Vladimir Tismăneanu

Karl Jaspers spunea că există oameni care dau măsura umanului. Unul dintre aceștia a fost Nicolae Steinhardt. Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincției esențiale dintre Bine și Rău, ori mai precis al falsificării Binelui (Vladimir Soloviov), al lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură, N. Steinhardt a demonstrat că libertatea și fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reală, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal și paranoia socială ori tribalistă.

M-am bucurat citind de-a lungul timpului recenzii și reacții la un volum de scrieri pe teme literare (si nu numai) de N. Steinhardt, apărut in 2012 la editura Polirom. Cartea era îngrijită de cărturarul George Ardeleanu, căruia îi datorăm, de altfel, fascinanta biografie a lui Steinhardt, apărută la Humanitas, o lucrare fundamentală pentru înțelegerea unui destin intelectual și a unui profil etic de excepție.

Numele lui N. Steinhardt, cel arestat și condamnat în procesul grupului Noica-Pillat, autorul Jurnalului fericirii, intelectualul român-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenițîn, Malraux, Camus și Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat și al lui Alexandru Paleologu, gânditorul creștin ortodox atât de apropiat ca viziune de o Simone Weil, întruchiparea unui spirit universalist tot mai amenințat în această lume a fragmentărilor post-moderne și a utopiilor fals-redemptive, patriot român și cetățean al lumii, omul care nu s-a lăsat frânt de presiunile unui sistem criminal, apărătorul valorilor transcendente atunci când ele erau călcate în picioare cu cinică neobrăzare, dascălul moral, iluministul iluminat îndrăgostit de Dumnezeu și de marele dar al Rațiunii, monahul de la Mănăstirea Rohia, figurează neîndoios în ceea ce eu numesc panteonul onoarei la români.

Steinhardt l-a prețuit și iubit pe Caragiale, în raport cu care a propus o neașteptată și seducătoare hermeneutică religioasă: Secretul Scrisorii pierdute, scria Steinhardt, ține de un adevăr ezoteric, de faptul că „lumea românească e altă lume decât lumea Occidentului și lumea Orientului e altceva; e spațiu mioritic și creștin, spațiu al blândeții, dulcii împăcări, iertării, echilibrului și relativității”. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc personal, aș fi avut enorm de multe întrebări a-i pune, legate de ideologii, de credință, de identitate (ori, mai exact, de identități), nu s-a întâmplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai săi din diverse momente ale itinerariului său spiritual, de la Toma Pavel și Virgil Nemoianu la Dragoș Paul Aligică. Jurnalul fericirii va dăinui ca una din marile cărți ale mărturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Răsărit.

Celor care mai visează la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai „ideii comuniste”, le-aș reaminti aceste cuvinte ale lui Steinhardt: „Iluzii, prostii. Tot cu aceleași elemente constitutive veți lucra. Tot acolo veți ajunge. Tot la același rasism social, marxist nu mai puțin decât leninist (deși ar fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ți face: ești cum ești, și cum altfel nu poți fi, trebuie așadar să fii osândit). Asta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață și ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Știu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător”. (Reflecții despre romanul Maestrul și Margareta, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Văratec, 1970, în N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediție îngrijită și postfață de Virgil Ciomoș, Editura Dacia, 1991, pp. 150–151).

Comunismul nu este doar domnia minciunii, a nomenklaturii profitocratice, a cenzurii și a poliției secrete, ci și aceea a unui tupeu fără limite. Știm cum s-a comportat Elena Ceaușescu, acea Messalina cu pretenții de Newton, în clipa în care a avut acces la puterea absolută. Dacă n-ar fi fost executată în decembrie 1989, este sigur că ar fi continuat să profereze injurii la adresa celor care au luptat împotriva dictaturii. Este ceea ce a făcut la bătrânețe văduva despotului est-german Erich Honecker, fosta ministru al educației și membră a CC al Partidului Socialist Unit din Germania. Pentru această comunistă înverșunată, a te fi opus regimului totalitar impus de Stalin însemna să fii un idiot. Crimele Stasi? Povești! Era o instituție perfect legitimă, cam ca Securitatea glorificată de diverși foști potentați ai acelei organizații criminale. Mi-e teamă că există încă destui care, din ignoranță, cinism ori din crasă nemernicie, se situează pe poziții similare. Trăim în democrație, ni se spune, să-i ascultăm și pe acești oameni, au și ei „partea lor de adevăr”...

După ce au condamnat milioane de oameni la închisoare pe viață, Honecker și consoarta sa au profitat de faptul că fiica lor, Katja, era măritată cu un comunist din Chile, fost refugiat politic în RDG, în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet. Au ajuns la Santiago pe bază de reîntregire de familie. Cei care au interzis vreme de decenii semenilor lor să-și vadă rudele din RFG, au profitat cu nerușinare de drepturile omului. La 84 de ani, când dădea printre ultimele interviuri, Margot Honecker (1927-2016) nu avea remușcări, nu se căia. Era mândră de trecutul ei. Cum ar fi fost Elena Ceaușescu, cum este Nexhmije Hoxha, văduva de 97 de ani a monstrului sanguinar numit Enver Hoxha.

Mă întreb ce simțeau unii foști disidenți din ceea ce s-a numit cândva Deutsche Demokratische Republik citind obscenele declarații de bătrânețe ale tovarășei Honecker? Justiția morală în Germania a funcționat mai repede și mai eficient ca în alte state ale fostului bloc sovietic, dar și acolo, mai ales în Est, persistă anumite nostalgii pentru sistemul totalitar. Sunt convins că Margot Honecker a fost profund revoltată de faptul că în Germania unificată (oricum coșmarul ei perpetuu de după 1949), pozițiile supreme au fost deținute de doi foști prizonieri ai coloniei penitenciare declarată „primul stat german al muncitorilor și țăranilor”. Margot își amintea de buna ei prietenă, Hilde Benjamin, ministru al justiției, adică al represiunilor, membră a CC, cumnata filosofului marxist critic Walter Benjamin (un eretic impardonabil, firește, idolul acestor disidenți care n-au făcut decât rău „Republicii” noastre - MH). Walter s-a sinucis în 1940, Hilde a murit la timp, în 1989, n-a mai apucat să trăiască ruina Utopiei.

Egalitarismul oficial era de fapt o perdea de fum, paravanul pentru o stratificare cât se poate de rigidă a cosmosului social est-german. Era invocată Rosa Luxemburg, dar cuvintele ei despre libertate care nu poate fi decât a celor care gândesc altfel, erau interzise. Nomenklatura beneficia de enorme privilegii, membrii ei locuiau în vile speciale, în cartierul-fortăreață Pankow. Ca să pătrunzi acolo trebuia permis special, zona era păzită de polițiști cu câini-lupi și mitraliere. Zidul Berlinului, ridicat în august 1961, era frontiera cea mai palpabilă și cea mai scandaloasă, în chiar inima Europei Centrale, dintre opresiune și libertate. Regimul era unul militarist, iar organizația comunistă de tineret, Freie Deutsche Jugend (FDJ) cultiva ritualuri care aminteau în chip penibil de cele ale precursoarei național-socialiste, Hitler Jugend. Timp în care întreaga țară era împânzită de o rețea de informatori egalată poate doar de Securitatea lui Ceaușescu și de sigurimii lui Hoxha. Va fi văzut oare Margot Honecker filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck Das Leben der Anderen (Viața celorlalți)? Dar de ce l-ar fi văzut? Pentru ea, RDG-ul a fost statul perfect, nu avea de ce să-și piardă vremea cu „producții calomnioase”. Prefera să-și amintească vremurile când mergeau în concediu în Crimeea, ea și Erich, împreună cu Lotte și Walter Ulbricht, cu ceilalți liebe Genossen, Willi Stoph, Horst Sindermann, Egon Krenz, Gunther Mittag, Kurt Hager. Prefera să nu vorbească despre trădătorii Schabowski și Modrow. Nu dorea să-i crească tensiunea. De câte ori n-a spus ea că orice slăbire a vigilenței ideologice va duce la năruirea socialismului?

Margot Honecker n-a crezut niciodată în libertăți individuale. Religia ei a fost devotamentul pentru bolșevism, deci pentru modelul terorist-polițienesc al socialismului. Pe Gorbaciov l-a considerat, neîndoios, un trădător, un renegat și un imbecil. Îmi închipui că tovarășa Honecker fremăta de bucurie când auzea știri despre mișcările de protest ale studenților din Chile, inițiate și coordonate de militanți ai partidului comunist. Sigur, dacă asemenea mișcări ar fi izbucnit cândva în RDG, familia Honecker ar fi ordonat să se tragă. Pe cântărețul non-conformist Wolf Biermann l-au forțat să se exileze. Au făcut tot posibilul, Honecker și camarazii săi, să strivească mișcările pacifiste și ecologice independente.

Am participat în primăvara anului 2005 la o conferință organizată de Forumul Einstein la Potsdam pe tema „Răni deschise: Reflecții despre comunism și fascism”. Erau acolo cunoscuți istorici, între care Tony Judt, Timothy Snyder, Eric Hobsbawm, Jan T. Gross, Omer Bartov, Peter Fritzsche. Între invitați, spre șocul multora dintre participanți, inclusiv al meu, fostul general Stasi Markus (Mischa) Wolf, prototipul, se spune, personajului Carla din romanele lui John Le Carré. Imperturbabil, surâzător, condescendent, s-a opus paralelei între totalitarismele brun și roșu. Și-a încheiat intervenția cu aceste cuvinte: „Lumea în care trăim astăzi continuă să revendice răspunsuri, diferite de acelea date de apologeții sistemului dominant (democrația liberală - VT). Deformarea severă a ideii comuniste pe parcursul pretinsei ei realizări, pentru care comuniștii din generația mea poartă o doză de responsabilitate, nu semnifică sfârșitul comunismului. Rămân probleme nerezolvate și datorii neîndeplinite”.

De-a lungul vieții ei, Genossin Margot Honecker a reușit să completeze cu stupefiantă aroganță viziunea generalului Markus Wolf despre „datoriile încă neîndeplinite” ale socialismului tancurilor. Un bun prieten îmi scria la un moment dat, citind interviurile lui Margot Honecker: „Un monstru rece și implacabil”.