Vladimir Tismăneanu

Au trecut 86 de ani de la acel moment fatidic. Pe 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar al Germaniei. Înscăunat de ultimul președinte al Germaniei weimariene, mareșalul von Hindenburg, cel care era desemnat drept Führer nu era reacționarul inveterat, instrumentul capitalismului monopolist descris de propaganda comunistă, ci un revoluționar de semn contrar în raport cu bolșevismul. Scopul său era distrugerea sistemului democrației liberale reprezentat de Republica de la Weimar. Nu era atacat doar liberalismul, ci întreaga tradiție a umanismului european, deci și direcția conservatoare, parlamentarismul, constituționalismul, statul de drept. Bolșevismul și fascismul au purtat un război pe viață și pe moarte cu spiritul critic.

Fascismul, cum scria regretatul gânditor liberal român Alexandru George, era un bolșevism alb. Revoluția național-socialistă avea mai multe obiective: construirea unei comunități presupus populare (de fapt rasiale), prin eliminarea celor percepuți drept factori patogeni, în primul rând a evreilor. Primul pas a fost excluderea, al doilea a fost eliminarea, al treilea, final, exterminarea. Se instituia starea de urgență permanentă și erau create lagărele de concentrare. După câteva săptămâni, folosind pretextul incendierii Reichstagului, se termina cu partidele politice. Rămânea un singur partid, NSDAP (Partidul Național Socialist al Muncitorilor din Germania). Nu era de fapt un partid, ci o mișcare revoluționară întemeiată pe fanatism și devotament necondiționat față de lider. Ideologia în cazul Germaniei hitleriste, la fel ca în acela al Uniunii Sovietice și al Italiei lui Mussolini, nu era doar discurs despre putere, era chiar puterea. Erau ceea ce sociologul Daniel Chirot numește tiranii ale certitudinii. Nazismul, asemeni bolșevismului, era o religie politică seculară.

Național-socialiștii erau naționaliști extremiști, în realitate rasiști, dar și socialiști. Nu erau doar maniaci antisemiți, ci și adversari a ceea ce ei denunțau drept „plutocrația capitalistă”. Aveau în comun cu bolșevicii numeroase lucruri, inclusiv cultul partidului unic, al Liderului absolut, exaltarea violenței oarbe și cultivarea unei ideologii exclusiviste. Expansionismul se afla în inima proiectului nazist. La fel și minciuna propagandistică. Hitler a făgăduit renașterea unei Germanii demne. Mulți s-au lăsat seduși de demagogia sa. Ceea ce dorea de fapt era dominația globală. Capitala imperiului nazist urma să se numească Germania.

Nazismul, ca și comunismul, a fost un sistem mitocratic, deci unul care consacra supremația miturilor politice salvaționiste. Hitler era eroul izbăvitor, noul Siegfried, iar antisemitismul, fundamentul doctrinei naziste, promitea mântuirea umanității. Era, spre a-l cita pe istoricul Saul Friedländer, un antisemitism redemptiv. Odată cu atacul împotriva URSS, în iunie 1941, se planifica Holocaustul. Sistemul lagărelor naziste era similar, în multe privințe, Gulagului. Se organiza și se promova în chip statal resentimentul. Slavii și populația romă erau decretați ființe inferioare, la fel cum Stalin proclamase „kulacii” („chiaburii”, de fapt țăranii cu venituri decente) vermină. Construit ideologic, inamicul era demonizat. Evreii trebuiau să dispară cu desăvârșire. Ceea ce-a urmat se știe. În 1939, cei doi monștri totalitari, anticomunistul Hitler și antifascistul Stalin au semnat, prin miniștrii lor de Externe, Ribbentrop și Molotov, infamul Pact. A urmat atacul asupra Poloniei, a început, la 1 septembrie, cel de-Al Doilea Război Mondial. În ianuarie 1933, demara o serie de catastrofe ale căror consecințe le simțim și astăzi...

Am avut norocul, cum am mai mărturisit și în alte ocazii, să fiu prieten apropiat cu două adevărate doamne ale literelor românești: Tita Chiper-Ivasiuc (1934-2002) și Magdalena (Lena) Boiangiu (1939-2009). Sunt mereu fericit să pot spune cât de mult le datorez acestor intelectuale veritabile, ființe de mare delicatețe și admirabilă integritate. De la Tita și Lena am înțeles că la prietenie te raportezi ca la o stea polară existențială.

Pentru mine, Dilema a însemnat și înseamnă, în mare măsură, amintirea celor care au fost Tita Chiper și Lena Boiangiu. Două doamne în sensul cel mai pur și nobil al cuvântului, cum spuneam: self-effacing, delicate, dar ferme în opinii, întotdeauna deschise spre dialog, refuzând să dea verdicte irevocabile și să judece inchizitorial, chiar și atunci când multe lucruri li se păreau ciudate ori chiar mai rău.

Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, în 1973, grație Marianei Ioan cu care eram coleg la Sociologie și bun prieten. Era acolo împreună cu Roxana Pană, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipă. M-a invitat acasă, m-a prezentat soțului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Am mai vorbit despre asta chiar la Europa Liberă. Din acel moment am început să practic un ritual care avea să dureze până la plecarea mea din țară, în 1981. În fiecare sâmbătă seara mergeam la Tita și Alec, apoi, după cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politică, muzică, literatură. Împrumutam cărți de la ei, ascultam înfrigurat povestirile ei despre Școala de Literatură și despre Bicaz, despre Petre Iosif și Leonte Răutu, despre Labiș și alții din generația lor, ca și pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie în anii ’50, despre închisori și câte altele. De câteva ori m-au invitat să merg cu ei la doamna Cândrea, adică la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.

După plecarea mea, Tita a continuat să le viziteze pe mama mea și pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara târziu, neanunțată, nu telefona înainte pentru a nu-i alerta pe securiști. Am revăzut-o după căderea regimului, în februarie 1990, s-a împrietenit cu soția mea, Mary. Ne vedeam de fiecare dată când ajungeam în țară, ascultam cu nesaț istoriile ei, am pus întotdeauna mare preț pe judecățile ei despre oameni. Avea un simț al realității nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibilă de a traversa momente cumplite din viață cu un optimism ce mi se părea de-a dreptul supraomenesc. Am făcut un interviu, a apărut într-un volum publicat la Curtea Veche. Am admirat politețea ei ca reporter, faptul că nu avea nici cea mai mică înclinație de a-și țintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toți cei care au fost invitații ei, Tita a dovedit gentilețe și onestitate. Interviurile ei vor rămâne modele ale genului și ar trebui studiate în facultățile de jurnalism.

Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar îmi vorbiseră despre ea mai mulți prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegaliștilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politică a stângii, fascinația pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. În apartamentul de pe Strada Episcopiei am purtat nenumărate discuții cu Lena, cu soțul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, de câteva ori cu Radu Cosașu. Lena nu admonesta, dacă era în dezacord cu cineva o făcea subtil, fără imprecații ori insinuări. Lua oamenii așa cum sunt ei, nu le cerea să fie perfecți. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale Dilemei pe care le-a coordonat și care vor rămâne, nu mă îndoiesc, în istoria revistei și a presei democratice românești. Între acestea, unul despre mai ’68 și un altul despre binomul stânga-dreapta.

Critic de teatru de mare rafinament, Lena era în egală măsură jurnalist politic și intelectual public. Îmi amintesc cum am întors împreună, pe toate părțile, atât de încâlcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost înscenare, a fost aventură, ce a fost de fapt? Când pregăteam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, în 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine și m-a întrebat: „Îți dai seama ce va urma?” Eram naiv, nu prea îmi dădeam seama. Lena avea intuiții excepționale. Mi-a sugerat o întrebare care apare în volum: de ce a condamnat Iliescu acțiunea militară NATO în Serbia și a aprobat invazia din Irak? Gândește un om politic diferit când este în opoziție? În rest, avertismentul ei era cât se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem că Iliescu învățase cu timpul, mai ales după alternanța din 1996, nu doar limbajul democratic, dar și anumite reguli ale democrației liberale. Am constatat ulterior că mă înșelasem.

Am învățat de la Tita și Lena să nu mă avânt în judecăți pripite, să evit orice fel de monism dogmatic, să încerc să descifrez psihologia celor cu care stau de vorbă, să respect chiar și opiniile care nu-mi convin, câtă vreme sunt formulate decent și cu bună credință. Acesta a fost spiritul lor, acesta este spiritul Dilemei pe care ni-l vom aminti mereu.