conducătoare.

La final, marxismul sovietic se transformase într-o adevărată apologie a elitei puterii, în vreme ce filialele est-europene au vegetat în absurde dezbateri scolastice despre funcțiile materialismului istoric și esența „socialismului existent în fapt”. Evenimentele reale și dinamica socială autentică nu au aparținut însă sferei de interes a acestor pseudoteorii aseptice...