Marius Stan

Anthony Burgess (n. 25 februarie 1917–d. 22 noiembrie 1993) ne-a înfățișat istoria socială ca pe un fel de alternare ciclică a unor partide augustiniene și pelagiene, opuse precum dualistele Yin și Yang.

Atunci când partidele augustiniene dețin puterea, urmează o perioadă de stabilitate socială, însă doar după ce va fi fost impus un cod moral autoritar. Un asemenea control rigid poate face ca populația să pară în sine morală și încurajează o încredere din ce în ce mai mare în perfectabilitatea umană. În cele din urmă, strictețea augustinienilor devine redundantă. Populația începe apoi să pretindă mai multă libertate, argumentele libertare câștigă în credibilitate și, finalmente, se produce o tranziție către o formă de guvernământ pelagiană.

La rândul lor, pelagienii nu performează cu mult mai bine. Libertarianismul lor lasă loc unei permisivități și apoi unei perioade anarhice marcată de crime, revolte și deteriorarea serviciilor publice. După încă o fază de tranziție, apelul populației la lege și ordine vestește practic ascensiunea unui nou partid augustinian și începutul unui alt ciclu.

Tema, sau subiectul filosofic apare și în scurtul roman autobiografic al lui Burgess, The Clockwork Testament, publicat în 1974. Eroul, Enderby, e pur și simplu obsedat de Augustin și Pelagius, așa că decide să scrie despre ei. Finalizează chiar scenariul unui film, inclus și el în romanul lui Burgess, care culminează într-o dezbatere între cei doi, Augustin susținând doctrina păcatului originar, Pelagius dezaprobându-l. Scenariul este însă neterminat și, pe cale de consecință, disputa rămâne în aer.

În Portocala mecanică, aerul anarhic al societății descrise la începutul romanului ne indică faptul că la putere se află liberalii pelagieni. La ieșirea lui Alex din închisoare, el descoperă că un lift stricat fusese reparat și că forțele de poliție se măriseră. Erau semne că un partid mai autoritar preluase puterea. Însă noul regim nu este la fel de puternic în autoritarismul său ca, spre exemplu, societatea augustiniană din The Wanting Seed. El evită excesele augustinismului—războaie sau fanatismul religios—pentru că Burgess, atunci când descrie partidele libertare și autoritare într-o societate dominată de principiile pelagiene, ironizează, de fapt, partidele laburist și conservator din statul britanic al bunăstării.

Noul guvern din Portocala mecanică este, de aceea, augustinian doar într-o formă mai discretă. Liderii lui, în orice caz, își trădează neîncrederea în perfectibilitatea umană prin aplicarea metodei Ludovico și pregătirea închisorilor pentru mari mase de „ofensatori politici”. De aceea, personajele din roman care se opun acestui guvern sunt, în mod natural, libertarienii extremi.

Și atunci, e vreo cale de ieșire, de răzbatere în afara ciclului repetitiv? Nu știm. După cum nu știm nici ce viziune preferă Burgess (augustiniană sau pelagiană). Știm însă că, uneori, câțiva din eroii cărților sale învață să se schimbe. Asemeni lui Alex, ei încep să vadă cum fostele lor viziuni unilaterale încap perfect într-un cerc vicios al interacțiunii polilor antitetici. În Tremor of Intent, bunăoară, eroul atinge acest nivel de înțelegere atunci când declară: „A-l ști pe Dumnezeu înseamnă a-i ști opusul. Nu poți scăpa marii opoziții”.

Interacțiunea contrariilor în Portocala mecanică apare din juxtapunerea viziunilor (augustiniană a lui Alex și pelagiană a lui F. Alexander) la care se dedă Burgess. Multe din trăsăturile lui Alex sunt augustiniene: dominarea autoritară a prietenilor, brutalitatea sa, obsesia legată de pedepsirea criminalilor și nu reabilitarea lor. Alex consideră că lumea este câinoasă și nu crede în perfectibilitatea umană. F. Alexander, pe de altă parte, scrie că omul este o creatură a progresului, capabilă de bunătate. Argumentele lui Alexander în favoarea liberului arbitru îi indică cel mai bine pelagianismul. Conexiunea pe care o face Alex între rău și comportamentul determinat amintește de ideea de grație predestinată la Sfântul Augustin. Asemeni lui Augustin însuși, Alex este izbăvit după un păcat al tinereții și, ca autor, favorizează modul confesional.

Multe din caracteristicile lui Alex sau F. Alexander pot fi translate în exemple de extreme care urmează același tipar al polilor opuși: prădător și victimă; libido necontrolat (violatorul) și libido controlat (soțul); tânărul și adultul; omul de acțiune și omul ideilor; distrugătorul și creatorul; conservatorul și liberalul; omul alienat și omul integrat.

Această tratare imparțială a valorilor contrastante l-a expus uneori pe Anthony Burgess acuzațiilor de relativism moral. Burgess însuși a părut a fi tot timpul conștient de această posibilitate, iar în Tremor of Intent chiar încearcă să argumenteze faptul că realitatea sistemului său ciclic (augustinian/pelagian) n-ar trebui să ducă la vreo șubrezire a perspectivei morale. Iar aici, un criteriu etic important rămâne gradul de loialitate sau atașament față de sistemul ciclic însuși...

Cu o suprafață aproape cât cea a Franței, o populație de peste 43 de milioane de locuitori și numeroase resurse naturale, industrii high-tech și agricole, Ucraina este o țară crucială pentru stabilitatea continentului european. O Ucraina independentă, democratică și orientată spre reformă și progres nu poate fi privită decât ca un „măr otrăvit” în spațiul ex-sovietic adumbrit de Kremlin.

La fel de relevantă pentru securitatea și stabilitatea Europei Centrale și de Est, Ucraina a avut încă din anii ’90 numeroase motive de a suspecta intențiile pe termen lung ale Moscovei. Să ne amintim că Rusia a fost cea care a refuzat negocierea granițelor exacte dintre cele două state, iar Duma de Stat n-a anulat nicicând rezoluția din 1993 prin care declara Sevastopolul oraș rusesc. Cum transferul Crimeii de la Ucraina la Rusia s-a produs prin forță, în urmă cu 8 ani, ne rămâne doar amintirea unor evenimente care aveau de fapt, încă de pe atunci, un final anunțat.

Majoritatea ucrainenilor n-ar accepta o unire voluntară cu Rusia. Cei din vestul țării, mai ales, au asociat întotdeauna dominația Moscovei cu opresiunea politică și declinul economic. Vorbim, totuși, de o țară care a trecut prin drama Holodomorului, circa 10 milioane de morți pe răbojul politicii agricole criminale a lui Stalin. În pofida forțelor din estul țării care favorizează revenirea la „matca rusă”, sentimentul național a prins rădăcini, din 1991 și până acum, pe tot cuprinsul țării.

Perspectiva de a fi din nou un avanpost al Moscovei în lume nu-i atrage deloc pe ucraineni, care, în mod evident, se uită mai degrabă la condițiile și modelul de dezvoltare al altor țări, precum Polonia, Ungaria sau Republica Cehă. După 1991, ucrainenii din est, din zona rusificată, au demonstrat, în general, că preferă în alegeri candidații care le pot îmbunătăți situația economică. Cu puține excepții, reintegrarea în Federația Rusă nu reprezintă vreun deziderat nici pentru elita politică, nici pentru cea economică.

Avem astăzi în față, într-o confruntare inegală, două țări fără prea multă experiență ca state-națiune, deși, din motive diferite: Rusia, pentru că aici imperiul a surclasat mereu națiunea; și Ucraina, pentru că aici națiunea și statul n-au coincis vreodată. În ambele state, tinere deopotrivă, ceea ce-a străbătut în vâltoarea transformărilor postcomuniste este și o anumită influență a mitologiilor asupra societății. Și pentru că acestor națiuni le-a lipsit experiența Reformei și Iluminismului, utopiile sociale ale erei totalitare au fost adânc înrădăcinate în instituții și valori arhaice.

Istoric vorbind, Ucraina a jucat un rol major în procesul de constituire a statului sovietic. Politica leninistă fusese gândită în ideea unui compromis politic care să reconcilieze bolșevismul cu Ucraina modernă. Chiar și așa, acest compromis s-a dovedit a fi doar un efect secundar al sovietizării fostului Imperiu Rus. Stalin a fost cel care a distrus până la urmă identitatea național-comunistă ucraineană și a reanimat „micul element etnocultural rus”.

Pentru Ucraina, singura alternativă la comunismul sovietic a părut a fi naționalismul (sens larg). După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, moștenirea sovietică (și deci rusă) a fost cu totul „naționalizată” de către elitele locale. Doctrina „renașterii naționale” a fost asociată rând pe rând cu o serie de președinți postcomuniști (Leonid Kravciuk, Viktor Iușcenko, Petro Poroșenko), căutând cu toții să înlocuiască moștenirea sovietică cu una pur ucraineană (instituții, legislație, identitate). În această paradigmă națională, întreaga istorie sovietică este considerată a fi ocupație străină.

Pentru majoritatea ucrainenilor, comunismul rămâne un sistem artificial impus asupra Ucrainei din exterior, fără nicio rădăcină concretă în istoria sa națională. Pe de altă parte, după 1991, marile orașe ucrainene au ales să acopere „petele negre” ale istoriei sovietice cu nenumărate monumente închinate victimelor accidentului nuclear de la Cernobîl, eroilor căzuți sau veteranilor Războiului Afgano-Sovietic, poeților, pompierilor și actorilor (de pildă, lui Vladimir Vîsoțki), ba chiar unor personaje literare din operele lui Bulgakov ori Ilf și Petrov, sau unor vedete din zona culturii sovietice de masă (în special din film). Din acest punct de vedere, moștenirea sovietică este bine mersi în Ucraina până în zilele noastre.

În estul și sudul Ucrainei, căutarea continuă a rădăcinilor a deschis o cutie a Pandorei din care au ieșit numeroase mituri incompatibile cu proiectul național ucrainean. Cea mai importantă dintre toate a fost mitologia imperială rusă, care, contrar mitologiei sovietice, nu lăsa vreun spațiu imaginabil pentru Ucraina. În spatele Dnipropetrovskului sovietic se zărea Ekaterinoslavul imperial rus, numele original al Zaporojiei fusese Oleksandrivsk sau Aleksandrovsk, Kirovograd fusese fondat ca Elisavetgrad, și așa mai departe. Alte orașe, care își păstraseră denumirea și în perioada sovietică, inclusiv Odessa, Kievul sau Harkovul, și-au schimbat doar emblemele, înlocuindu-le pe cele sovietice cu cele imperiale și presărând peisajul urban cu monumente dedicate monarhilor, nobililor și altor lideri militari ruși.

Demantelarea matricei mitologice generată de Revoluția din Octombrie a continuat sub aproape toți președinții postcomuniști ucraineni (parțial, chiar și sub Ianukovici). Aniversarea acesteia (pe 7 noiembrie) a fost anulată în 2000, sub Leonid Kucima, iar în 2016, deci după Euromaidan, au fost înlăturate toate monumentele leniniste și au fost redenumite numeroase orașe. Ultimele vestigii ale Revoluției bolșevice începeau să dispară atât din spațiul public ucrainean, cât și din memoria colectivă.

Acțiunea autocratului Putin împotriva Ucrainei reprezintă așadar o „regresie” care nu ajută nicicum o traumă istorică de asemenea amploare. Singurul lucru cert, în acest moment, este că agresiunea va consolida sentimentul național în Ucraina...