Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Naționaliștii slovaci care votaseră împotriva președinției lui Václav Havel nu au respins un individ, pur și simplu, ci o alegere morală, metafizică. Ei au demonstrat că ființele umane sunt predispuse la comportamente iraționale din motive simple precum mândrie, egoism sau ambiție.

Havel și alți intelectuali critici ai fostului Bloc sovietic căutaseră să facă din politică un tărâm al onestității și obiectivității. Apoi, brusc, ei descopereau că restaurația trecutului este încă posibilă: dacă nu sub forma unor respingătoare practici comuniste, atunci măcar sub forma repudierii valorilor morale transcendente proclamate și practicate de către foștii disidenți.

Respingerea valorilor morale transcendente a contaminat apoi politica din Ungaria. Când l-am cunoscut prima oară pe Gáspár Miklós Tamás la New York, în 1986, acesta era un filosof disident implicat în așa-numita opoziție samizdat (literatura autopublicată, considerată sedițioasă de către regimul János Kádár). Auzisem multe despre el la începutul anilor ’80, atunci când emigrase din România în Ungaria. Era prea independent, prea neliniștit pentru a supraviețui în climatul din ce în ce mai sufocant al dictaturii paranoide a lui Nicolae Ceaușescu.

În 1986, am vorbit cu Tamás despre perspectivele unei rupturi pașnice cu comunismul. Mi-a spus atunci despre planurile din Ungaria privind o mișcare politică dedicată apărării drepturilor omului. Mai târziu, după căderea comunismului, „TGM” a devenit ideolog al Alianței Democraților Liberi și membru al parlamentului. Acompaniat de discursurile sale distrugătoare de tabuuri, fragilul filosof ajunsese o țintă preferată atât de foștii comuniști, cât și de renăscuții naționaliști. Îmi aduc aminte că atunci când am vizitat Budapesta, în iunie 1990, Tamás mi-a arătat un obscen graffitti, pictat pe pereții casei în care locuia cu mama sa de către niște golani fasciști: „Gáspár Tamás, Israel te așteaptă”. Deși Tamás se afla încă în conducerea partidului, entuziasmul său a luat-o la vale. L-am revăzut apoi la Washington și am vorbit pe larg despre surprizele tranziției postcomuniste.

Atunci când l-am întrebat dacă crede că dreapta naționalistă are vreo șansă de a prelua puterea în Ungaria (și, din acest motiv, în orice altă țară central-europeană), a răspuns cu o notă de melancolie: „Dragă prietene, ei sunt deja la putere”.

În septembrie 1992, György Bence, cunoscutul filosof și fost disident, dădea voce unor îngrijorări similare. Nu avea de unde să știe atunci că fostul său discipol, Viktor Orbán, va deveni întruparea nefericită a presimțirilor. Dar, al începutul anilor ’90, Bence deplângea dispariția prematură a unor tabuuri anterior acceptate privind expresiile fățișe ale antisemitismului și rasismului.

La noi, a existat cazul lui Dan Petrescu (n. 1949). Scriitor înzestrat, Petrescu îl denunțase pe Ceaușescu în presa din Occident în timp ce rămăsese în România. După Revoluția din decembrie 1989, Petrescu a devenit ministru adjunct la cultură și a crezut că vremea ticăloșilor apusese. S-a înșelat. Noii lideri ai României s-au dovedit a fi marionetele Securității, așa că a demisionat. A mărturisit apoi că nu fusese într-atât de dezamăgit de liderii României, de vreme ce mafioții comuniști se purtau potrivit naturii lor, cât de incredibila fascinație pentru noroi a populației. A continuat prin a fi directorul unei edituri și a privit contemplativ la spectacolul dezolant al politicii românești: histrionism, demagogie, intrigi, precum și o incredibilă resurgență a emoțiilor tribaliste în discursul public.

„Poate că e prea devreme pentru democrație aici”, îmi spunea Petrescu cu amară ironie în apartamentul său, acolo unde l-am vizitat, pe el și soția sa Tereza, în iunie 1990. Tereza Petrescu este sora regretatului Ioan Petru Culianu, profesorul de la Universitatea din Chicago care a fost ucis în mai 1991. Culianu, un critic extrem de caustic al tentațiilor fasciste din România, a fost ucis de către un agresor necunoscut într-o toaletă de la Divinity School. Asemeni Revoluției române din 1989, și această crimă rămâne până astăzi învăluită într-un gros și tenebros mister. Poate că nu toți își aduc aminte, dar Culianu scrisese împotriva extremismului naționalist și acuzase noul regim de la București că ar fi o încrucișare de fascism și stalinism. De altfel, despre acest mariaj toxic între extrema dreaptă și extrema stângă a vorbit și Adam Michnik atunci când considera că naționalismul reprezintă ultimul refugiu al comunismului...

Revanșa celor care nu s-au opus vreodată comunismului împotriva celor care l-au provocat adesea a fost un sindrom caracteristic întregii regiuni est-europene. Disidenții est și central-europeni au fost admirați și chiar adorați doar câtă vreme au fost victime. Odată ieșiți la rampă, cum se spune, ei au fost examinați cu ranchiună și resentiment.

„Chiar crezi că în toate țările foste comuniste disidenții sunt înjurați?”, m-a întrebat cândva Slavenka Drakulić, jurnalista croată, autoare a mordantului volum Cum am supraviețuit comunismului și chiar am râs. Adevărul este că Václav Havel și liderii Chartei 77 n-au fost singurii perdanți ai urâtelor tocmeli din politica postcomunistă.

În Polonia, de pildă, Adam Michnik, editorul cotidianului Gazeta Wyborcza și unul din cei mai redutabili adversari ai comunismului din ultima parte a secolului XX, a fost ținta constantă a unor campanii de calomniere. În România, foștii disidenți au fost atacați cu sălbăticie de către mass media pro-guvernamentale, în vreme ce sicofanții lui Ceaușescu au prosperat sub protecția unei din ce în ce mai extinse poliții secrete. László Tőkés, pastorul protestant din Timișoara a cărui rezistență la presiunile Securității lui Ceaușescu a aprins scânteia revoluției, a fost descris la începutul anilor ’90, de către apostolii „adevăratului românism”, ca agent maghiar, personaj sibarit, sau chiar conspirator la adresa integrității românești.

În iunie 1992, Tőkés depunea mărturie, la Washington, în fața Comisiei pentru drepturile omului Tom Lantos (Caucus pentru drepturile omului). Pastorul a vorbit atunci despre nenumăratele amenințări pe care încă le primea. În septembrie, Tőkés intra într-o grevă a foamei de 9 zile ca protest împotriva abuzurilor regimului Iliescu. Din nou, mașina propagandistică fusese turată la maxim, acuzându-l pe Tőkés că ar încerca să destabilizeze viața politică sau să promoveze o agendă ascunsă.

Cât îi privește pe disidenții români care fuseseră forțați să părăsească țara de către regimul Ceaușescu, ei au rămas acolo și după 1989. Paul Goma, Liviu Cangeopol sau Ion Negoițescu au continuat să fie spurcați de către renăscutele foste „cozi de topor” ale dictatorului, în special în mass media ultranaționaliste și pro-Iliescu.

Unul din cele mai tulburătoare rezultate ale scrutinului din septembrie 1992 a fost trimiterea în parlament a unor foști menestreli de casă ai lui Ceaușescu precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Adrian Păunescu. La începutul tranziției postcomuniste, campania acestora s-a bazat pe un șovinism nerușinat, atacuri indecente la adresa activiștilor democratici și denunțări paranoide ale unei așa-zise conspirații evreiești împotriva intereselor României.

De pildă, potrivit fantasmei pline de ură a lui Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), Emil Constantinescu, adversarul politic din epocă al lui Iliescu, ar fi fost creația serviciilor secrete occidentale. La fel de absurde, acuzații similare au fost formulate împotriva lui Nicolae Manolescu, unul din intelectualii de top ai României și președintele din epocă al Partidului Alianței Civice.

În aprilie 1992, am participat la o conferință organizată de Partisan Review în campusul din Newark al Universității Rutgers. Cu acea ocazie, a fost analizat rolul intelectualilor în promovarea schimbării sociale în Europa de Est. Printre participanți s-au numărat și unii dintre cei mai celebrați scriitori-disidenți est-europeni: Eda Kriseová, bunăoară, o foarte sfioasă, aproape rezervată scriitoare cehă, consiliera din epocă a președintelui Havel și biografa lui personală.

Îmi aduc aminte că, după ce mi-am rostit cumva pesimista prezentare despre rolul vital, dar diminuat, al intelectualilor în Europa de Est, Kriseová s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Ce facem atunci când cei care ne-au adus la putere nu ne mai doresc?”

Mi-a povestit apoi despre pericolul nerealegerii lui Havel și despre cel al ascensiunii mișcărilor naționaliste care ar putea primejdui câștigurile „revoluției de catifea”. Temerile ei s-au dovedit profetice! Cehoslovacia, așa cum o știusem vreme de mai multe decenii, avea să se destrame, iar Havel să părăsească biroul prezidențial din castelul praghez...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG