Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Cum devine fiul unui autocrat comunist versiunea contemporană a lui Caligula? Ce legătură există între adolescență, poate chiar copilăria timpurie, și momentul când ajunge aproape de puterea absolută? Cum, când și prin ce canale absoarbe el dogmele de care se servește regimul? Intrarea la facultate în 1970 a însemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceaușescu. Băiatul hiper-răsfățat și puțin isteroid din școală, cel care pe la 16 ani încă mai obișnuia să tragă fetele de păr pe coridoare, era acum pregătit să devină un activist devotat, un exemplar promotor al „normelor eticii și echității socialiste” (aplicate întotdeauna altora).

Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degrabă un puber imprevizibil, inhibat și complexat, uneori chiar violent, mai ales în relațiile cu fetele. Cum îmi scria odată prietenul meu Radu Stern:

Evocând această perioadă, două alte episoade mi-au venit în minte: pubertatea lui Nicușor nu a fost lipsită de probleme. De fapt, era destul de timid, departe de aroganța de mai târziu. Mai ales cu fetele. Dacă era o fată care-i plăcea pe la paisprezece ani, avea două metode de a-i atrage atenția. Prima, ținea în ambele mâini câte un ac cu gămălie și o înțepa pe aleasă în fese. Cum avea două ace, dacă biata fată se apăra, putea s-o înțepe în fesa neprotejată cu acul din cealaltă mână. „Jocul” ăsta îl amuza la culme. Sunt sigur că „înțepatele” își aduc aminte! A doua metodă nu era mai puțin brutală: Nicu poseda o cantitate de parfum de trandafiri bulgăresc, probabil primit de mama lui într-o călătorie în țara prietenă. Mai avea și un pistol (cu apă) rusesc de mari dimensiuni, în formă de rachetă. Parcă-l văd și azi! Roșu! I-a venit ideea să le combine! Încărca pistolul cu parfum, care mirosea oribil, și alegea o fată care-l interesa și o stropea cu pistolul. Nenorocita, stropită cu cca jumătate de kilogram de parfum, era învoită de profesori să se ducă acasă ca să facă duș și să se schimbe complet. Noi deschideam geamurile așteptând ca mirosul greu și dulceag să treacă. A făcut asta de două sau trei ori, probabil directorul Bărbulescu a informat-o pe tovarășa Lenuța și calvarul a încetat.

Odată ieșit din adăpostul liceal, impermeabil la priviri din afara zonei, Nicu pășea în lume. Se punea capăt vechilor amiciții, începeau prieteniile, dacă prietenii puteau fi numite, cu politrucii recrutați pe bază de dosar, servilism și devotament necondiționat. În anul doi de facultate, Nicu era de-acum vicepreședinte al Consiliului Asociației Studenților pe Universitatea din București. În anul trei, era propus pentru poziția de vicepreședinte pe Centrul Universitar București. Președinte era Ion Sasu, asistent la Facultatea de Filosofie, ulterior director al Centrului de Cercetări pentru Tineret și, un timp, șef de cabinet al Elenei Ceaușescu. După 1990, Sasu a fost unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, împreună cu un alt favorit al lui Nicu, Tudor Mohora. Era perioada în care urca vertiginos în aparatul UASR Ion Traian Ștefănescu, asistent la Facultatea de Drept, un activist inteligent, cinic și extrem de arogant. Arivist perfect și oportunist desăvârșit, Traian Ștefănescu l-a cultivat pe Nicu cu asiduitate. Împreună au ticluit schimbarea numelui organizației din UASR în UASCR. Revista „Universitas” devenea „Universitatea Comunistă”. Marțian Dan, omul lui Iliescu, era eliminat din fruntea UTC, rămânea simplu lector de socialism la Facultatea de Istorie, în locul său ajungea omul lui Nicu, Traian Ștefănescu. Se forma un grup de presiune susținut direct de către cel care apărea tot mai insistent propulsat pe o direcție ascendentă în partid. Conducerea UASCR îi revenea lui Constantin Boștină, ulterior șef al Cancelariei CC al PCR, unul dintre oamenii de mare încredere ai cuplului dictatorial. Alt activist important direct legat de Nicu era Pantelimon Găvănescu.

La conferința pe universitate din primăvara anului 1973, o singură persoană a votat împotriva propunerii ca Nicu să devină vicepreședinte pe Centrul Universitar și, mai departe, pe țară. Era fosta sa colegă de clasă, Nadia Badrus, acum studentă la sociologie. A fost acuzată de către Vasile Bontaș (unul dintre ștabii UASCR) că și-a încălcat mandatul. Nadia și-a justificat poziția spunând că îl cunoaște pe Nicu din liceu, că nu-l considera suficient de matur pentru o asemenea funcție. S-a cerut excluderea ei din ASC, ceea ce implica automat exmatricularea. Când Gheorghe Badrus, ambasador la Moscova, tatăl ei adoptiv, fost adjunct al lui Iliescu la Secția de Propagandă, s-a întâlnit cu Traian Ștefănescu, acesta i-a spus că este vorba de „cel mic” și că nu e nimic de făcut. În fine, Nadia a fost primită de Ion Sasu, care a dovedit un fel de „omenie”, ea a recunoscut că nu știa de fapt ce face, că a comis un gest irațional când a votat cum a votat. Incidentul a fost închis, dar Nadia a rămas marcată pe viață de acele clipe de teroare.

Povestesc acest episod pentru a lumina o anumită trăsătură psihologică a lui Nicu: orgoliul hipertrofiat, dorința de revanșă, ostilitatea în raport cu oricine se îndoia de vocația sa de conducător. Ajunsese să creadă în aceste ficțiuni glorificatoare. Minciuna sistemului cotropise și subjugase universul său sufletesc. Delirul ideologic era omniprezent, infesta întregul spațiu social și spiritual.

Nu toți demnitarii comuniști erau niște troglodiți. Nu toți purtau ochelari de cal ideologici, cei mai mulți erau însă niște oportuniști venali. Cum se poate explica adeziunea aparent pasională a unor Gheorghe Rădulescu, Dumitru Popescu sau Ștefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de modă veche, Ion Gheorghe Maurer (1902–2000) nu a fost niciodată un om al aparatului. Activiștii îl stimau, ori pretindeau că îl stimează, dar simțeau imediat că fac parte din regnuri diferite. Gândeau diferit, vorbeau diferit, aș spune chiar că respirau diferit. Priviți jurnalele de film din epocă și veți vedea că până și modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarășilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie să vorbești cu Bobu, Postelnicu, Dăscălescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdeț sau Pană nu puteau ieși din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut în aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Rădulescu renunțase de multă vreme să-și mai amintească de propria demnitate.

M-am întrebat adeseori ce-a căutat el, în anii clandestinității, în Partidul Comunist din România? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici gen Dej, Moghioroș și Apostol, ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea să devină atotputernica soție a lui Alexandru Drăghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar încuraja egocentrismul vindicativ și anti-intelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de plăcerile vieții. Murea de plictiseală la plenare, căsca ostentativ, adormea cât mai vizibil cu putință. Nu frecventa cercurile din nomenklatură, prefera compania lui Ion Țiriac. Fiul său, fugit în Germania în ianuarie 1989, povestea într-un interviu de prin 2005 că tatăl său avea o colecție de 32 de puști de vânătoare, dintre care una primită de la regina Angliei, alta de la Sadoveanu. Cum să renunțe jovialul, imperturbabilul Maurer la acele puști, solidarizându-se cu cine știe ce gest protestatar? Puterea, tenisul și vânătoarea, acestea au fost patimile Lenin-ului României. Din câte știu, când s-a pus problema ca Gheorghe Apostol să-l contacteze pe Maurer pentru a semna „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, Alexandru Bârlădeanu s-a opus categoric. Îl considera pe Maurer principalul vinovat pentru catastrofa României din acei ani. În plus, Bârlădeanu nu uitase cum Maurer, care îi datora enorm lui Dej, a declarat imediat după moartea marelui său prieten că el personal „nu-i va mai răspunde la telefon Licăi Gheorghiu”.

Prin biografie, voluptăți și gusturi, nevasta sa, Elena, era opusul austerelor veterane ale partidului. Pentru Maurer, cea mai mare bucurie era să bea un pahar de Courvoisier când se întorcea victorios de la vânătoare. Când unchiul meu a fost sancționat în 1959, Maurer s-a întâlnit pe stradă cu mătușa mea, Cristina Luca, se cunoșteau bine de la Conferința de Pace de la Paris din 1946 (el, lângă Dej, ca membru al delegației românești, ea, fostă luptătoare în Rezistența franceză, era corespondenta Scînteii), se mai văzuseră între timp. Maurer fusese el însuși debarcat de Ana Pauker, lucrase ca director al Institutului de Cercetări Juridice, revenise în conducere după 1957. În stilul său ironic, a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat cu soțul tău, a fluierat în biserică?” Ceea ce i-a lipsit lui Maurer a fost l’esprit de sérieux. Luând totul în răspăr, afișând cu superbie aere de mare senior, a pregătit calea pentru aliajul de rituri bizantine și delir stalinist reprezentat de domnia lui Ceaușescu. Nu a dorit ca lucrurile să degenereze astfel, s-a scuturat cu dezgust, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica noua glaciațiune. În anii în care influența sa a contat (1963–1968), România a avut parte de o minimă, însă reală relaxare.

Pe Jean Maurer l-am cunoscut bine, încă din anii liceului. Era mai mare cu un an, făcea Liceul German. Nu a crescut printre copiii din cartierul de Nord, nu avea prieteni în acea lume. Singura amică a mamei sale cu conexiuni ilegaliste era Tanti Buican, soția sumbrului, încuiatului activist cominternist Alexandru Buican (Arnoldi), absolvent al Școlii Leniniste de la Moscova în anii ’30, luptător în Rezistența franceză, supraviețuitor al lagărelor naziste, numit după război ministru consilier la Belgrad, adjunct de ministru la Învățământ și apoi vicepreședinte al Institutului de Relații Culturale cu Străinătatea (condus oficial, cred, de Mihai Ralea). Locuiau într-un apartament pe strada Andrei Mureșanu, cred că fiul lor, Tudor, a făcut Liceul Caragiale. Tanti se cunoscuse cu întunecatul stalinist la Belgrad, pe vremea când ea era o tânără secretară în aparatul diplomatic. Ana Pauker a fost surprinsă de alegerea lui Buican, se prea poate ca acea „mezalianță” politică să-l fi costat cariera în partid. În 1947, mătușa mea Cristina Luca era atașat de presă în Iugoslavia, atunci s-a cunoscut cu Kardelj și cu Djilas, a pregătit vizita lui Tito la București. Ambasador era Tudor Vianu. Era epoca în care comuniștii se serveau de intelectualii dispuși să colaboreze ca paravan simbolic. Mihail Ralea era ambasador la Washington, Simion Stoilov la Paris, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara…

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG