Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

joi 20 iunie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie

De pe 1 mai 2019, puteți citi articolele semnate de Vladimir Tismaneanu pe romania.europalibera.org/agora.

Viziunea politică a nedezmințitului politruc Ion Iliescu este una întemeiată pe vendetă, minciună și exclusivism. Nici vorbă să-și asume vreo responsabilitate, vreo culpă. Crescut în cultura politică a bolșevismului, Iliescu rămâne prizonierul ei. Este drept că orice om de stat are, în democrațiile așezate, dreptul la o bătrânețe cât mai puțin agitată. Nu este cazul lui Ion Iliescu, proaspăt acuzat (oficial) de crime împotriva umanității. Prin forța lucrurilor, liniștea senectuții nu i se arată unui președinte sub mandatul căruia a curs sânge nevinovat pe străzi: după 22 decembrie 1989, în 13–15 iunie 1990, etc. Rudele și aliații morali ai victimelor nu pot și nu trebuie nicicând să tacă. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la cei 89 de ani ai săi, un om bântuit de trecutul cu care a refuzat sistematic să se împace. Din rațiuni lesne de înțeles, n-a scos la iveală vinovații. Dimpotrivă, a oferit oricărui suspect înalta sa protecție. Odinioară capabil de unele nuanțe, el nu mai poate gândi decât maniheist, revanșard și clientelar. Mulți dintre protejații săi s-au aflat sau se află după gratii. Alții se pregătesc să ajungă acolo...

De pe 1 mai 2019, blogurile semnate de Vladimir Tismăneanu sunt pe romania.europalibera.org/agora

Ion Iliescu n-a putut vreodată concepe că mai suntem unii care credem în valori, că nu totul este un aranjament material. A fost un aparatcic obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia în momentul când regimul intrase în paranoia terminală. Nu a fost un Nagy sau un Dubček. Nu a fost un Gorbaciov à la roumaine. După 1989, ar fi putut să susțină democratizarea veritabilă. A ales și a susținut în schimb formula unei restaurații neo-comuniste (cu o ideologie în care bolșevismul rezidual se îngemăna cu un populism etnocentric agresiv). S-a opus cât a putut liberalizării economice, reformei morale, terapiei-șoc în economie, pluralismului autentic și decomunizării. A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanța din 1996 à contrecœur. Discursul său de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa în cazul victoriei CDR. Câți își mai aduc aminte? Atunci a scris Cristian Tudor Popescu în Adevărul un articol antologic despre „Rânjetul bolșevic al președintelui Iliescu”.

În ultimul său mandat, a acceptat să meargă în direcția NATO și UE, patronând în același timp structuri mafiotice care au parazitat („mexicanizat”) economia și societatea acestei țări. Nu a rupt niciodată categoric cu ideologia și sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Foștii săi colegi din conducerea PCR (Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul și fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru că i-a „trădat” și pentru că nu le-a grăbit amnistierea. De fapt, nu a făcut-o pentru că în toate acțiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste. Voia să dovedească o fictivă despărțire de aparatul vechiului regim. Timp în care îi promova pe Hrebenciuc, Cozmâncă și chiar pe Adrian Păunescu. Din comunismul paria al lui Dej și Ceaușescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a născut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adăugat că Ion Iliescu nu a fost niciodată exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi însemnat o sancțiune de partid, și încă una extrem de gravă. Pur și simplu, în 1984, deci destul de târziu, el nu a fost reales în CC. Din care făcuse parte, fără să crâcnească, începând cu anul 1965. Douăzeci de ani! De fapt, după știința mea, Iliescu nu a fost niciodată sancționat pe linie de partid, probă a indefectabilei sale discipline. Nu a semnat, în martie 1989, „Scrisoarea celor 6”. Din surse credibile, am aflat ulterior că a fost invitat să semneze și că s-a derobat. La fel, în cartea mea de dialoguri cu fostul președinte, Marele șoc, apărută în 2004, deci cu câteva luni înainte de expirarea ultimului său mandat, Iliescu a evitat să dea un răspuns lipsit de ambiguități la întrebările mele pe acest subiect. A reacționat indignat și ulcerat împotriva biografiei sale conținută în anexa Raportului Final.

Regimul Iliescu a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei și pe minciună. În acest sens, și nu numai, a fost unul situat în prelungirea comunismului. Dar societățile, la fel ca indivizii, trăiesc ceea ce psihanaliza numește reîntoarcerea a ceea ce a fost refulat. A trebuit să se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morală, generalul Augusto Pinochet (1915–2006) în Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski (1923–2014) în Polonia n-a avut nici el o bătrânețe calmă. Viitorii ani, nu mă îndoiesc, nu vor fi unii în care Ion Iliescu să beneficieze în continuare de privilegiile uitării. Sunt prea mulți cei care nu vor să mai fie, vorba Monicăi Lovinescu, orfanii curajului și ai adevărului.

Sunt unii care susțin că de fapt nu a existat un proiect neo-comunist după 1990. Că singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, că nu era așadar o aspirație a grupului hegemonic. Nu neg că impulsul utopic nu mai exista de multă vreme în România și, în genere, în statele din Blocul Sovietic (deși perestroikaa fost de fapt ultima utopie comunistă). Dar, în 1990, Iliescu, Marțian Dan, Bârlădeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Măgureanu, Voican-Voiculescu și alții din echipa de vârf rămâneau atașați de o viziune etatist-colectivistă, autoritaristă, corporatistă, paternalistă, xenofobă, anti-occidentală, anti-liberală și anti-intelectuală. O putere neo-comunistă? Neo-fascistă? Dacă ne gândim la răngile minerilor, analogia cu fasciile, cu detașamentele de asalt, nu ar fi chiar deplasată.

Ion Iliescu ar vrea să intre în istorie, dacă ar putea, ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decât un activist mai puțin grobian, mai puțin diletant și mai puțin obscurantist decât cei mai mulți dintre colegii săi de înaltă nomenklatură. După 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a eșuat lamentabil, care a lăsat în urmă victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea țării, întârzieri și pierderi uriașe la capitolele stat de drept, justiție politică și morală, reforme și modernizare.

Rămâne Ion Iliescu o personalitate importantă? Firește, întrucât România de azi poartă în mare măsură amprenta deciziilor sale. PSD-ul lui Dragnea este moștenitorul sistemului Iliescu. A fost rolul său istoric benefic? Mă îndoiesc. Nu trebuie să fii „intelectualul cuiva” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient să nu suferi de orbire...

Am fost obișnuiți, în ultimii 30 de ani, cu insolența foștilor demnitari comuniști și a foștilor ofițeri securiști. Departe de a-și turna cenușă în cap, toți acești Popescu-Dumnezeu, Niculescu-Mizil, Ștefan Andrei, Nicolae Pleșiță, Silviu Curticeanu, Constantin Olteanu, Aurel Rogojan, Ionel Gal, Neagu Cosma, Iulian Vlad și Olivia Clătici ne-au vorbit în cărțile pe care le-au scris despre marea lor dragoste de patrie și popor. Producția unor asemenea legende a părut de nestăvilit.

Un personaj contorsionat a fost și Cornel Burtică (1931–2013), mulți ani unul din demnitarii de vârf ai anturajului lui Nicolae Ceaușescu. Inginer de profesie (a terminat Institutul de Geologie și Mine din București în 1955), Burtică a devenit activist permanent al UTM și a intrat în PMR în 1956. A fost unul din liderii UASR, deci ai organizației comuniste a studenților. Ca secretar al CC al UTM și președinte al UASR, a participat la acțiunile de intimidare și prigonire a studenților în anii care au urmat Revoluției Maghiare din 1956.

A făcut parte din cercul care îi includea pe Ștefan Andrei, Ștefan Bârlea, Dumitru Popescu, Cornel Pacoste, Mircea Anghelescu, Ion Teoreanu. Mentorii săi politici au fost Nicolae Ceaușescu și Virgil Trofin. A conlucrat îndeaproape cu Ion Iliescu. În ultimii ani de viață ai lui Dej, a fost consilier al ambasadei RPR de la Paris. În această calitate, i-a însoțit, în iulie 1964, pe Nicolae Ceaușescu și pe Leonte Răutu, aflați în concediu în Franța împreună cu familiile lor. După 1966, a fost ambasador în Italia și Maroc, apoi a deținut înalte funcții în aparatul guvernamental și de partid.

La un moment dat, în anii ’70, a condus o parte a sectorului ideologic, inclusiv Consiliul Culturii și Educației Socialiste și Academia „Ștefan Gheorghiu”, ca secretar al CC al PCR. A deținut și funcția de președinte al Consiliului Național al Radiodifuziunii. A fost apropiat de facțiunea național-stalinistă din lumea literară (Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, Mihai Ungheanu, Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Dragoș). Pe vremea când conducea Casa de Filme Nr. 1, romancierul Alexandru Ivasiuc l-a întâlnit și mi-a vorbit despre el: îl descria ca pe un aparatcic ponderat, calm și politicos. În martie 1977, ca responsabil cu chestiunile ideologice, l-a primit pe Paul Goma, încercând să-l determine pe scriitor să renunțe la acțiunea sa publică pentru apărarea drepturilor omului. Efortul lui Burtică (emisar, de fapt, al lui Ceaușescu) a eșuat.

Ca ministru al Comerțului Exterior, Burtică a intrat în conflict direct cu Securitatea. Se considera activist politic, nu ofițer al poliției politice. Ceaușescu nu l-a sprijinit. Îl socotea prea independent, iar în final l-a mazilit. A ajuns director al Uzinelor „1 Mai” din Ploiești (1982–1990). La un moment dat, se pare, a fost victima unui straniu accident de mașină urzit de Securitate. Ulterior, în anii ’90, și-a deschis o firmă de import-export.

După prăbușirea dictaturii comuniste, într-o carte de convorbiri cu jurnalista Rodica Chelaru, și-a asumat responsabilitatea pentru participarea la un regim criminal. A fost un om de stânga, sedus de mitul egalitarist al comunismului. Fusese influențat, în mare măsură, de ideile comuniștilor italieni (la fel ca prietenul său, Ștefan Andrei). La un moment dat, a înțeles că sistemul era putred chiar în inima sa, că ideologia oficială era doar o țesătură de minciuni.

Așa cum se constată în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Burtică a fost unul dintre foarte puținii activiști importanți care s-a căit (vezi ediția Humanitas a Raportului din 2007, p. 788). Cartea de convorbiri cu Burtică se intitulează Culpe care nu se uită și a apărut în anul 2001 la editura Curtea Veche.

Iată ce scria Rodica Chelaru despre acel volum destinat clarificării unor chestiuni esențiale din istoria contemporană a României: „Ideea acestei cărți s-a născut din întrebări. Multe. Despre cum și de ce am trăit, atâta amar de ani, într-un sistem sufocant. Întrebări, fără un răspuns concludent, despre lașități și oportunism, despre cinism și minciuni. După decembrie ’89, s-au dat multe și felurite explicații despre mecanismul totalitar. Nici una nu este completă, nici nu poate fi și nici nu va fi mult timp de acum încolo.”

Fără a fi completă, firește, explicația dată atunci de Cornel Burtică rămâne una semnificativă dacă vrem să înțelegem sistemul în care acesta a fost, cândva, un pion important. Mai ales pentru faptul că, acolo unde alții se obstinează și astăzi să mintă, el a preferat să spună fără ocolișuri ceea ce-și amintea și să admită că a servit un regim despotic, inuman și anti-popular.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG