Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Între 1922, când a fost aleasă pentru prima oară membră a Comitetului Central, și 1952, când a fost înlăturată de Gheorghe Gheorghiu-Dej sub acuzații simultane de deviaționism de „stânga” și de „dreapta”, Ana Pauker (n. 13 decembrie 1893–d. 3 iunie 1960) a fost unul din liderii cei mai influenți—într-adevăr, o figură tip „Pasionaria” a comunismului românesc.

Ana Pauker și-a datorat suprema autoritate contactelor privilegiate pe care le-a avut în sânul Cominternului, acolo unde era percepută, pe bună dreptate, ca o inflexibilă și absolut de încredere stalinistă. În PCR, autoritatea ei s-a consolidat după reprezentația pe care a oferit-o în timpul procesului de la Craiova din 1936 (puternic popularizat în mass media antifasciste locale și internaționale), când fusese judecată alături de viitorii ei adversari Drăghici, Moghioroș și Chișinevschi. Până în 1940, când a fost oferită, de către guvernul român, la schimb cu un politician basarabean, și a putut ajunge astfel la Moscova, Pauker a fost unul din liderii mișcării comuniste din închisori (Mislea și Dumbrăveni).

Petru Groza alături de ofițeri sovietici la inaugurarea unui nou teatru
Petru Groza alături de ofițeri sovietici la inaugurarea unui nou teatru

L-a cunoscut pe Gheorghiu-Dej și a avut lungi discuții cu el în penitenciarul de la Caransebeș. Militanții devotați, care dezvoltaseră un adevărat cult pentru „vajnica tovarășă Ana”, îi considerau opiniile și directivele ca fiind infailibile. Înțelegând că nicio legătură de rudenie nu poate prevala asupra loialității față de Comintern, Ana Pauker s-a abținut din a exprima vreun dubiu cu privire la procesele-spectacol de la Moscova și Marea Teroare, chiar și atunci când soțul ei, Marcel Pauker (Luximin), era împușcat ca „dușman al poporului” sovietic, în august 1938.

Sursele istorice care există confirmă susținerea necondiționată a Anei Pauker pentru vânătorile de vrăjitoare organizate de Stalin împotriva comuniștilor străini, inclusiv a elitei PCR. Este adevărat, nu s-a angajat în criticarea lui Marcel Pauker, și câteva vechi camarade chiar și-au amintit această „ezitare” în timpul investigațiilor din 1952 (de pildă, Zina Brîncu și Liuba Chișinevschi).

În același timp, așa cum a admis chiar Ana Pauker în câteva ocazii, în timpul numeroaselor discuții (interogatorii) care au urmat căderii ei din mai 1952, ea nu s-a îndoit vreodată de înțelepciunea și necesitatea Marii Terori, nici măcar de teribilele acuzații împotriva liderilor istorici ai PCR, printre care se aflau și prieteni apropiați și chiar propriul soț, tatăl celor doi copii ai săi.

După sosirea la Moscova, în toamna anului 1940, Ana Pauker a reorganizat emigrația politică românească. A fost apropiată personal de marile figuri ale Cominternului (Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Palmiro Togliatti, Dmitri Manuilski și Maurice Thorez) și a ajuns să fie cooptată în comitetul executiv al acestuia, unde a jucat un rol important în definitivarea planurilor Kremlinului pentru România și pentru Balcani, în general.

Există dovezi că ar fi intervenit pe lângă NKVD pentru a aduce câțiva din supraviețuitorii români ai epurărilor la Moscova, inclusiv pe Vanda Nikolski (cândva membră a Politburo-ului PCR și aliată a fostului secretar general din perioada 1931–1936, Alexander Ștefanski „Gorn”), care a devenit apoi una din cele mai apropiate colaboratoare ale sale în capitala sovietică.

În lumina influenței pe care a avut-o „grupul Pauker” în luptele politice locale postbelice, cred că este necesar să ne uităm mai atent la compoziția și dinamica sa. În afara Anei Pauker și a Vandei Nikolski, alte figuri proeminente ale emigrației aveau să fie influente după război:

Vasile Luca (Luka László, activistul sindical maghiar care își luase cetățenie sovietică și servise ca membru al Sovietului Suprem Ucrainean între 1940–1941), Dumitru Coliu (militantul de origine bulgară care avea să fie mai târziu șeful Comisiei Centrale de Control a PMR și membru supleant al Politburo-ului sub Dej, 1954–1965) și Leonte Răutu (șeful Serviciului Românesc al Radio Moscova, redactor al Scînteii la sfârșitul anilor ’30, emigrat în Basarabia după anexarea ei de către sovietici).

Ideea este că identitățile politice în sânul elitei PCR au transcens diferențele etnice convenționale și au fost mai degrabă legate de experiențele personale care au conturat convingerile și memoria comună, precum Greva de la Atelierele CFR Grivița (1933), Războiul Civil Spaniol (1936–1939), închisorile și lagărele de concentrare, exilul sovietic...

Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit despre experiența supraviețuirii intelectualului în comunism se intitulează Scriitor în comunism (niște amintiri) de Ștefan Agopian, apărută în urmă cu vreo opt ani la editura Polirom. Am citit-o atunci cu nesaț, am revenit uneori la ea, m-a convins prin naturalețea desăvârșită a exprimării, prin formidabila capacitate de rememorare a unor timpuri în care pasiunea pentru scris se întrepătrundea cu o disperare cotidiană tot mai accentuată, iremediabilă și ireversibilă.

Nichita Stănescu
Nichita Stănescu

Ceea ce face Agopian în această carte este să surprindă mecanisme, instituții, evenimente aparent banale, dar cu consecințe majore, într-o construcție memorialistică de o acuratețe pe care o găsesc admirabilă. Portretele pe care le face autorul unor Nichita Stănescu, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Alexandru Paleologu și atâția alții definesc sensibilitatea răsucită și mereu amenințată a celor care aleseseră să scrie cât mai onest în comunism. Nu există, din punctul meu de vedere, nicio notă falsă în această călătorie prin coridoarele memoriei. Înțelegem, parcurgând acest volum, de ce oameni extraordinari au ajuns la disperare și și-au înecat amarul în alcool.

Într-un volum apărut tot la Polirom, în 2012, Anii romantici, Gabriela Adameșteanu scria și ea despre aceste beții proverbiale în care se prăbușeau atâția și atâția oameni de litere pe care i-a prețuit. Nu în zadar i-a spus Matei Călinescu că dacă nu pleca din țară ar fi murit și el sub efectul băuturii. Poate că sună paradoxal, dar a existat în lumea literară românească și „rezistența prin alcool”. O rezistență care echivala cu autodistrugerea. Dar, mai ales, prin refuzul de a cânta osanale micului tiran grotesc, cum l-a numit Fernando Arrabal pe Nicolae Ceaușescu.

Sună dur, dar au fost, cum scria și Ștefan Agopian reluând cuvintele fiicei sale rostite în alte contexte, timpuri excrementale, „de căcat și de pișat” (p. 328). Utopia comunistă era una apocrifă, sufocantă, esențial mincinoasă. La polul opus răscolitoarei și atât de autenticei cărți a lui Agopian, fostul pontif al ideologiei oficiale, Dumitru Popescu (n. 1928) poreclit „Dumnezeu”, își relua în urmă cu câțiva ani, în România Literară, reflecțiile menite să exonereze sistemul pe care îl servise cu atâta macabru zel.

Prăbușirea globală a comunismului nu i-a părut nicicând lui Dumitru Popescu o consecință a insanității proiectului însuși, respins de masele în numele cărora a fost pus în practică, ci rezultatul unei lupte planetare între „socialism” și „capitalism”. Fostul secretar al CC al PCR, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, romancier, jurnalist și poet al ceaușismului triumfător, denunța „stilul pamfletar-trivial în care este creionat în continuare portretul fostului regim comunist”.

Tot „Dumnezeu” se pronunța ritos în favoarea „obiectivității sociologice”. Îl îndemn, și prin această intervenție a mea, să citească lucrările unor Robert Conquest, Martin Malia, Stephen Kotkin și Alain Besançon, dar mai ales volumul lui Ștefan Agopian. Da, scriitorii sub comunism o duceau mai bine decât oamenii de rând. Însă cuvântul se ofilise în absența libertății, iar intelectualului căruia i se pune călușul în gură, direct sau indirect, se sufocă.

Agopian îl citează pe Nicolae Ceaușescu, prezentând nefastele Teze din iulie 1971: „Arta trebuie să servească unui singur scop: educației socialiste, comuniste. În acest sens suntem pentru cea mai largă libertate de creație, pentru cea mai largă exprimare a imaginației, dar în spiritul concepției noastre despre lume și viață. Cred că este clar!”

La care, scriitorul adăuga: „Printre multe alte griji, comuniștii au avut-o și pe aia de a nu-i lăsa pe artiști prea multă vreme în stare de trezie. Fiindcă un artist pilit nu-și dorește decât să se îmbete ca lumea. Și ca să aibă bani s-o facă temeinic, nu trebuie să-l supere pe tătucul Partid”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG