Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

miercuri 16 ianuarie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
31 1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 1 2 3

În mai anul acesta, se fac șaptezeci și șapte de ani de la nașterea lui Cornel Chiriac (1942–1975), cel care, mai întâi de la Radio România, apoi de la Radio Europa Liberă, a demonstrat că muzica rock poate submina sistemul pietrificat, că poate fi o formă de contestare a totalitarismului și de regăsire a demnității. A fost unul dintre jurnaliștii radio cei mai prețuiți de către legendarul Noël Bernard. Nu făcea doar emisiuni muzicale excepționale, ci organiza adevărate tribune ale libertății. A întruchipat paradigmatic ceea ce Monica Lovinescu a numit est-etica.

Atunci când în țară menestrelul de serviciu Adrian Păunescu se prosterna dizgrațios „cântând Conducătorul” și slăvind „libertatea comunistă” (o făcea încă înainte de al său „Cenaclu”, acolo însă lucrurile au ajuns la paroxism), Cornel Chiriac susținea valorile occidentale, pluralismul, transparența și diversitatea opiniilor. A trăit în adevăr, spre a relua formula extraordinar de pătrunzătoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din România. O iubire ne-comandată, ne-regizată, ne-contrafăcută, precum în sinistrele spectacole-mamut ale „Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Într-un fel, însăși înființarea „Cenaclului” lui Păunescu la mijlocul anilor ’70 era răspunsul nomenklaturii ideologice (PCR, UTC, UASCR) la contagioasa lecție de libertate propusă de realizatorul de la Radio Europa Liberă. Nu neg că au existat și artiști onești care au participat la circul păunescian. Au fost ori s-au lăsat înșelați. Manipularea grandilocvent-patriotardă a fost deopotrivă perfidă și grotescă. În mare măsură, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la Radio Europa Liberă, a prins ființă o contra-cultură a libertății în România.

Citeam cândva pe Hotnews.ro: „La 4 martie 1975 a fost înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din Munchen. Vestea morții sale a fost o lovitură uriașă pentru iubitorii de muzică din România. Au apărut imediat zvonuri că fusese asasinat din ordinul regimului Ceaușescu, evident deranjat de emisiunile care promovau nu doar muzica bună, ci și ideile «subversive» ale lui Cornel Chiriac despre libertate”. Politrucii regimului erau, într-adevăr, turbați când venea vorba de muzica rock, de culturi alternative. Nu am întâlnit reacționari mai bătuți în cap, mai înguști la minte, decât ideologii comuniști din acele timpuri ale nesimțirii și nerușinării.

Ce puteau pricepe cei pe care poetul Geo Dumitrescu îi numea „tovarășul Gușă” și „tovarășul Ceafă”, ce puteau pricepe Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Petru Enache, Traian Ștefănescu, Pantelimon Găvănescu, Constantin Boștină, Suzănica Gâdea și Cornel Pacoste, servitorii ideologici ai dictaturii, din muzica formațiilor Pink Floyd, Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Deep Purple și Jefferson Airplane? Cum să tolereze ei atracția tinerilor spre Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, José Feliciano? Intuiau un singur lucru: așa ceva, o asemenea debandadă este de nepermis. Nu e mult mai frumos și mai „indicat” să îngânăm balade revoluționare cu accente pretins patriotice? Limbajul muzicii rock este unul universal. Tocmai de aceea regimurile comuniste l-au prigonit. Carta 77 a pornit ca mișcare de susținere a formației rock Plastic People of the Universe. Textele le scria, între alții, Martin Palouš, filosof arendtian și voegelinian, discipolul lui Jan Patočka. Havel l-a admirat pe Frank Zappa (și viceversa).

Probabil că arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viața acestui soldat al libertății care a fost Cornel Chiriac. Dacă n-ar fi fost ucis, dacă ar fi apucat căderea dictaturii, nu mă îndoiesc că vocea lui Cornel Chiriac ar fi răsunat fără ezitare în favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a detestat și care, din nenorocire, a reușit să-l răpună. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o conștiință liberă, opusul a ceea ce regimul încerca să impună drept model cultural. România democratică îi datorează imens.

Karl Jaspers spunea că există oameni care dau măsura umanului. Unul dintre aceștia a fost Nicolae Steinhardt. Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincției esențiale dintre Bine și Rău, ori mai precis al falsificării Binelui (Vladimir Soloviov), al lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură, N. Steinhardt a demonstrat că libertatea și fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reală, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal și paranoia socială ori tribalistă.

M-am bucurat citind de-a lungul timpului recenzii și reacții la un volum de scrieri pe teme literare (si nu numai) de N. Steinhardt, apărut in 2012 la editura Polirom. Cartea era îngrijită de cărturarul George Ardeleanu, căruia îi datorăm, de altfel, fascinanta biografie a lui Steinhardt, apărută la Humanitas, o lucrare fundamentală pentru înțelegerea unui destin intelectual și a unui profil etic de excepție.

Numele lui N. Steinhardt, cel arestat și condamnat în procesul grupului Noica-Pillat, autorul Jurnalului fericirii, intelectualul român-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenițîn, Malraux, Camus și Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat și al lui Alexandru Paleologu, gânditorul creștin ortodox atât de apropiat ca viziune de o Simone Weil, întruchiparea unui spirit universalist tot mai amenințat în această lume a fragmentărilor post-moderne și a utopiilor fals-redemptive, patriot român și cetățean al lumii, omul care nu s-a lăsat frânt de presiunile unui sistem criminal, apărătorul valorilor transcendente atunci când ele erau călcate în picioare cu cinică neobrăzare, dascălul moral, iluministul iluminat îndrăgostit de Dumnezeu și de marele dar al Rațiunii, monahul de la Mănăstirea Rohia, figurează neîndoios în ceea ce eu numesc panteonul onoarei la români.

Steinhardt l-a prețuit și iubit pe Caragiale, în raport cu care a propus o neașteptată și seducătoare hermeneutică religioasă: Secretul Scrisorii pierdute, scria Steinhardt, ține de un adevăr ezoteric, de faptul că „lumea românească e altă lume decât lumea Occidentului și lumea Orientului e altceva; e spațiu mioritic și creștin, spațiu al blândeții, dulcii împăcări, iertării, echilibrului și relativității”. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc personal, aș fi avut enorm de multe întrebări a-i pune, legate de ideologii, de credință, de identitate (ori, mai exact, de identități), nu s-a întâmplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai săi din diverse momente ale itinerariului său spiritual, de la Toma Pavel și Virgil Nemoianu la Dragoș Paul Aligică. Jurnalul fericirii va dăinui ca una din marile cărți ale mărturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Răsărit.

Celor care mai visează la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai „ideii comuniste”, le-aș reaminti aceste cuvinte ale lui Steinhardt: „Iluzii, prostii. Tot cu aceleași elemente constitutive veți lucra. Tot acolo veți ajunge. Tot la același rasism social, marxist nu mai puțin decât leninist (deși ar fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ți face: ești cum ești, și cum altfel nu poți fi, trebuie așadar să fii osândit). Asta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață și ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Știu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător”. (Reflecții despre romanul Maestrul și Margareta, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Văratec, 1970, în N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediție îngrijită și postfață de Virgil Ciomoș, Editura Dacia, 1991, pp. 150–151).

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG