Vladimir Tismăneanu

Era unul dintre cele nouă portrete eterne ale finalului domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fără el și Maurer, Ceaușescu n-ar fi ajuns la putere. Biografia lui Emil Bodnăraș (1904-1976) este printre cele mai stranii și contorsionate din întreg Olimpul comunismului românesc. Persistă numeroase mistere, dar lucrurile esențiale sunt, cred, lămurite. Ofițer român, a dezertat în URSS în clipa când a aflat că era urmărit pentru acțiuni de spionaj. A urmat cursurile școlii speciale de informații a Armatei Roșii. A revenit în țară cu misiuni de spionaj, a fost arestat, nu ca activist comunist clandestin, ci ca spion și dezertor. După expirarea condamnării, a fost eliberat (în timpul dictaturii lui Ion Antonescu).

A luat legătura cu aparatul ilegal al PCdR, a fost unul dintre arhitecții eliminării politice a conducerii Foriș-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadării lui Gheorghiu-Dej de la Târgu-Jiu, implicat în arestarea lui Antonescu (nom de guerre în acele luni, inginerul Ceaușu). Șef al SSI (Serviciul Special de Informații) de pe lângă președinția guvernului, personaj temut și tenebros. Ministru al armatei în 1947, general de armată, membru al Biroului Politic, a fost principalul responsabil pentru sovietizarea armatei române.

Auster, cu un stil de viață spartan, închis în sine, necomunicativ, fără umor, a fost căsătorit cu ilegalista Florica Munzer, conferențiară de socialism științific la IMF. Trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit în adolescență de leucemie) și Gheorghe (trăia în Vest). Vărul primar al Floricăi era faimosul Sașa Mușat, implicat în ceea ce a fost descris drept „Marele jaf”, recrutat, se pare, de Bodnăraș însuși în aparatul de spionaj al regimului. Divorțat de Florica, nu s-a recăsătorit. În aprilie 1954, ca membru al Biroului Politic, a votat pentru condamnarea la moarte a lui Pătrășcanu și a lui Koffler. În 1956, este intermediarul în efortul de a testa reacția lui Hrușciov la ideea retragerii trupelor sovietice din România. Inițial, liderul sovietic a reacționat furibund, apoi, din rațiuni complexe, a acceptat sugestia și a prezentat-o drept propria sa inițiativă.

În martie 1961, criticat de Dej, Apostol, dar mai ales de Ceaușescu (fostul său adjunct la Ministerul Forțelor Armate), etc. pentru „atitudini netovărășești”, „înfumurare” și „aroganță”, Bodnăraș își face autocritica, este iertat. I se reproșează și oarecare slăbiciune în lupta împotriva „deviatorilor” și „fracționiștilor”, afinități cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, ezitări în condamnarea acestora. Generalul politic Petre Borilă îi reproșează faptul nemaipomenit și impardonabil că „are ordonanță”.

Poate că această răfuială cu „tovarășul Emil” era de fapt revanșa târzie, polița plătită de bizantinul Dej, după 14 ani, pentru nota informativă făcută de Bodnăraș în iunie 1947, transmisă prin generalul Susaikov direct secretarului CC al PC (b) al URSS, Mihail Suslov, în care se exprimau critici aspre la adresa relațiilor exagerat de cordiale ale lui Dej și ale echipei sale (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Simion Zeiger) cu anglo-americanii. În acel denunț, Bodnăraș sugera chiar „măsuri radicale” la adresa lui Gheorghiu-Dej. Cum ar fi putut Dej și Maurer să uite acel episod?

Se pregătea debarcarea celui care se tutuia cu Dej și i se adresa cu diminutivul Ghiță? Mai plauzibil este că era un avertisment în interiorul unei mafii politice, un semnal că fiecare pas al celui pus la zid este urmărit cu maximă atenție, că nimic nu se șterge din mereu vigilenta memorie a nomenclaturii. Bodnăraș a înțeles mesajul, iar la Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost unul dintre cei mai înfierbântați susținători ai mitului lui Dej ca salvator al „cadrelor de nădejde” ale partidului. După Declarația din aprilie, a condus prelucrarea acestui document pentru cei care lucrau în presă și edituri.

Vizitează China comunistă în repetate rânduri, înainte și după moartea lui Dej. Dezgustat de Hrușciov și hrușciovism, privea maoismul ca o formulă teoretică menită să salveze unitatea mișcării comuniste mondiale. Alături de Maurer și Chivu, a fost între oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere (spre a cita titlul unui studiu scris în Franța de sora mamei mele, Cristina Luca-Boico). În 1974, pentru a rămâne în grațiile lui Ceaușescu, a acceptat să o propună pe Elena Ceaușescu pentru intrarea în Comitetul Executiv. A fost, probabil, cel mai pro-Mao dintre magnații comuniști din România. Într-o convorbire de două ore și jumătate din 1974, descrisă drept remarcabil de sinceră, cu ambasadorul american Harry G. Barnes, Bodnăraș deplângea în termeni duri continuitatea imperialismului rus și sovietic. Era o temă predilectă a lui Mao. Mi-l pot imagina conversând cu Zhou Enlai despre „noii țari de la Kremlin”.

A murit în 1976 și a fost înmormântat, conform cererii sale, în comuna natală din nordul Moldovei, Iaslovăț (județul Suceava), într-o criptă din vecinătatea bisericii. Deci nu alături de Dej și Groza, de Ana Pauker și de Pătrășcanu, la Mausoleul din „Parcul Libertății”. Cel care a făcut propunerea oficială pentru alegerea lui Ceaușescu ca președinte al RSR, el însuși vicepreședinte al Consiliului de Stat, a preferat să-și doarmă somnul de veci departe de camarazii și de victimele sale. Nouă ani mai târziu, fratele său mai mic, Manole Bodnăraș, ilegalist și el, era îngropat tot acolo.

Format ca sociolog în prima parte a anilor 1970, am beneficiat de relativa deschidere a perioadei, inclusiv accesul la cărți de orientare antistalinistă și neomarxistă. Multe dintre ele le-am citit grație prietenului meu Alexei Florescu, al cărui tată, Mihail, el însuși fost voluntar în Spania și luptător în maquis, era nu doar un tehnocrat al regimului, membru al C.C., secretar de stat la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, ci și un vorace cititor și colecționar de cărți de filosofie, sociologie și politologie.

Alte lucrări aparținând tradiției stângii liberale le-am citit grație lui Dumitru Țepeneag și soției acestuia, Mona. Nu trebuie neglijat acest lucru, mai ales din perspectiva informațională și metodologică necesară scrierii unei istorii necontrafăcute a comunismului. O mare parte a literaturii critice la adresa leninismului și a expresiei sale paroxistice care a fost stalinismul provine exact din direcția marxismului anti-autoritar, fie el de direcție reformistă (social-democrată), fie neo-hegeliană (marxismul occidental ilustrat de operele tânărului Lukács, precum și de cele ale lui Antonio Gramsci și ale filosofilor Școlii de la Frankfurt).

Aș pomeni și impactul lecturilor din Troțki, din Rosa Luxemburg (mai ales Critica revoluției ruse). Nu mai vorbesc de influența exercitată asupra mea de formidabila trilogie consacrată istoriei marxismului de Leszek Kołakowski. Tocmai pentru că mă ocupam de „teoria critică a societății”, am devenit tot mai interesat de natura radicalismului politic de stânga, în genere, și de avatarurile acestuia în versiunea sa românească. Eram obsedat de momentele misterioase din istoria ilegalității comuniste, precum și de teribilele rivalități dintre diverșii lideri ai partidului. Îmi doream să înțeleg mecanismele puterii, mai întâi în interiorul minusculei secte politice numite PC din România (Secție a Internaționalei a III-a Comuniste - Comintern), apoi ca formațiune dominantă, a cărei viziune ideologică avea să ducă la completa transformare a țării în direcția tragică a utopiei egalitariste de sorginte bolșevică.

Nu intru aici în spinoasa chestiune a relației dintre leninism și marxismul originar, amintind doar că unii dintre cei mai acerbi și mai persuasivi critici ai pucismului conspiraționist leninist, inclusiv Constantin Dobrogeanu-Gherea, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, Gheorghi Plehanov, Troțki însuși înainte de convertirea sa la bolșevism, ca să nu mai vorbesc de menșevici celebri precum Iuli Martov, Fiodor Dan și Pavel Akselrod, erau marxiști convinși. Tema raportului dintre marxism și bolșevism merită, așadar, tratată cu deplină seriozitate.

Discursul oficial, mai ales după „Expunerea” lui Nicolae Ceaușescu din mai 1966, cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a constituirii Partidului Comunist din România (PCR), combina invocarea criteriilor științifice în recunoașterea „meritelor reale ale diverșilor militanți” cu fixația descoperirii continuității mișcării progresiste, chiar anti-imperialiste în istoria românească, de la Mihai Viteazul (mai târziu se va vorbi de Burebista și Decebal) la orgoliosul secretar general ce-i succedase lui Dej în martie 1965. Venind eu însumi din mediul ilegaliștilor, mai precis din acea micro-cultură politică a foștilor voluntari din Spania și a luptătorilor din Rezistența franceză, am descoperit foarte devreme contrastul dintre legendele oficiale și diversele fragmente de adevăr subiectiv, așa cum apăreau ele în discuții private, mărturisiri sincopate și ironii mușcătoare. Descopeream, de asemenea, o temă ce avea să mă frământe de-a lungul întregii mele cariere profesionale: raportul dintre comunism, fascism, anticomunism și antifascism, pe scurt, deveneam conștient că, așa cum a demonstrat-o François Furet, relația dintre cele două mișcări totalitare, visceral ostile valorilor și instituțiilor democratice liberale, era chestiunea istorică fundamentală a veacului XX.