Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În timpul Primăverii de la Praga am fost entuziasmat, ca mulți alții din generația mea, atras de însăși ideea de „socialism cu față umană”, de ideea că totalitarismul nu este etern și că libertatea poate fi atinsă într-un regim ca acela care exista și în România. Circulau deja la București și în alte câteva orașe ziare franțuzești și italienești, iar mulți dintre noi ascultam la Radio Europa Liberă intensele transmisiuni despre dinamicile politice și culturale din Cehoslovacia.

Oficial, Ceaușescu sprijinea Primăvara de la Praga și, în timpul vizitei sale de la începutul lunii August în Cehoslovacia, proclamase cu multă emfază linia sa pro-Dubček. Dar apoi, tot în august 1968, invazia acelei țări a avut loc, urmată de restaurația unei ordini paralizante dictată de un despotism ideologic de tip sovietic, „normalizarea” impusă de la și de către Kremlin, reprimarea tuturor celor care fuseseră suporterii proiectului de democratizare al lui Alexander Dubček (1921–1992), noul dezgheț, auto-imolarea lui Jan Palach în centrul Pragăi, în ianuarie 1969, manipularea de către Ceaușescu a unei așa-zise spaime (în fapt, una nereală) de o intervenție sovietică doar pentru a-și asigura propriul cult obscen al personalității, fascizarea graduală a comunismului românesc, ș.a.m.d.

După toate acestea, mi-a devenit imposibil să mai îmbrățișez iluzia comunistă. Cu 1968 și ce a urmat a venit propria mea apostazie. De fapt, așa cum a subliniat adesea și Adam Michnik, înăbușirea Primăverii de la Praga a însemnat sfârșitul iluziilor revizioniste cu privire la reforma de la vârf. Acest lucru a reieșit și din conversațiile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu figuri majore ale Primăverii de la Praga precum Jiří Dienstbier, Antonín J. Liehm și Ivan Sviták.

1968. Cum a zdrobit Uniunea Sovietică Primăvara de la Praga
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:41 0:00

Tatăl meu a îmbrățișat complet tezele lui Nikita Hrușciov, inclusiv cele referitoare la „cultul personalității” lui Stalin, dar nu a rupt niciodată cu marea iluzie revoluționară a marxismului. Fusese exclus din PMR în 1960 pentru „fracționsim” și pentru a fi discutat în privat așa-zise „chestiuni neprincipiale”. În cuvintele fostului prim-ministru comunist Ion Gheorghe Maurer (1902–2000), înotase împotriva curentului. Am avut cu el numeroase discuții în contradictoriu până prin 1970, după care am decis amândoi că ar fi mai înțelept să evităm subiectele care ar putea duce la un conflict deschis. A devenit evident printre colegii mei, mulți din același strat social, că sistemul era iremediabil pierdut, că nimic bun nu avea să se întâmple. Ultima speranță pentru renaștere internă fusese Primăvara de la Praga.

Punctul meu de vedere în legătură cu sensurile și frecvențele anului 1968 în România este în ton cu Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. În același timp, există un număr de chestiuni conceptuale legate de eforturile revizioniștilor marxiști de a liberaliza sistemele comuniste și de readuce individul în centrul reflecției filosofice inspirată de Karl Marx. Existase, într-adevăr, un vânt de liberalizare în 1968, un sentiment că totul era posibil, că imaginarul social poate fi, în sfârșit, descătușat. Retrospectiv privind lucrurile, sigur, totul a fost doar o mare iluzie. Dar pe atunci, revizionismul neo-marxist contribuia enorm la disoluția finală a universului înghețat al ambelor—totalitare și post-totalitare—birocrații.

vladimir-tismaneanu-blog-2016

În privința atât de importantului an 1968, prima teză pe care aș propune-o este aceea că vorbim despre o perioadă în care mulți îl priveau pe Ceaușescu drept un marxist luminat, un comunist naționalist sau chiar un susținător al socialismului cu față umană. Eram acolo, la București, la momentul respectiv, și aveam un background familial aparte dublat de setea de-a înțelege ce se petrecea.

Ceaușescu însuși flirtase cu această imagine și mulți intelectuali și tehnocrați români crezuseră în demagogia lui, în timp ce observatori externi îl vedeau deja ca pe un David est-european confruntându-l pe marele și înspăimântătorul Goliat sovietic. Aceasta era narațiunea la nivelul anului 1968. Îmi amintesc cum în timpul unei conferințe Anex la Paris, în 1987, jurnalista Le Monde Amber Bouzouglu, a venit cu formula cea mai bună pentru a descrie reacțiile vizavi de Ceaușescu în mass-media occidentale (Le Monde, The New York Times, The Guardian): „Cher mon­sieur, nous nous sommes tous faits eus!”/ „Dragă domnule, ne-ați păcălit pe toți!”

A doua mea teză este că Ceaușescu a folosit cu mult cinism înăbușirea Primăverii de la Praga (invazia militară de după 21 august 1968) drept o scuză pentru propriul său cult al personalității. Ceaușescu a inventat o mitologie auto-glorificatoare în care a ocupat locul eroului, însuși simbolul acestei legături de nezdruncinat dintre Partid și popor. În 1968, „PCR–Ceaușescu–România” a devenit sloganul oficial. Deci teza mea este că originile și primele manifestări ale cultului personalității nu sunt de găsit în 1971, așa cum s-a presupus vreme de mulți ani, ci între 1967–1968. Gheorghiu-Dej nu a beneficiat de un asemenea spectaculos cult și cu siguranță nu și-a folosit imaginea ca instrument propagandistic, însă Ceaușescu era făcut din alt aluat.

A treia mea teză este că Ceaușescu a fost un fidel și înrăit bolșevic. Nici el, nici camarila lui n-au dorit vreodată să liberalizeze sau să democratizeze sistemul politic din România. Narațiunea pe care o avansau până prin anii 2000 nostalgici precum Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) sau fostul ministru de Externe Ștefan Andrei (1931–2014) este aceea că în anii 1966, 1967 și 1968 luase avânt un fenomen reformist în sânul partidului (și de la vârf în jos, către eșaloanele inferioare). Până și Ion Iliescu a încercat în varii ocazii să acrediteze această teză, inclusiv în dialogul pe care l-a avut cu mine în 2004. Resping categoric această teză. Chiar și în faza lui cel mai puțin represivă, sistemul era structural opus oricărei idei de Rechtsstaat (domnia legii) și economie de piață. Și aici este exact punctul în care găsim deosebirea semnificativă dintre Primăvara de la Praga și mascarada pseudo-reformistă de la București.

Revizionismul marxist a fost un curent intelectual și politic bazat pe revolta împotriva Leviatanului birocratic al stalinismului. Elementele centrale ale revizionismului marxist erau anti-autoritarismul, opoziția față de centralismul birocratic, respingerea dominației atotcuprinzătoare a statului, repudierea controalelor dogmatice asupra vieții și minții. Logica revizionismului avea să transceandă în cele din urmă strategia inițială pentru a ajunge să reprezinte opusul bolșevismului.

Ca fenomen global și local (glocal), revizionismul marxist est-european s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul sfârșitului de secol XIX, început de secol XX. Acesta din urmă încă se numea revizionism. Era revizionismul asociat cu lucrarea lui Eduard Bernstein, Precondițiile socialismului, fostul secretar al lui Friedrich Engels, o persoană de imensă reputație și legitimitate în sânul mișcării socialiste. Dar accentul meu/al nostru aici, cade pe revizionismul marxist, care apare în Europa Centrală și de Est și găsește mulți congeneri și parteneri de dialog în persoana apostaților, inclusiv în Franța și Statele Unite, mai ales după Revoluția maghiară din 1956. Principalii exponenți au fost Georg Lukács (1885–1971) cu a sa Școală de la Budapesta, Karel Kosík (1926–2003), Leszek Kołakowski (1927–2009) și Grupul Praxis din Iugoslavia.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG