Există o iluzie neo-marxistă la baza revizionismului marxist iar ea este parțial inspirată de existențialismul lui Sartre, de Ernst Bloch, Henri Lefebvre și Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii este acela că sistemul poate fi reformat de la vârf, că oamenii își pot pune speranțele în venirea unui lider luminat (de tipul Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov).
Un al doilea element preconiza că o conducere luminată ar împinge reformele care vor duce în cele din urmă la liberalizarea și apoi democratizarea sistemului în ansamblu.
După 1956, a devenit limpede că recuperarea unei tradiții libertare dintr-un Marx de tinerețe nu va merge niciodată împreună cu, ci împotriva oligarhiei profitocratice. Acest lucru a fost într-adevăr evident în timpul celor zece zile de liberalizare inițiată de Imre Nagy în 1956. Apoi, după 1960, revizionismul marxist a devenit anti-bolșevic și a sfârșit prin a fi non-marxism și anti-marxism. Primăvara de la Praga fusese „cântecul de lebădă” al acestei iluzii revizioniste și „dialectica concretului” (Karel Kosík) a dispărut sub șinele tancurilor Pactului de la Varșovia. Chiar și așa, acest revizionism marxist a aruncat în aer și a corodat cât a putut discursul apologetic originar. A oferit în schimb o contra-narațiune, a reabilitat teme precum subiectivitatea și negativitatea și a readus „persoana” în discuție ca subiect legitim. În același timp, a deschis porțile către o viziune post-marxistă și, în unele cazuri, precum acela al lui Leszek Kołakowski, o Weltanschauung anti-marxistă.
968, Adam Michnik a ajuns la concluzia că sistemul nu poate fi reformat din interior. Prin urmare, a căutat să aducă argumente cum că „nu exista un socialism cu față umană, ci doar totalitarism cu dinții sparți”. Revizionismul polonez a fost reprezentat de Zygmunt Bauman (1925–2017), Jacek Kuroń (1934–2004), Adam Michnik (b. 1946), Leszek Kołakowski (1927–2009), Jan Józef Lipski (1926–1991). După Primăvara de la Praga, revizioniștii polonezi s-au întrebat: „Ce-i de făcut?” Unii dintre ei doreau să părăsească Blocul, alții doreau să rămână și să se opună sistemului din Polonia. Soluția lui Michnik a primit numele de „noul evoluționism” sau proiectul societății civile. Așadar, în multe privințe, înfrângerea revizionismului marxist a reprezentat doar preludiul nașterii acelor mișcări sociale care își vor atinge apogeul în Solidarność.
Ca urmare a tragediei cehoslovace de acum 50 de ani (august 1968), ideologia drepturilor omului a fost din ce în ce mai asumată ca bază fundamentală a unui nou curs, opus falsității dominante. Václav Havel n-a fost niciodată marxist, el vine din școala de gândire a lui Jan Patočka, deci din fenomenologie. Carta 77 a conținut gânditori și activiști de varii orientări, existențialiști, neo-marxiști, liberali clasici, socialiști dezamăgiți. Pentru mulți dintre cartiști, ideea centrală era aceea de a trăi în adevăr și de a nu adăuga la minciuna atotcuprinzătoare.
Primăvara de la Praga reverberează dincolo de sistemul comunist din Europa de Est și capătă o dimensiune trans-europeană, cel mai adesea asociată cu revoltele tinerilor de pretutindeni în 1968. Eu însumi îmi aduc aminte orele pasionate în care ascultam analizele de la Radio Europa Liberă privind mișcările studențești din Cehoslovacia, Polonia sau Franța. Îmi aduc aminte toate transmisiunile care au urmat invaziei armatelor Pactului de la Varșovia. Tot de la Europa Liberă am aflat prima oară despre Leszek Kołakowski și profesorii care au sfidat regimul Gomułka și s-au solidarizat cu studenții răzvrătiți ai Universității din Varșovia, în martie 1968...
