Vladimir Tismăneanu

Comunismul nu este doar domnia minciunii, a nomenklaturii profitocratice, a cenzurii și a poliției secrete, ci și aceea a unui tupeu fără limite. Știm cum s-a comportat Elena Ceaușescu, acea Messalina cu pretenții de Newton, în clipa în care a avut acces la puterea absolută. Dacă n-ar fi fost executată în decembrie 1989, este sigur că ar fi continuat să profereze injurii la adresa celor care au luptat împotriva dictaturii. Este ceea ce a făcut la bătrânețe văduva despotului est-german Erich Honecker, fosta ministru al educației și membră a CC al Partidului Socialist Unit din Germania. Pentru această comunistă înverșunată, a te fi opus regimului totalitar impus de Stalin însemna să fii un idiot. Crimele Stasi? Povești! Era o instituție perfect legitimă, cam ca Securitatea glorificată de diverși foști potentați ai acelei organizații criminale. Mi-e teamă că există încă destui care, din ignoranță, cinism ori din crasă nemernicie, se situează pe poziții similare. Trăim în democrație, ni se spune, să-i ascultăm și pe acești oameni, au și ei „partea lor de adevăr”...

După ce au condamnat milioane de oameni la închisoare pe viață, Honecker și consoarta sa au profitat de faptul că fiica lor, Katja, era măritată cu un comunist din Chile, fost refugiat politic în RDG, în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet. Au ajuns la Santiago pe bază de reîntregire de familie. Cei care au interzis vreme de decenii semenilor lor să-și vadă rudele din RFG, au profitat cu nerușinare de drepturile omului. La 84 de ani, când dădea printre ultimele interviuri, Margot Honecker (1927-2016) nu avea remușcări, nu se căia. Era mândră de trecutul ei. Cum ar fi fost Elena Ceaușescu, cum este Nexhmije Hoxha, văduva de 97 de ani a monstrului sanguinar numit Enver Hoxha.

Mă întreb ce simțeau unii foști disidenți din ceea ce s-a numit cândva Deutsche Demokratische Republik citind obscenele declarații de bătrânețe ale tovarășei Honecker? Justiția morală în Germania a funcționat mai repede și mai eficient ca în alte state ale fostului bloc sovietic, dar și acolo, mai ales în Est, persistă anumite nostalgii pentru sistemul totalitar. Sunt convins că Margot Honecker a fost profund revoltată de faptul că în Germania unificată (oricum coșmarul ei perpetuu de după 1949), pozițiile supreme au fost deținute de doi foști prizonieri ai coloniei penitenciare declarată „primul stat german al muncitorilor și țăranilor”. Margot își amintea de buna ei prietenă, Hilde Benjamin, ministru al justiției, adică al represiunilor, membră a CC, cumnata filosofului marxist critic Walter Benjamin (un eretic impardonabil, firește, idolul acestor disidenți care n-au făcut decât rău „Republicii” noastre - MH). Walter s-a sinucis în 1940, Hilde a murit la timp, în 1989, n-a mai apucat să trăiască ruina Utopiei.

Egalitarismul oficial era de fapt o perdea de fum, paravanul pentru o stratificare cât se poate de rigidă a cosmosului social est-german. Era invocată Rosa Luxemburg, dar cuvintele ei despre libertate care nu poate fi decât a celor care gândesc altfel, erau interzise. Nomenklatura beneficia de enorme privilegii, membrii ei locuiau în vile speciale, în cartierul-fortăreață Pankow. Ca să pătrunzi acolo trebuia permis special, zona era păzită de polițiști cu câini-lupi și mitraliere. Zidul Berlinului, ridicat în august 1961, era frontiera cea mai palpabilă și cea mai scandaloasă, în chiar inima Europei Centrale, dintre opresiune și libertate. Regimul era unul militarist, iar organizația comunistă de tineret, Freie Deutsche Jugend (FDJ) cultiva ritualuri care aminteau în chip penibil de cele ale precursoarei național-socialiste, Hitler Jugend. Timp în care întreaga țară era împânzită de o rețea de informatori egalată poate doar de Securitatea lui Ceaușescu și de sigurimii lui Hoxha. Va fi văzut oare Margot Honecker filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck Das Leben der Anderen (Viața celorlalți)? Dar de ce l-ar fi văzut? Pentru ea, RDG-ul a fost statul perfect, nu avea de ce să-și piardă vremea cu „producții calomnioase”. Prefera să-și amintească vremurile când mergeau în concediu în Crimeea, ea și Erich, împreună cu Lotte și Walter Ulbricht, cu ceilalți liebe Genossen, Willi Stoph, Horst Sindermann, Egon Krenz, Gunther Mittag, Kurt Hager. Prefera să nu vorbească despre trădătorii Schabowski și Modrow. Nu dorea să-i crească tensiunea. De câte ori n-a spus ea că orice slăbire a vigilenței ideologice va duce la năruirea socialismului?

