Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

joi 21 februarie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie

În secolul trecut, aparentul delir a camuflat precizia înspăimântătoare a ecuațiilor morții. Cum îmi scria la un moment dat unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai experienței bolșevice, Lenin a oferit atât poezia totalitară, cât și exemplul violenței neîngrădite, înverșunate, în raport cu „dușmanii”.

Îmi aduc aminte de un colocviu organizat de Liberty Fund despre dimensiunile istorice și politice ale Răului în epoca modernă. S-a discutat acolo, evident, despre fascism și comunism, despre Marx și moștenirea sa, despre genocidul din Rwanda, despre Gulagul chinez (Laogai), despre rădăcinile psihologice ale Răului, despre raportul dintre ideologie și teroare. O temă esențială este legată de relația dintre practicile totalitare și speranțele utopice menite să justifice atâtea crime înfăptuite în numele unor presupuse idealuri „progresiste”. Pedagogia diabolică și (i)logica leninismului (deci a comunismului) își au originea în sacralizarea Istoriei și în mistica Revoluției universal-mântuitoare. Astfel, avangarda utopică este proclamată drept omnipotentă, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei.

Nu iraționalitatea definește Răul modern, ci tocmai pretenția unei perfecte raționalități. Absurdul kafkian este unul aproape geometric. Sociologul Daniel Chirot a scris o carte remarcabilă despre tiraniile moderne înrădăcinate în ideologii pseudo-științifice și în gnoze apocaliptice ca expresii ale Răului istoric. Unul dintre cele mai tulburătoare capitole se ocupă de ceea ce Dan Chirot numește egalitarian hells (iadurile egalitariste). Cât privește disponibilitatea unor intelectuali de a renunța la discernământul moral și de a se angaja, cu iresponsabil entuziasm, în justificarea violenței politice în numele întemeierii Paradisului terestru, amintesc contribuțiile profesorului Paul Hollander. La ora actuală nu lipsesc relativiștii etici pentru care crimele totalitare nu trebuie privite ca esențial diferite de imperfecțiunile democrațiilor liberale.

Gândirea critică devine potențial subversivă (atât obiectiv, cât și subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenității intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Acest tip de șamanism politic, practicat de așa-ziși adversari ai oricărei forme de misticism, anihilează orice încercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra minții. Marxism-leninismul, numele de cod - de fapt - pentru ideologia nomenclaturii, a urmărit să domine atât sfera publică, cât și pe cea privată. Omul, ca individ, dar și ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supușii absoluți, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminoși”. „Torționarii voluntari” ai lui Stalin, la fel ca în cazul motivațiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au acționat, spre a relua o teză a Hannei Arendt, fără a gândi, deci „fără judecată” (thoughtlessness). Dar nu cred că putem vorbi despre banalitatea acțiunilor lor. Răul totalitar a fost radical, nu banal. Arendt greșea în privința lui Eichmann: acesta nu era un simplu „șurub birocratic”, ci un militant național-socialist total impregnat de mitologia numită de istoricul Saul Friedlander „antisemitism redemptiv”. Era un zelot al revoluției naziste, la fel cum un Nikolai Ejov și alți călăi din NKVD, erau zeloți ai revoluției bolșevice.

Un climat de frică endemică este necesar pentru menținerea acestei „specii” de monolitism. Mentalitatea stalinistă conspiratorială produce constant imaginea diabolică a trădătorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docilă. În cel mai propriu sens girardian, mecanismul țapului ispășitor hrănește utopia societății eliberate de exploatare, din care vor fi dispărut antagonismele sociale. Până acolo însă, este nevoie de „intensificarea luptei de clasă” prin eliminarea inamicilor „obiectivi sau subiectivi”. Punctul de plecare al acestei violențe colective, asigurată și perpetuată de aparatele statale, este maniheismul lui Lenin, militant, exclusivist și intransigent, esențializat în hipnotica formulă Kto kogo (Care pe care). Cine sunt dușmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcția Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaților săi în perioada valurilor de epurări (cistka) au fost, în principal, menținerea vigilenței revoluționare și întreținerea psihozei generalizate. Nu se accepta nicio fisură în scutul bolșevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remușcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul. Stalin semnează personal zeci, sute de liste cu numele celor care urmează să fie lichidați. La fel, Mao este cât se poate de tranșant: evită eufemismele, ordonă uciderea celor pe care îi denunța drept inamici.

Motivul fortăreței asediate era proferat până la sațiu: apărea ca o idée fixe temerea că „fiind înconjurați de dușmani, supraviețuirea noastră depinde de menținerea unității”. Nu exista salvare în afara comunității supraindividuale numită Partid. Disidența era percepută drept un atac împotriva avangardei revoluționare. Astfel, opoziția devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenței echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă însă și primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljenițîn a numit „autonomia spiritului”. În consecință, sârma ghimpată a Gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute și complicii relativi ai Diavolului în istorie.

Întreaga tragedie a comunismului este surprinsă în halucinanta pretenție a unei minorități autodesemnate drept izbăvitoare de a întruchipa o elită ale cărei scopuri utopice sanctifică chiar și cele mai barbare metode ale sale. Acest hybris este fundamentul pentru negarea dreptului la viață a celor definiți drept „paraziți”, „microbi” sau „drojdia societății”... pentru dezumanizarea deliberată a victimelor. În centrul gândirii totalitare se află așadar ceea ce Alain Besançon a definit drept falsificarea noțiunii de Bine (la falsification du Bien).

Se fac curând 11 ani de la trecerea în lumea celor drepți a Monicăi Lovinescu (1923-2008). Pierderea pentru spiritul democratic, anti-totalitar din România a fost imensă. Mărturisesc că nu m-am împăcat niciodată cu tăcerea din jurul operei Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Gândirea de centru-dreapta românească a avut și are nevoie de ideile lor pentru a-și menține credibilitatea și pentru a apăra spațiile libertății în prezent și viitor. Pentru mine a fost mereu uluitor să văd cum sunt aclamate memoriile unui marxist (de fapt un leninist, spre a fi mai exact) precum Ion Ianoși (volumul Internaționala mea apărut în 2012 la Polirom), cum s-a clădit o legendă în jurul celui care, între 1955 și 1965, a fost un zelos instructor la CC al PMR pe chestiuni de artă și cultură. În acei ani, mama Monicăi Lovinescu era arestată, condamnată, întemnițată și ucisă în Gulagul românesc. Unica ei „culpă” consta în refuzul de a conlucra cu regimul în eforturile de a o „influența” pe fiica de la Paris. Ion Ianoși a „evoluat”, a devenit un marxist maleabil și ductil, dar nu a spus niciodată clar că rupe cu comunismul în general, nu doar cu „excesele” lui Stalin, Dej ori Ceaușescu.

Un influent critic literar, Paul Cernat, nu ezita să așeze Internaționala lui Ianoși în topul cărților sale favorite apărute în anul respectiv: „Spectaculoasă, dar deloc ostentativă cronică a vieții unui eminent intelectual de stânga și a istoriei controversate pe care a străbătut-o. În opinia mea - cartea anului”. Ion Ianoși nu a fost „un eminent intelectual de stânga”, ci un proeminent intelectual comunist. Stânga leninistă din care a făcut parte Ion Ianoși a persecutat, a combătut, a denigrat și a strivit, de fiecare dată când a avut prilejul, stânga democratică. Chestiunea nu este doar că Ion Ianoși a cru au matin (spre a relua titlul unui faimos volum de memorii scris de Pierre Daix, apărut în 1976), ci, mai cu seamă, că el rămâne fidel acestui crez dezastruos și că nu puțini au găsit în orgolioasa sa perseverență un motiv de a-l ridica în slăvi.

A apăra comunismul, a refuza să admiți criminalitatea sistemului, este opusul onoarei intelectuale. Nu cred că există cineva care să se îndoiască de felul în care ar fi reacționat Monica Lovinescu și Virgil Ierunca vizavi de toate acele explozii de ditirambi la adresa lui Ion Ianoși. Nu am avut nimic personal împotriva esteticianului marxist, i-am dorit mereu numai bine. Dar n-am putut nicicând să tac văzând cum își revărsa în acel volum alergiile acumulate vreme de decenii, cum încerca să albească, firește dialectic, ceea ce este și va rămâne pe veci pătat de sângele milioanelor de victime inocente ale morbidului experiment comunist. De fapt, nu pasiunea marxistă a lui Ion Ianoși m-a interesat pe mine, ci felul cum este ea instrumentalizată de intelectuali tineri ori mai puțin tineri într-o Românie în care rănile totalitarismului comunist rămân deschise.

O spun cu deplină responsabilitate și convingere - în cultura românească a celei de-a doua jumătăți a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai bună cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului.

Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile împotriva ei din zona xenofob-stalinoidă (E. Barbu și echipa sa de trâmbițași neo-tribaliști) dădeau măsura unei lupte care a continuat și după decembrie 1989: aceea dintre susținătorii modernității politice și estetice, pe de o parte, și partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică.

Ceea ce s-a petrecut apoi, mai ales după 2006, a confirmat cu alarmantă precizie temerile Monicăi Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Între altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, dar și de resurecția discursului doctrinar al stângii radicale într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află (încă) abia la început. S-a configurat un curent intelectual, îndeosebi în zona neo-marxistă, pe care îl numesc al cinismului ludic. Pentru adepții săi, totalitarismul este un concept suspect, capitalismul liberal este un pericol cel puțin egal cu sovietismul, iar societatea deschisă este doar un mit politic care trebuie „deconstruit” fără reticențe și cât mai urgent.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG