Vladimir Tismăneanu

Am avut norocul, cum am mai mărturisit și în alte ocazii, să fiu prieten apropiat cu două adevărate doamne ale literelor românești: Tita Chiper-Ivasiuc (1934-2002) și Magdalena (Lena) Boiangiu (1939-2009). Sunt mereu fericit să pot spune cât de mult le datorez acestor intelectuale veritabile, ființe de mare delicatețe și admirabilă integritate. De la Tita și Lena am înțeles că la prietenie te raportezi ca la o stea polară existențială.

Pentru mine, Dilema a însemnat și înseamnă, în mare măsură, amintirea celor care au fost Tita Chiper și Lena Boiangiu. Două doamne în sensul cel mai pur și nobil al cuvântului, cum spuneam: self-effacing, delicate, dar ferme în opinii, întotdeauna deschise spre dialog, refuzând să dea verdicte irevocabile și să judece inchizitorial, chiar și atunci când multe lucruri li se păreau ciudate ori chiar mai rău.

Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, în 1973, grație Marianei Ioan cu care eram coleg la Sociologie și bun prieten. Era acolo împreună cu Roxana Pană, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipă. M-a invitat acasă, m-a prezentat soțului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Am mai vorbit despre asta chiar la Europa Liberă. Din acel moment am început să practic un ritual care avea să dureze până la plecarea mea din țară, în 1981. În fiecare sâmbătă seara mergeam la Tita și Alec, apoi, după cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politică, muzică, literatură. Împrumutam cărți de la ei, ascultam înfrigurat povestirile ei despre Școala de Literatură și despre Bicaz, despre Petre Iosif și Leonte Răutu, despre Labiș și alții din generația lor, ca și pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie în anii ’50, despre închisori și câte altele. De câteva ori m-au invitat să merg cu ei la doamna Cândrea, adică la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.

După plecarea mea, Tita a continuat să le viziteze pe mama mea și pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara târziu, neanunțată, nu telefona înainte pentru a nu-i alerta pe securiști. Am revăzut-o după căderea regimului, în februarie 1990, s-a împrietenit cu soția mea, Mary. Ne vedeam de fiecare dată când ajungeam în țară, ascultam cu nesaț istoriile ei, am pus întotdeauna mare preț pe judecățile ei despre oameni. Avea un simț al realității nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibilă de a traversa momente cumplite din viață cu un optimism ce mi se părea de-a dreptul supraomenesc. Am făcut un interviu, a apărut într-un volum publicat la Curtea Veche. Am admirat politețea ei ca reporter, faptul că nu avea nici cea mai mică înclinație de a-și țintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toți cei care au fost invitații ei, Tita a dovedit gentilețe și onestitate. Interviurile ei vor rămâne modele ale genului și ar trebui studiate în facultățile de jurnalism.

Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar îmi vorbiseră despre ea mai mulți prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegaliștilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politică a stângii, fascinația pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. În apartamentul de pe Strada Episcopiei am purtat nenumărate discuții cu Lena, cu soțul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, de câteva ori cu Radu Cosașu. Lena nu admonesta, dacă era în dezacord cu cineva o făcea subtil, fără imprecații ori insinuări. Lua oamenii așa cum sunt ei, nu le cerea să fie perfecți. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale Dilemei pe care le-a coordonat și care vor rămâne, nu mă îndoiesc, în istoria revistei și a presei democratice românești. Între acestea, unul despre mai ’68 și un altul despre binomul stânga-dreapta.

Critic de teatru de mare rafinament, Lena era în egală măsură jurnalist politic și intelectual public. Îmi amintesc cum am întors împreună, pe toate părțile, atât de încâlcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost înscenare, a fost aventură, ce a fost de fapt? Când pregăteam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, în 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine și m-a întrebat: „Îți dai seama ce va urma?” Eram naiv, nu prea îmi dădeam seama. Lena avea intuiții excepționale. Mi-a sugerat o întrebare care apare în volum: de ce a condamnat Iliescu acțiunea militară NATO în Serbia și a aprobat invazia din Irak? Gândește un om politic diferit când este în opoziție? În rest, avertismentul ei era cât se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem că Iliescu învățase cu timpul, mai ales după alternanța din 1996, nu doar limbajul democratic, dar și anumite reguli ale democrației liberale. Am constatat ulterior că mă înșelasem.

Am învățat de la Tita și Lena să nu mă avânt în judecăți pripite, să evit orice fel de monism dogmatic, să încerc să descifrez psihologia celor cu care stau de vorbă, să respect chiar și opiniile care nu-mi convin, câtă vreme sunt formulate decent și cu bună credință. Acesta a fost spiritul lor, acesta este spiritul Dilemei pe care ni-l vom aminti mereu.

