Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Există o iluzie neo-marxistă la baza revizionismului marxist iar ea este parțial inspirată de existențialismul lui Sartre, de Ernst Bloch, Henri Lefebvre și Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii este acela că sistemul poate fi reformat de la vârf, că oamenii își pot pune speranțele în venirea unui lider luminat (de tipul Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov).

Un al doilea element preconiza că o conducere luminată ar împinge reformele care vor duce în cele din urmă la liberalizarea și apoi democratizarea sistemului în ansamblu.

După 1956, a devenit limpede că recuperarea unei tradiții libertare dintr-un Marx de tinerețe nu va merge niciodată împreună cu, ci împotriva oligarhiei profitocratice. Acest lucru a fost într-adevăr evident în timpul celor zece zile de liberalizare inițiată de Imre Nagy în 1956. Apoi, după 1960, revizionismul marxist a devenit anti-bolșevic și a sfârșit prin a fi non-marxism și anti-marxism. Primăvara de la Praga fusese „cântecul de lebădă” al acestei iluzii revizioniste și „dialectica concretului” (Karel Kosík) a dispărut sub șinele tancurilor Pactului de la Varșovia. Chiar și așa, acest revizionism marxist a aruncat în aer și a corodat cât a putut discursul apologetic originar. A oferit în schimb o contra-narațiune, a reabilitat teme precum subiectivitatea și negativitatea și a readus „persoana” în discuție ca subiect legitim. În același timp, a deschis porțile către o viziune post-marxistă și, în unele cazuri, precum acela al lui Leszek Kołakowski, o Weltanschauung anti-marxistă.

968, Adam Michnik a ajuns la concluzia că sistemul nu poate fi reformat din interior. Prin urmare, a căutat să aducă argumente cum că „nu exista un socialism cu față umană, ci doar totalitarism cu dinții sparți”. Revizionismul polonez a fost reprezentat de Zygmunt Bauman (1925–2017), Jacek Kuroń (1934–2004), Adam Michnik (b. 1946), Leszek Kołakowski (1927–2009), Jan Józef Lipski (1926–1991). După Primăvara de la Praga, revizioniștii polonezi s-au întrebat: „Ce-i de făcut?” Unii dintre ei doreau să părăsească Blocul, alții doreau să rămână și să se opună sistemului din Polonia. Soluția lui Michnik a primit numele de „noul evoluționism” sau proiectul societății civile. Așadar, în multe privințe, înfrângerea revizionismului marxist a reprezentat doar preludiul nașterii acelor mișcări sociale care își vor atinge apogeul în Solidarność.

Un fotograf ceh „bântuit” de invazia din 1968
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:13 0:00

Ca urmare a tragediei cehoslovace de acum 50 de ani (august 1968), ideologia drepturilor omului a fost din ce în ce mai asumată ca bază fundamentală a unui nou curs, opus falsității dominante. Václav Havel n-a fost niciodată marxist, el vine din școala de gândire a lui Jan Patočka, deci din fenomenologie. Carta 77 a conținut gânditori și activiști de varii orientări, existențialiști, neo-marxiști, liberali clasici, socialiști dezamăgiți. Pentru mulți dintre cartiști, ideea centrală era aceea de a trăi în adevăr și de a nu adăuga la minciuna atotcuprinzătoare.

Primăvara de la Praga reverberează dincolo de sistemul comunist din Europa de Est și capătă o dimensiune trans-europeană, cel mai adesea asociată cu revoltele tinerilor de pretutindeni în 1968. Eu însumi îmi aduc aminte orele pasionate în care ascultam analizele de la Radio Europa Liberă privind mișcările studențești din Cehoslovacia, Polonia sau Franța. Îmi aduc aminte toate transmisiunile care au urmat invaziei armatelor Pactului de la Varșovia. Tot de la Europa Liberă am aflat prima oară despre Leszek Kołakowski și profesorii care au sfidat regimul Gomułka și s-au solidarizat cu studenții răzvrătiți ai Universității din Varșovia, în martie 1968...

În timpul Primăverii de la Praga am fost entuziasmat, ca mulți alții din generația mea, atras de însăși ideea de „socialism cu față umană”, de ideea că totalitarismul nu este etern și că libertatea poate fi atinsă într-un regim ca acela care exista și în România. Circulau deja la București și în alte câteva orașe ziare franțuzești și italienești, iar mulți dintre noi ascultam la Radio Europa Liberă intensele transmisiuni despre dinamicile politice și culturale din Cehoslovacia.

Oficial, Ceaușescu sprijinea Primăvara de la Praga și, în timpul vizitei sale de la începutul lunii August în Cehoslovacia, proclamase cu multă emfază linia sa pro-Dubček. Dar apoi, tot în august 1968, invazia acelei țări a avut loc, urmată de restaurația unei ordini paralizante dictată de un despotism ideologic de tip sovietic, „normalizarea” impusă de la și de către Kremlin, reprimarea tuturor celor care fuseseră suporterii proiectului de democratizare al lui Alexander Dubček (1921–1992), noul dezgheț, auto-imolarea lui Jan Palach în centrul Pragăi, în ianuarie 1969, manipularea de către Ceaușescu a unei așa-zise spaime (în fapt, una nereală) de o intervenție sovietică doar pentru a-și asigura propriul cult obscen al personalității, fascizarea graduală a comunismului românesc, ș.a.m.d.

După toate acestea, mi-a devenit imposibil să mai îmbrățișez iluzia comunistă. Cu 1968 și ce a urmat a venit propria mea apostazie. De fapt, așa cum a subliniat adesea și Adam Michnik, înăbușirea Primăverii de la Praga a însemnat sfârșitul iluziilor revizioniste cu privire la reforma de la vârf. Acest lucru a reieșit și din conversațiile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu figuri majore ale Primăverii de la Praga precum Jiří Dienstbier, Antonín J. Liehm și Ivan Sviták.

1968. Cum a zdrobit Uniunea Sovietică Primăvara de la Praga
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:41 0:00

Tatăl meu a îmbrățișat complet tezele lui Nikita Hrușciov, inclusiv cele referitoare la „cultul personalității” lui Stalin, dar nu a rupt niciodată cu marea iluzie revoluționară a marxismului. Fusese exclus din PMR în 1960 pentru „fracționsim” și pentru a fi discutat în privat așa-zise „chestiuni neprincipiale”. În cuvintele fostului prim-ministru comunist Ion Gheorghe Maurer (1902–2000), înotase împotriva curentului. Am avut cu el numeroase discuții în contradictoriu până prin 1970, după care am decis amândoi că ar fi mai înțelept să evităm subiectele care ar putea duce la un conflict deschis. A devenit evident printre colegii mei, mulți din același strat social, că sistemul era iremediabil pierdut, că nimic bun nu avea să se întâmple. Ultima speranță pentru renaștere internă fusese Primăvara de la Praga.

Punctul meu de vedere în legătură cu sensurile și frecvențele anului 1968 în România este în ton cu Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. În același timp, există un număr de chestiuni conceptuale legate de eforturile revizioniștilor marxiști de a liberaliza sistemele comuniste și de readuce individul în centrul reflecției filosofice inspirată de Karl Marx. Existase, într-adevăr, un vânt de liberalizare în 1968, un sentiment că totul era posibil, că imaginarul social poate fi, în sfârșit, descătușat. Retrospectiv privind lucrurile, sigur, totul a fost doar o mare iluzie. Dar pe atunci, revizionismul neo-marxist contribuia enorm la disoluția finală a universului înghețat al ambelor—totalitare și post-totalitare—birocrații.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG