Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Primăvara de la Praga a fost anticipată de o serie de evenimente și transformări de o crucială semnificație: îndepărtarea subită a lui Hrușciov în 1964; persecutarea intelectualilor disidenți (vezi procesul Sinyavsky–Daniel din 1966); ruptura sino-sovietică pe tema războiului din Vietnam.

În România, am avut Declarația din aprilie 1964, cunoscută ca documentul care rezuma politica lui Gheorghiu-Dej de autonomie față de Kremlin. Al IX-lea Congres (din iulie 1965) al partidului românesc n-a făcut decât să confirme această ambivalență politică: pe de-o parte, deschidere și autonomie externă (aproape de titoism); pe de alta, acapararea din ce în ce mai strânsă a puterii de către Ceaușescu și camarila sa. Dialectica destalinizării și desovietizării erau deci în plin elan în România la mijlocul anilor 1960, în vreme ce cursul câștigător a devenit evident numai după august 1968.

Dar ce anume se petrecea în Cehoslovacia în aceeași perioadă? După o destalinizare ambiguă, abundă crizele politice, sociale și culturale. Conferința Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci din primăvara anului 1967 marchează ruptura dintre intelectuali și Partidul Comunist din Cehoslovacia. Apar și se produc multe alte acte de sfidare. Conflictul dintre comuniștii cehi și slovaci duce la prăbușirea unității la vârf. În ianuarie 1968, Dubček devine prim-secretar și, în decurs de doar câteva luni, ceea ce începuse ca un program pentru raționalizarea socialismului se dovedește a fi o strategie radicală pentru reformă instituțională. Liderii polonezi și est-germani se panichează în mod real și cer Moscovei să ia măsuri preventive.

Opt ruși curajoși
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:01:57 0:00

Toate materialele de arhivă arată că intervenția se dorea a înăbuși complet acest experiment întru socialism democratic. Invazia din urmă cu 50 de ani a fost rezultatul temerii vechilor și osificatelor birocrații leniniste că exemplul cehoslovac ar putea fi contagios și duce, în cele din urmă, la prăbușirea imperiului comunist în ansamblu.

În România, în pofida unor declarații amicale vizavi de noua conducere de la Praga, Ceaușescu păstra puterea absolută. Mitul „rolului conducător” al partidului comunist era privit ca dogmă sacrosanctă. Din Programul de Acțiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia publicat pe 5 aprilie 1968, doar câteva fragmente au ajuns în limba română. PCR a încercat să evite pe cât posibil să transmită știri despre abolirea cenzurii și coagularea unor asociații politice și culturale independente în Cehoslovacia. Când Ceaușescu s-a decis să-l reabiliteze pe Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954), el n-a făcut-o pentru a condamna vechile practici ale Securității, ci pentru a-și consolida propria poziție dominantă în cadrul partidului. Speranța de schimbare a fost viclean manipulată de către aparatul ideologic al PCR.

Aveam aproape 17 ani când un grup de intelectuali din Praga publica manifestul Celor Două Mii de Cuvinte, în vreme ce partidul comunist de la București alesese să ignore apelul la o pluralizare mai profundă și mai semnificativă a sistemului. Ruptura cu leninismul ca ideologie a rolului providențial al partidului unic n-a fost niciodată pe ordinea de zi la București.

Discursul lui Ceaușescu din 21 august 1968 a pretins sfidarea imperialismului sovietic doar pentru a-și întări profilul internațional de rebel curajos. În realitate, condamnarea invaziei a fost pentru liderul român doar o cale de a respinge ambițiile monopoliste ale Kremlinului. Pentru Ceaușescu, orice reformă autentică însemna „deviere de dreapta”. Eșecul Primăverii de la Praga a devenit alibiul lui preferat ori ce câte ori se cerea justificarea mitului unității de nezdruncinat a partidului, liderului și națiunii.

La aproape un an de la înfrângerea Primăverii de la Praga, a avut loc o conferință comunistă mondială care s-a ținut la Moscova. Partidele chinez, albanez, nord-coreean și iugoslav au boicotat evenimentul. În intervențiile lor, liderii partidelor italian și spaniol, Enrico Berlinguer (1922–1984) și Santiago Carrillo (1915–2012) s-au distanțat public de conceptul sovietic de „suveranitate limitată” și au condamnat, încă o dată, ocuparea Cehoslovaciei. Într-un fel, acesta a fost momentul care a produs certificatul de naștere al „eurocomunismului”...

Trebuie spus fără vreo urmă de echivoc că marxismul a așezat în centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacând cu justițiară fervoare proprietatea privată și promițând năpăstuiților sorții sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesității în acela al libertății”. Același marxism a codificat resentimentul drept parte a matricei emoționale a unei mișcări menite să distrugă prin violență globală vechea ordine. Să nu uităm textul incendiar al lui Karl Marx însuși despre problema evreiască, în care tânărul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decât prin depășirea (adică anihilarea) evreității (Judentum), pe care, reflex și prejudecată proprii socialismului epocii, o reduce la condiția practicii murdar-mercantile („schmutzig-jüdische”). În Londra deopotrivă opulentă și sordidă a anilor 1860-1870 va fi trăit Marx momente de furie de nedomolit, va fi găsit el argumentele raționalizării explozive a resentimentului social în amețitoarele dantelării conceptuale și în verdictul neiertător din Das Kapital: „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriați!”

Oricine va fi citit Demonii lui Dostoievski își amintește cu siguranță de șigaliovism, acea schemă utopică prin care se urmărea construcția unei societăți a termitelor umane. Tot astfel, este greu să uiți pornirile de ură anti-liberală ale posedatului Piotr Verhovenski, dorința acestuia de a instaura anarhia universală, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormită în pacea impardonabilă a unei execrabile, intolerabile cumsecădenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esențială, anume dreapta-socotință, echilibrul, decența, civilitatea. El trăiește, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacții mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, utopistul machiavelic, a fost de fapt omul resentimentului. În a sa Istorie a revoluției ruse, regretatul Richard Pipes spunea că intelighenția a făcut din resentiment fundamentul unei doctrine a negării totale a ordinii stabilite. El nu polemizează, ci aneantizează. Când scrie despre „renegatul Kautsky”, în 1918, Vladimir Ilici îl compară cu un „cățel orb care latră când într-o direcție, când într-alta” și cu o molie care roade haine vechi (vezi Christopher Read, Lenin, Routledge, 2005, pp. 252-253). Lenin se îmbată, de fapt, cu propriile certitudini, nu admite nici cea mai politicoasă formă de critică. Convertește intoleranța în virtute, ridică exclusivismul la rang de principiu. Chiar prietenia este subsumată intereselor politice, dovadă ruptura cu menșevicul Iuli Martov. Din acest motiv, este de negândit o etică a bolșevismului. Amoralismul se află în chiar inima sa, scopul (mereu nebulos) sanctifică mijloacele.

Așa apar nihiliștii din romanele lui Turgheniev, așa sunt „vestitorii” din Așteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi făcut țarismul, cu excepția unei sinucideri, scria Richard Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentară a acestei clase întemeiată nu pe proprietate, ci pe atitudini, emoții, sentimente, viziuni, angoase și aversiuni. La fel s-ar putea spune că nimic din ce-ar fi făcut democrația liberal-constituțională românească din anii ’30 nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari și pe comuniști, frați inamici jurați să arunce în aer edificiul pluralismului.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG