Am fost adeseori întrebat dacă nu mă epuizează această continuă rememorare a trecutului. Unii se întreabă și mă întreabă dacă mă pot raporta cu obiectivitate la subiecte care, volens nolens, mă implică emoțional. Sunt și unii care cred că prin simpla pomenire a angajamentelor fanatice ale părinților riscăm să comitem un impardonabil sacrilegiu. Îmi amintesc că, după publicarea Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, unde era pomenit și numele tatălui meu ca activist al frontului ideologic (director adjunct al Editurii Politice), istoricul Florin Constantiniu și jurnalistul Cristian Tudor Popescu s-au grăbit să mă compare cu pionierul delator Pavlik Morozov, cel care, având de ales între loialitatea pentru familie și aceea pentru partidul-stat sovietic, a optat pentru partid. Analogia este, evident, falsă. Nu mi-am denunțat niciodată părinții. De fapt, ca să fim lămuriți, nu m-am ocupat niciodată cu denunțuri. Am o oroare fizică față de informatori. Dar, când este vorba de înțelegerea unei perioade precum aceea explorată de comisia noastră, ori de o perioadă fascistă, trebuie spuse nume. Istoria nu a fost făcută de anonimi.
Nu încape îndoială că au existat grade diferite de responsabilitate. Între tatăl meu, de pildă, și marii bonzi ai propagandei (Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil, etc.) a existat o enormă distanță de statut în nomenclatură. Ceea ce nu-l absolvă pe tatăl meu de o culpabilitate legată de proliferarea minciunilor oficiale. O făcea din pasiune, era convins, nu mințea. Dar nu aceasta e problema, ci natura sistemului și cine îi asigura reproducerea simbolică. Norocul meu a fost că niciunul dintre părinți nu a lucrat în Securitate. La fel, am avut noroc că tatăl meu a fost exclus din partid „la timp” și n-a mai apucat să ajungă membru al CC. Tocmai de aceea nu figurează în cartea lui Alexandru Crișan, care listează cinci mii de nume de membri ai nomenclaturii. În caz contrar, întreg destinul meu ar fi fost marcat de această apartenență părintească la „organul de conducere”. Nu spun că aș fi fost altcineva, psihologic și intelectual, dar evoluția mi-ar fi fost cumva întârziată pe linia înțelegerii mecanismelor de corupție și dominație proprii acestui sistem. Marginalizată în 1952, deci cu șase sau șapte ani înaintea părinților mei, sora mamei, Cristina Luca, obișnuia să ne reamintească un lucru simplu și adevărat: ea descoperise mai devreme realitatea. Fusese zburată, cum se spunea, din funcția de directoare a Direcției Culturale din ministerul de Externe în aceea de muzeografă la Muzeul Antipa. Marea ei culpă? Făcuse parte din acel cerc de tovarășe care gravitau în jurul Anei Pauker: Ana Toma, Mia Groza, Maria Sârbu, Lenuța Georgescu, fosta nevastă a lui Teohari, Lenuța Păsculescu, sora lui Teohari. În plus, în raport cu Ghizela Vass ori Ida Felix, șefa de cadre de la Externe, nu era slută. Ba chiar era frumoasă, știa ce înseamnă un parfum bun, vizitase la timp marile muzee ale Parisului, vorbea perfect franceza, studiase biologia la Sorbona, fusese cu adevărat o eroină a Rezistenței franceze.
Asumarea trecutului, inclusiv recunoașterea responsabilităților politice ale unor oameni apropiați, este întotdeauna o operațiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu e ușor să faci distincția între familia biologică și cea politică. Dar a nu recunoaște lucruri ce țin de ordinea evidenței, a idealiza niște oameni numai pentru că s-a întâmplat să-ți fie rude ori cunoștințe apropiate, situații în care vor fi fost cât se poate de normali, ori chiar tandri și generoși, ignorând rolul lor în mișcările totalitare (mai important ori mai puțin important, acest lucru îl evaluează istoricii) ține de un subiectivism incurabil.
Svetlana Allilueva a scris Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten), în care a povestit lucruri îngrozitoare despre tatăl ei, Iosif Vissarionovici Djugașvili–Stalin. Niklas Frank, fiul lui Hans Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, a abordat de nenumărate ori în textele lui tema responsabilității propriei familii pentru Holocaust. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, The Jewish Century, investighează tocmai aceste relații conflictuale, tensiuni pe care el le așază sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alți copii ai magnaților staliniști au fost mai puțin dispuși să se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de Externe stalinist din anii ’30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, Whisperers, aflăm ce rol important joacă azi în Mișcarea Memorial fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul și care, în anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolită” (adică antisemită), spre stupoarea prietenilor și rudelor sale (ulterior a scris romane relativ nonconformiste, între care Vii și morți). Există, de asemenea, o întreagă literatură despre rupturile morale și intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului și părinții ori rudele lor.
Nu avem niciun fel de obligație ereditară de a împărtăși crezurile unei generații anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofice. Întotdeauna există șansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaștere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligația constă în asumarea adevărului și în definirea liberă a propriei identități. Am spus acest lucru în legătură cu Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceaușescu, îl repet apăsat aici.