Am fost adeseori întrebat dacă nu mă epuizează această continuă rememorare a trecutului. Unii se întreabă și mă întreabă dacă mă pot raporta cu obiectivitate la subiecte care, volens nolens, mă implică emoțional. Sunt și unii care cred că prin simpla pomenire a angajamentelor fanatice ale părinților riscăm să comitem un impardonabil sacrilegiu. Îmi amintesc că, după publicarea Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, unde era pomenit și numele tatălui meu ca activist al frontului ideologic (director adjunct al Editurii Politice), istoricul Florin Constantiniu și jurnalistul Cristian Tudor Popescu s-au grăbit să mă compare cu pionierul delator Pavlik Morozov, cel care, având de ales între loialitatea pentru familie și aceea pentru partidul-stat sovietic, a optat pentru partid. Analogia este, evident, falsă. Nu mi-am denunțat niciodată părinții. De fapt, ca să fim lămuriți, nu m-am ocupat niciodată cu denunțuri. Am o oroare fizică față de informatori. Dar, când este vorba de înțelegerea unei perioade precum aceea explorată de comisia noastră, ori de o perioadă fascistă, trebuie spuse nume. Istoria nu a fost făcută de anonimi.

Nu încape îndoială că au existat grade diferite de responsabilitate. Între tatăl meu, de pildă, și marii bonzi ai propagandei (Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil, etc.) a existat o enormă distanță de statut în nomenclatură. Ceea ce nu-l absolvă pe tatăl meu de o culpabilitate legată de proliferarea minciunilor oficiale. O făcea din pasiune, era convins, nu mințea. Dar nu aceasta e problema, ci natura sistemului și cine îi asigura reproducerea simbolică. Norocul meu a fost că niciunul dintre părinți nu a lucrat în Securitate. La fel, am avut noroc că tatăl meu a fost exclus din partid „la timp” și n-a mai apucat să ajungă membru al CC. Tocmai de aceea nu figurează în cartea lui Alexandru Crișan, care listează cinci mii de nume de membri ai nomenclaturii. În caz contrar, întreg destinul meu ar fi fost marcat de această apartenență părintească la „organul de conducere”. Nu spun că aș fi fost altcineva, psihologic și intelectual, dar evoluția mi-ar fi fost cumva întârziată pe linia înțelegerii mecanismelor de corupție și dominație proprii acestui sistem. Marginalizată în 1952, deci cu șase sau șapte ani înaintea părinților mei, sora mamei, Cristina Luca, obișnuia să ne reamintească un lucru simplu și adevărat: ea descoperise mai devreme realitatea. Fusese zburată, cum se spunea, din funcția de directoare a Direcției Culturale din ministerul de Externe în aceea de muzeografă la Muzeul Antipa. Marea ei culpă? Făcuse parte din acel cerc de tovarășe care gravitau în jurul Anei Pauker: Ana Toma, Mia Groza, Maria Sârbu, Lenuța Georgescu, fosta nevastă a lui Teohari, Lenuța Păsculescu, sora lui Teohari. În plus, în raport cu Ghizela Vass ori Ida Felix, șefa de cadre de la Externe, nu era slută. Ba chiar era frumoasă, știa ce înseamnă un parfum bun, vizitase la timp marile muzee ale Parisului, vorbea perfect franceza, studiase biologia la Sorbona, fusese cu adevărat o eroină a Rezistenței franceze.

Asumarea trecutului, inclusiv recunoașterea responsabilităților politice ale unor oameni apropiați, este întotdeauna o operațiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu e ușor să faci distincția între familia biologică și cea politică. Dar a nu recunoaște lucruri ce țin de ordinea evidenței, a idealiza niște oameni numai pentru că s-a întâmplat să-ți fie rude ori cunoștințe apropiate, situații în care vor fi fost cât se poate de normali, ori chiar tandri și generoși, ignorând rolul lor în mișcările totalitare (mai important ori mai puțin important, acest lucru îl evaluează istoricii) ține de un subiectivism incurabil.

Svetlana Allilueva a scris Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten), în care a povestit lucruri îngrozitoare despre tatăl ei, Iosif Vissarionovici Djugașvili–Stalin. Niklas Frank, fiul lui Hans Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, a abordat de nenumărate ori în textele lui tema responsabilității propriei familii pentru Holocaust. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, The Jewish Century, investighează tocmai aceste relații conflictuale, tensiuni pe care el le așază sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alți copii ai magnaților staliniști au fost mai puțin dispuși să se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de Externe stalinist din anii ’30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, Whisperers, aflăm ce rol important joacă azi în Mișcarea Memorial fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul și care, în anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolită” (adică antisemită), spre stupoarea prietenilor și rudelor sale (ulterior a scris romane relativ nonconformiste, între care Vii și morți). Există, de asemenea, o întreagă literatură despre rupturile morale și intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului și părinții ori rudele lor.

Nu avem niciun fel de obligație ereditară de a împărtăși crezurile unei generații anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofice. Întotdeauna există șansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaștere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligația constă în asumarea adevărului și în definirea liberă a propriei identități. Am spus acest lucru în legătură cu Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceaușescu, îl repet apăsat aici.