Margot Honecker n-a crezut niciodată în libertăți individuale. Religia ei a fost devotamentul pentru bolșevism, deci pentru modelul terorist-polițienesc al socialismului. Pe Gorbaciov l-a considerat, neîndoios, un trădător, un renegat și un imbecil. Îmi închipui că tovarășa Honecker fremăta de bucurie când auzea știri despre mișcările de protest ale studenților din Chile, inițiate și coordonate de militanți ai partidului comunist. Sigur, dacă asemenea mișcări ar fi izbucnit cândva în RDG, familia Honecker ar fi ordonat să se tragă. Pe cântărețul non-conformist Wolf Biermann l-au forțat să se exileze. Au făcut tot posibilul, Honecker și camarazii săi, să strivească mișcările pacifiste și ecologice independente.

Am participat în primăvara anului 2005 la o conferință organizată de Forumul Einstein la Potsdam pe tema „Răni deschise: Reflecții despre comunism și fascism”. Erau acolo cunoscuți istorici, între care Tony Judt, Timothy Snyder, Eric Hobsbawm, Jan T. Gross, Omer Bartov, Peter Fritzsche. Între invitați, spre șocul multora dintre participanți, inclusiv al meu, fostul general Stasi Markus (Mischa) Wolf, prototipul, se spune, personajului Carla din romanele lui John Le Carré. Imperturbabil, surâzător, condescendent, s-a opus paralelei între totalitarismele brun și roșu. Și-a încheiat intervenția cu aceste cuvinte: „Lumea în care trăim astăzi continuă să revendice răspunsuri, diferite de acelea date de apologeții sistemului dominant (democrația liberală - VT). Deformarea severă a ideii comuniste pe parcursul pretinsei ei realizări, pentru care comuniștii din generația mea poartă o doză de responsabilitate, nu semnifică sfârșitul comunismului. Rămân probleme nerezolvate și datorii neîndeplinite”.

De-a lungul vieții ei, Genossin Margot Honecker a reușit să completeze cu stupefiantă aroganță viziunea generalului Markus Wolf despre „datoriile încă neîndeplinite” ale socialismului tancurilor. Un bun prieten îmi scria la un moment dat, citind interviurile lui Margot Honecker: „Un monstru rece și implacabil”.

Era unul dintre cele nouă portrete eterne ale finalului domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fără el și Maurer, Ceaușescu n-ar fi ajuns la putere. Biografia lui Emil Bodnăraș (1904-1976) este printre cele mai stranii și contorsionate din întreg Olimpul comunismului românesc. Persistă numeroase mistere, dar lucrurile esențiale sunt, cred, lămurite. Ofițer român, a dezertat în URSS în clipa când a aflat că era urmărit pentru acțiuni de spionaj. A urmat cursurile școlii speciale de informații a Armatei Roșii. A revenit în țară cu misiuni de spionaj, a fost arestat, nu ca activist comunist clandestin, ci ca spion și dezertor. După expirarea condamnării, a fost eliberat (în timpul dictaturii lui Ion Antonescu).

A luat legătura cu aparatul ilegal al PCdR, a fost unul dintre arhitecții eliminării politice a conducerii Foriș-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadării lui Gheorghiu-Dej de la Târgu-Jiu, implicat în arestarea lui Antonescu (nom de guerre în acele luni, inginerul Ceaușu). Șef al SSI (Serviciul Special de Informații) de pe lângă președinția guvernului, personaj temut și tenebros. Ministru al armatei în 1947, general de armată, membru al Biroului Politic, a fost principalul responsabil pentru sovietizarea armatei române.

Auster, cu un stil de viață spartan, închis în sine, necomunicativ, fără umor, a fost căsătorit cu ilegalista Florica Munzer, conferențiară de socialism științific la IMF. Trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit în adolescență de leucemie) și Gheorghe (trăia în Vest). Vărul primar al Floricăi era faimosul Sașa Mușat, implicat în ceea ce a fost descris drept „Marele jaf”, recrutat, se pare, de Bodnăraș însuși în aparatul de spionaj al regimului. Divorțat de Florica, nu s-a recăsătorit. În aprilie 1954, ca membru al Biroului Politic, a votat pentru condamnarea la moarte a lui Pătrășcanu și a lui Koffler. În 1956, este intermediarul în efortul de a testa reacția lui Hrușciov la ideea retragerii trupelor sovietice din România. Inițial, liderul sovietic a reacționat furibund, apoi, din rațiuni complexe, a acceptat sugestia și a prezentat-o drept propria sa inițiativă.

În martie 1961, criticat de Dej, Apostol, dar mai ales de Ceaușescu (fostul său adjunct la Ministerul Forțelor Armate), etc. pentru „atitudini netovărășești”, „înfumurare” și „aroganță”, Bodnăraș își face autocritica, este iertat. I se reproșează și oarecare slăbiciune în lupta împotriva „deviatorilor” și „fracționiștilor”, afinități cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, ezitări în condamnarea acestora. Generalul politic Petre Borilă îi reproșează faptul nemaipomenit și impardonabil că „are ordonanță”.

Poate că această răfuială cu „tovarășul Emil” era de fapt revanșa târzie, polița plătită de bizantinul Dej, după 14 ani, pentru nota informativă făcută de Bodnăraș în iunie 1947, transmisă prin generalul Susaikov direct secretarului CC al PC (b) al URSS, Mihail Suslov, în care se exprimau critici aspre la adresa relațiilor exagerat de cordiale ale lui Dej și ale echipei sale (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Simion Zeiger) cu anglo-americanii. În acel denunț, Bodnăraș sugera chiar „măsuri radicale” la adresa lui Gheorghiu-Dej. Cum ar fi putut Dej și Maurer să uite acel episod?

Se pregătea debarcarea celui care se tutuia cu Dej și i se adresa cu diminutivul Ghiță? Mai plauzibil este că era un avertisment în interiorul unei mafii politice, un semnal că fiecare pas al celui pus la zid este urmărit cu maximă atenție, că nimic nu se șterge din mereu vigilenta memorie a nomenclaturii. Bodnăraș a înțeles mesajul, iar la Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost unul dintre cei mai înfierbântați susținători ai mitului lui Dej ca salvator al „cadrelor de nădejde” ale partidului. După Declarația din aprilie, a condus prelucrarea acestui document pentru cei care lucrau în presă și edituri.

Vizitează China comunistă în repetate rânduri, înainte și după moartea lui Dej. Dezgustat de Hrușciov și hrușciovism, privea maoismul ca o formulă teoretică menită să salveze unitatea mișcării comuniste mondiale. Alături de Maurer și Chivu, a fost între oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere (spre a cita titlul unui studiu scris în Franța de sora mamei mele, Cristina Luca-Boico). În 1974, pentru a rămâne în grațiile lui Ceaușescu, a acceptat să o propună pe Elena Ceaușescu pentru intrarea în Comitetul Executiv. A fost, probabil, cel mai pro-Mao dintre magnații comuniști din România. Într-o convorbire de două ore și jumătate din 1974, descrisă drept remarcabil de sinceră, cu ambasadorul american Harry G. Barnes, Bodnăraș deplângea în termeni duri continuitatea imperialismului rus și sovietic. Era o temă predilectă a lui Mao. Mi-l pot imagina conversând cu Zhou Enlai despre „noii țari de la Kremlin”.

A murit în 1976 și a fost înmormântat, conform cererii sale, în comuna natală din nordul Moldovei, Iaslovăț (județul Suceava), într-o criptă din vecinătatea bisericii. Deci nu alături de Dej și Groza, de Ana Pauker și de Pătrășcanu, la Mausoleul din „Parcul Libertății”. Cel care a făcut propunerea oficială pentru alegerea lui Ceaușescu ca președinte al RSR, el însuși vicepreședinte al Consiliului de Stat, a preferat să-și doarmă somnul de veci departe de camarazii și de victimele sale. Nouă ani mai târziu, fratele său mai mic, Manole Bodnăraș, ilegalist și el, era îngropat tot acolo.