Vladimir Tismăneanu

Format ca sociolog în prima parte a anilor 1970, am beneficiat de relativa deschidere a perioadei, inclusiv accesul la cărți de orientare antistalinistă și neomarxistă. Multe dintre ele le-am citit grație prietenului meu Alexei Florescu, al cărui tată, Mihail, el însuși fost voluntar în Spania și luptător în maquis, era nu doar un tehnocrat al regimului, membru al C.C., secretar de stat la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, ci și un vorace cititor și colecționar de cărți de filosofie, sociologie și politologie.

Alte lucrări aparținând tradiției stângii liberale le-am citit grație lui Dumitru Țepeneag și soției acestuia, Mona. Nu trebuie neglijat acest lucru, mai ales din perspectiva informațională și metodologică necesară scrierii unei istorii necontrafăcute a comunismului. O mare parte a literaturii critice la adresa leninismului și a expresiei sale paroxistice care a fost stalinismul provine exact din direcția marxismului anti-autoritar, fie el de direcție reformistă (social-democrată), fie neo-hegeliană (marxismul occidental ilustrat de operele tânărului Lukács, precum și de cele ale lui Antonio Gramsci și ale filosofilor Școlii de la Frankfurt).

Aș pomeni și impactul lecturilor din Troțki, din Rosa Luxemburg (mai ales Critica revoluției ruse). Nu mai vorbesc de influența exercitată asupra mea de formidabila trilogie consacrată istoriei marxismului de Leszek Kołakowski. Tocmai pentru că mă ocupam de „teoria critică a societății”, am devenit tot mai interesat de natura radicalismului politic de stânga, în genere, și de avatarurile acestuia în versiunea sa românească. Eram obsedat de momentele misterioase din istoria ilegalității comuniste, precum și de teribilele rivalități dintre diverșii lideri ai partidului. Îmi doream să înțeleg mecanismele puterii, mai întâi în interiorul minusculei secte politice numite PC din România (Secție a Internaționalei a III-a Comuniste - Comintern), apoi ca formațiune dominantă, a cărei viziune ideologică avea să ducă la completa transformare a țării în direcția tragică a utopiei egalitariste de sorginte bolșevică.

Nu intru aici în spinoasa chestiune a relației dintre leninism și marxismul originar, amintind doar că unii dintre cei mai acerbi și mai persuasivi critici ai pucismului conspiraționist leninist, inclusiv Constantin Dobrogeanu-Gherea, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, Gheorghi Plehanov, Troțki însuși înainte de convertirea sa la bolșevism, ca să nu mai vorbesc de menșevici celebri precum Iuli Martov, Fiodor Dan și Pavel Akselrod, erau marxiști convinși. Tema raportului dintre marxism și bolșevism merită, așadar, tratată cu deplină seriozitate.

Discursul oficial, mai ales după „Expunerea” lui Nicolae Ceaușescu din mai 1966, cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a constituirii Partidului Comunist din România (PCR), combina invocarea criteriilor științifice în recunoașterea „meritelor reale ale diverșilor militanți” cu fixația descoperirii continuității mișcării progresiste, chiar anti-imperialiste în istoria românească, de la Mihai Viteazul (mai târziu se va vorbi de Burebista și Decebal) la orgoliosul secretar general ce-i succedase lui Dej în martie 1965. Venind eu însumi din mediul ilegaliștilor, mai precis din acea micro-cultură politică a foștilor voluntari din Spania și a luptătorilor din Rezistența franceză, am descoperit foarte devreme contrastul dintre legendele oficiale și diversele fragmente de adevăr subiectiv, așa cum apăreau ele în discuții private, mărturisiri sincopate și ironii mușcătoare. Descopeream, de asemenea, o temă ce avea să mă frământe de-a lungul întregii mele cariere profesionale: raportul dintre comunism, fascism, anticomunism și antifascism, pe scurt, deveneam conștient că, așa cum a demonstrat-o François Furet, relația dintre cele două mișcări totalitare, visceral ostile valorilor și instituțiilor democratice liberale, era chestiunea istorică fundamentală a veacului XX.

Tema istoriei comunismului românesc este incitantă, extrem de dificilă, plină de capcane, ceea ce a făcut din abordarea ei un demers complicat, mai cu seamă la nivelul surselor și al verificabilității informațiilor utilizate. Ea a fost tratată de o serie de autori cărora țin să le recunosc meritele incontestabile: Ghiță Ionescu, Henry Roberts, Michael Shafir, Ken Jowitt, Robert King, Dennis Deletant, Robert Levy, Catherine Durandin, Victor Frunză și nu foarte mulți alții. Oricum, nu doresc să transform acest text într-o analiză a bibliografiei problemei. Nu mai insist aici asupra atâtor volume de interviuri și memorii, precum și biografii politice publicate după prăbușirea comunismului. Îndrăznesc să pomenesc aici și două din volumele mele anterioare, între care Arheologia terorii și Fantoma lui Gheorghiu-Dej.

Multe dintre cărțile apărute în țară explorează pagini mult timp obscure, episoade tenebroase din istoria politică a comunismului autohton. Spun autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept pozițiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă și doar atât. În egală măsură, ca o contra-parte ironică a tendinței amintite mai sus, mi se pare că lipsește încă dimensiunea comparativă în abordarea fenomenului: este ca și cum stalinismul național promovat de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu s-ar fi dezvoltat într-un mediu aseptic, autarhic, fără conexiuni și influențe externe.

Un dicționar de „spioni și securiști”, pe lângă multe informații nu doar veridice, ci și verificate documentar, perpetua unele inexactități (de pildă, că generalul de grăniceri Mihail R. Boico ar fi fost căsătorit cu fiica vitregă a lui Vasile Luca - în realitate, a fost soțul surorii mamei mele, Cristina Boico, care adoptase numele Luca drept pseudonim în timpul rezistenței franceze). Nu mai vorbesc de faptul că lipseau numeroase figuri importante, membri ai Colegiului Director al Ministerului de Interne din perioada Drăghici. Cât privește includerea în acel dicționar a lui Alexandru Iliescu numai pentru că a participat la Congresul al V-lea și a trăit câțiva ani în URSS, ea mi s-a părut mai degrabă legată de faptul că acesta a fost tatăl fostului președinte al României, urmărindu-se astfel alte scopuri decât acela al cunoașterii nepărtinitoare a trecutului.

Simplu spus, nu toți comuniștii ilegaliști au fost spioni: mulți au aderat la mișcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar. Toate aceste erori țin, evident, de o anumită precipitare în a acoperi golurile din istorie, însă nu o singură dată ele pot duce la distorsiuni regretabile. Nu mai vorbesc de pasiunile politice transformate în argumente istorice. Istoria politică solicită un registru de obiectivitate, respect pentru bibliografia problemei, recunoașterea publică a lucrărilor precedente, inclusiv criticarea unor erori și analize ce s-au dovedit fie incomplete, fie de-a dreptul false (nu exclud din acest tip de critică propriile mele lucrări și am acceptat în unele cazuri sugestii bazate pe informații coerente și credibile, inclusiv de la oameni precum Pavel Câmpeanu, Marius Oprea, Robert Levy și Stelian Tănase, spre a-i numai doar pe aceștia).

De fapt, dacă este să mărturisesc mai exact aventura conceperii propriei cărți, Stalinism pentru eternitate, aș spune că am început-o cu vreun sfert de veac înainte de apariție. Mai întâi, în România, mi-a fost dat să citesc cartea lui Ghiță Ionescu apărută la Oxford University Press în 1964. Am împrumutat-o de la Ileana Gaston Marin, care a sustras-o pentru câteva zile din biblioteca tatălui ei, unul dintre demnitarii de vârf, în plan economic, ai perioadei Dej. Grație prietenei mele Nadia Badrus, am avut șansa să citesc o serie de documente culese în antologiile „pentru uz intern” pregătite de Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR. Era prin 1970, cred, când Gheorghe Badrus, tatăl ei adoptiv, lucra ca adjunct al lui Ion Iliescu la Secția de Propagandă a CC. În 1971, Badrus, precum și Mihai Bujor Sion Senior, Constantin Vlad, Ilie Rădulescu și, firește, Ion Iliescu erau marginalizați ca efect al „Tezelor” din iulie, sub acuzația de „intelectualism”. Gheorghe Badrus pleca ambasador la Moscova, Ion Iliescu devenea secretar cu propaganda pe județul Timiș...