Vladimir Tismăneanu

O discuție despre ce au însemnat regimurile comuniste, care au fost instituțiile lor fundamentale, cum au putut supraviețui vreme de decenii, de ce s-au prăbușit în imensa lor majoritate, este mereu necesară. Mai ales că judecățile superficiale abundă și că se uită faptul că fără aparatele ideologice, fără nomenclatură și fără poliția secretă, aceste dictaturi n-ar fi putut funcționa. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat și reconfirmat, în pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului „Intact” drept o victimă a cine știe cărei conspirații denigratoare. Dan Voiculescu a fost una din rotițele acelui sistem lipsit de legitimitate și ostil ideii însăși a unui stat de drept.

Să le luăm pe rând. Partidul era instituția decisivă. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se auto-proclamase deținător al adevărului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea pretenția infailibilității epistemice. Așa văzuse lucrurile Lenin, fondatorul bolșevismului, el însuși un marxist convins, așa au continuat să le vadă discipolii săi. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic în clipa în care a acceptat renunțarea la principiul sacrosanct al „rolului conducător al partidului”. Ceea ce s-a numit „democrația internă de partid” era o glumă. Fracțiunile fuseseră interzise încă din martie 1921. Fracționismul era un păcat capital. Liderul partidului era nu doar șeful suprem al aparatului, ci și sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov îndeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Răutu și Dumitru Popescu răspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Scopul era îndoctrinarea în masă, subordonarea culturii și a educației fixației bolșevice (înrudită cu aceea fascistă) a formării „Omului Nou”. În rândul militanților, rațiunea critică fusese înlocuită prin credință oarbă. Sectele staliniste erau organizații ale oamenilor fără dubii.

Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, școlile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura, etc. Fiecare comitet județean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, însă una relativ marginală (de pildă Viața Studențească și Amfiteatru). În anii duri ai stalinismului, revistele de istorie și filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai puțin în anii ’70 și ’80. Rolul aparatelor ideologice era să reproducă dominația simbolică și să delegitimeze orice formă de autonomie reflexivă. În România, mai ales după 1971, s-a născut un sincretism ideologic (protocronism) în care stalinismul tradițional se îngemăna cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecințele acestui baroc ideologic pot fi constatate și azi, îndeosebi în osanalele la adresa unor Adrian Păunescu sau Sergiu Nicolaescu, precum și în tentativele de eroizare primordialistă, de romantizare etnocentrică a trecutului. Cultul personalității, ajuns la dimensiuni faraonice, era întreținut prin mecanismele culturii de masă, conferințe, simpozioane, poeme, volume omagiale, etc.

Poliția secretă, în cazul României, Securitatea, avea rol punitiv și profilactic. Teroarea inițială, de o amplitudine și de o violență fără precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societății politice (partidele democratice), intimidarea intelectualității, suprimarea societății civile, deplina înregimentare socială (colectivizarea forțată, deportările de țărani, „lichidarea chiaburimii ca clasă”). Universul concentraționar comunist a fost întemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. După 1956, deci după „Raportul Secret” al lui Nikita Hrușciov (februarie) și după Revoluția Maghiară (23 octombrie-3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control și manipulare. S-a produs, totuși, acea de-radicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales după 1968, a permis apariția unor gesturi de disidență remarcabile. Ele au fost însă strivite în fașă de către regim, iar disidenții au fost calomniați, expulzați, izolați. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decât acțiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Brașov (noiembrie 1987), de la Timișoara, București și Cluj (decembrie 1989), regimul, conștient de ceea ce se petrecuse în Polonia, a recurs la represiune deschisă, a abandonat masca „democrației socialiste”. Când discutăm Securitatea, este important să ținem cont de faptul că teroarea nu s-ar fi putut exercita în absența colaboratorilor, a turnătorilor, a informatorilor, a delatorilor, a „persoanelor de sprijin”. Nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a avut nume de cod.

Nu am zăbovit aici, cum s-ar fi cuvenit, asupra dimensiunii economice. În această privință, ideile mele se întâlnesc cu acelea ale gânditorilor maghiari Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Markus, formulate în clasicul volum Dictatorship over Needs. Despre expansionismul revoluționar bolșevic voi mai scrie separat.

Au trecut 86 de ani de la acel moment fatidic. Pe 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar al Germaniei. Înscăunat de ultimul președinte al Germaniei weimariene, mareșalul von Hindenburg, cel care era desemnat drept Führer nu era reacționarul inveterat, instrumentul capitalismului monopolist descris de propaganda comunistă, ci un revoluționar de semn contrar în raport cu bolșevismul. Scopul său era distrugerea sistemului democrației liberale reprezentat de Republica de la Weimar. Nu era atacat doar liberalismul, ci întreaga tradiție a umanismului european, deci și direcția conservatoare, parlamentarismul, constituționalismul, statul de drept. Bolșevismul și fascismul au purtat un război pe viață și pe moarte cu spiritul critic.

Fascismul, cum scria regretatul gânditor liberal român Alexandru George, era un bolșevism alb. Revoluția național-socialistă avea mai multe obiective: construirea unei comunități presupus populare (de fapt rasiale), prin eliminarea celor percepuți drept factori patogeni, în primul rând a evreilor. Primul pas a fost excluderea, al doilea a fost eliminarea, al treilea, final, exterminarea. Se instituia starea de urgență permanentă și erau create lagărele de concentrare. După câteva săptămâni, folosind pretextul incendierii Reichstagului, se termina cu partidele politice. Rămânea un singur partid, NSDAP (Partidul Național Socialist al Muncitorilor din Germania). Nu era de fapt un partid, ci o mișcare revoluționară întemeiată pe fanatism și devotament necondiționat față de lider. Ideologia în cazul Germaniei hitleriste, la fel ca în acela al Uniunii Sovietice și al Italiei lui Mussolini, nu era doar discurs despre putere, era chiar puterea. Erau ceea ce sociologul Daniel Chirot numește tiranii ale certitudinii. Nazismul, asemeni bolșevismului, era o religie politică seculară.

Național-socialiștii erau naționaliști extremiști, în realitate rasiști, dar și socialiști. Nu erau doar maniaci antisemiți, ci și adversari a ceea ce ei denunțau drept „plutocrația capitalistă”. Aveau în comun cu bolșevicii numeroase lucruri, inclusiv cultul partidului unic, al Liderului absolut, exaltarea violenței oarbe și cultivarea unei ideologii exclusiviste. Expansionismul se afla în inima proiectului nazist. La fel și minciuna propagandistică. Hitler a făgăduit renașterea unei Germanii demne. Mulți s-au lăsat seduși de demagogia sa. Ceea ce dorea de fapt era dominația globală. Capitala imperiului nazist urma să se numească Germania.

Nazismul, ca și comunismul, a fost un sistem mitocratic, deci unul care consacra supremația miturilor politice salvaționiste. Hitler era eroul izbăvitor, noul Siegfried, iar antisemitismul, fundamentul doctrinei naziste, promitea mântuirea umanității. Era, spre a-l cita pe istoricul Saul Friedländer, un antisemitism redemptiv. Odată cu atacul împotriva URSS, în iunie 1941, se planifica Holocaustul. Sistemul lagărelor naziste era similar, în multe privințe, Gulagului. Se organiza și se promova în chip statal resentimentul. Slavii și populația romă erau decretați ființe inferioare, la fel cum Stalin proclamase „kulacii” („chiaburii”, de fapt țăranii cu venituri decente) vermină. Construit ideologic, inamicul era demonizat. Evreii trebuiau să dispară cu desăvârșire. Ceea ce-a urmat se știe. În 1939, cei doi monștri totalitari, anticomunistul Hitler și antifascistul Stalin au semnat, prin miniștrii lor de Externe, Ribbentrop și Molotov, infamul Pact. A urmat atacul asupra Poloniei, a început, la 1 septembrie, cel de-Al Doilea Război Mondial. În ianuarie 1933, demara o serie de catastrofe ale căror consecințe le simțim și astăzi...