Linkuri accesibilitate

Marius Stan

marți 25 iunie 2019

Există anumite momente în istorie când evenimente majore, experiențe individuale și ideologii coincid într-atât de mult încât istoricii trebuie să se oprească din fragmentarea lor răbdătoare a trecutului și să se uite la excentricitățile umanității. Un astfel de moment a fost și vara anului 1940 în Franța, în special Armistițiul franco-german semnat pe 22 iunie 1940.

Evenimentul major a fost înfrângerea și ocuparea Franței în aproximativ șase săptămâni. Experiența individuală a fost cea a exodului masiv, goana a milioane de oameni din nordul și estul Franței, într-o încercare disperată de a evita armatele Germaniei naziste. Ideologia a fost cea a dreptei naționaliste, în special a acelei Action Française, al cărei principal reprezentant fusese Charles Maurras (1868-1952). Acesta făcuse o adevărată doctrină din anti-Dreyfusism și vituperase vreme de peste patruzeci de ani împotriva slăbiciunilor și decadenței celei de-A Treia Republici și a democrației parlamentare.

Coincidența celor trei elemente a generat fenomenul Pétain, un exemplu de hegemonie gramsciană (dacă a existat vreodată una), deși cu mult mai scurtă în durată decât, să zicem, alte hegemonii moderne notabile. Petainismul a combinat convingerea voluntară a oamenilor de rând, argumente comune și forța brută a fiecărui aparat de persuadare: educația, biserica, poliția, tribunalele și presa. A pozat, altfel spus, în întruchiparea patriotismului.

Triumful din 1940 al doctrinei naționaliste era cu atât mai acut cu cât fusese respins ca anacronic și irelevant în Franța anilor 1920 și 1930. Victoria Franței asupra Germaniei în 1918 i-a făcut pe profeții slăbiciunii republicane să pară nesăbuiți și isterici, și, până pe la mijlocul anilor ’20, eșecul Action Française de a produce o analiză economică sau socială riguroasă dusese la pierderea respectului mai tinerilor intelectuali de dreapta, care s-au reorientat apoi către fascism.

În anii ’30, procesul a mers chiar mai departe. Naționaliștii păreau că se vor abandona cu totul în brațele noilor forțe fasciste și chiar Charles Maurras începuse să-și tempereze anti-germanismul, fostul ax central al opiniilor sale despre ce anume constituie adevărata Franță. Pentru el, înfrângerea din 1940 venise la timp: putea salva din simbolurile în declin ale monarhismului și reinvesti parte din ele în Philippe Pétain (1856-1951). Exista suficient de multă viață în tradiția naționalistă pentru a se asigura că Pétain, François Darlan, Georges Lamirand, Xavier Vallat (responsabil de chestiunea evreiască) și Jean Borotra sunt cei care dictează la Vichy, și nu servilii acoliți ai fascismului de la Paris. Ceea ce-a părut a fi la început o nostalgie pentru un trecut estompat a devenit peste noapte forța activă a prezentului. Acesta a fost o parte esențială din remușcările încercate de mulți francezi în 1940.

Pétain a fost transformat în figură Cristică, mult deasupra staturii regilor moderni. I se făceau daruri, etichetate corespunzător în funcție de locul de proveniență, și i se așezau la picioare. Portretul mareșalului trona în spatele fiecărui altar, luând fața sfinților, iar intrările sale în orașele din Sud erau adevărate spectacole ale glorificării. Nu s-ar fi putut „oferi pe sine” națiunii franceze în prima sa cuvântare publică dacă n-ar fi fost convins că mitul și istoria depășiseră toate pragurile. Limbajul și imaginarul petainismului au fost ridiculizate suficient după război. Canonul petanist a demonstrat un dispreț suveran chiar pentru cei cărora le manipula cu atâta cinism criminal prejudecățile patriarhale și rasiale, caracterul lor fraudulent și responsabilitatea ultimă pentru tot ce era mai absurd în Franța regimului de la Vichy.

Tot Pétain a făcut o fixație personală din judecarea liderilor Frontului Popular pentru ceea ce el considera a fi o trădare a națiunii franceze și, pe parcurs, l-a acuzat pe Léon Blum (1872-1950), inter alia, de o formă de trădare socială. Deși în guvernul de la Vichy finanțele și capitalul erau bine reprezentate, legislația muncii care a urmat, culminând în celebra Charte du travail (4 octombrie 1941), a fost croită rigid în favoarea angajatorilor (oricât de mult ar fi încercat să escamoteze acest lucru într-un limbaj fantezist al corporatismului). 1940 a fost și anul morții definitive a Frontului Popular (formal, 1936-1938).

Petainismul anilor ’40 s-a caracterizat prin trei lucruri: persoana lui Pétain, cu a sa carismă patriarhală, de lider și martir; ideologia naționalismului; interesele transversale ale unor pături franceze privilegiate care pretindeau că reprezintă, de fapt, interesele națiunii. Într-un fel, demoralizatul popor francez al acelor timpuri a fost manipulat de limbajul patriotic al tuturor celor trei elemente. Însă, așa cum spuneam, cea mai importantă experiență individuală a acelor ani rămâne exodul, un fenomen care i-a afectat în bună măsură pe toți francezii, indiferent că erau refugiați sau doar interacționau cu ei.

Orice redefinire a naturii petainismului va trebui să țină cont mereu și să facă dreptate acestui episod. Să nu uităm că, în urmă cu 79 de ani, vreme de o lună de zile (mijloc de mai - iunie), populația Franței a trăit mai mult pe baza zvonurilor decât a informațiilor factuale. O evaluare atentă a Rezistenței va scoate la iveală nu doar parașutele, armele și misiunile clandestine, ci și o întreagă luptă - cât se poate de aprigă - pentru cuvintele și conștiințele oamenilor...

Se spune că nimeni nu știe o carte la fel de bine precum propriul ei autor. Există însă și excepții, unele reale, altele imaginare. Sau altele, reale în felul în care doar imaginarul le poate scoate la lumină. În această a treia categorie ar putea intra și fabula romanescă a lui William Golding (19 septembrie 1911 – 19 iunie 1993), Împăratul muștelor. Golding însuși recunoscuse că, odată publicat (în 1954), romanul avea să capete o identitate și o viață proprii. Într-o scrisoare către editorii săi, autorul britanic descria subiectul central al cărții drept o încercare de a găsi semnele defectelor societății în defectele naturii umane. Morala cărții, potrivit lui Golding, era aceea că forma unei societăți trebuie să depindă de natura etică a individului, și nu de cine știe ce sistem politic, oricât de logic sau respectabil ar putea părea.

Mai târziu, avea să le mărturisească unor studenți americani că înainte de Primul Război Mondial crezuse în perfectibilitatea omului social. Crezuse, cu alte cuvinte, că o structurare corectă a societății ar avea numeroase beneficii și că tarele sociale și-ar găsi un răspuns convingător prin reorganizarea societății. Marele Război îi arătase ce-și pot face oamenii unii altora. Însă Golding nu se gândea nici la crima de pistol, nici la cea de bombă, nici la cea de torpilă. Ceea ce-l marcase cu adevărat era ticăloșia fără margini care a continuat, an după an, în statele totalitare. Aceste crime programatice nu erau comise de vreun trib primitiv din Amazon, ci, în mod iscusit și cinic, de către oameni educați, doctori, avocați, altfel spus, de către oameni cu o tradiție a civilizației în urma lor. Atunci a înțeles Golding că omul este „o creatură decăzută moral” și că tot ceea ce putea face era să pună în discuție legătura dintre natura sa bolnavă și haosul internațional pe care-l provoacă adesea.

Scriitorul american William Golding
Scriitorul american William Golding

Cu acest gând, William Golding a construit Împăratul muștelor după o carte pe o temă similară, de secol XIX - Insula de corali a scriitorului scoțian R. M. Ballantyne (1857), ai cărei trei protagoniști poartă numele unora din personajele lui Golding. Autorul Împăratului dorea de fapt să demonstreze prin acest lucru că nimic nu s-a schimbat între secole. A ales elevi britanici pentru că, așa cum mărturisea, îi știa cel mai bine (fusese ani de zile profesor de engleză și filosofie la o școală din Salisbury). Dar îi alesese pentru „aluatul” din care sunt făcuți îndeobște gentlemenii britanici, deci era de presupus că vor ști să se organizeze. Cum spunea Jack, unul dintre personaje: „Nu suntem sălbatici. Suntem englezi; iar englezii sunt buni la toate. Așa că trebuie să facem ce se cuvine”.

Golding i-a extras pe acești copii din mijlocul societății și i-a plasat pe o insulă izolată, un paradis terestru, spectaculos și abundent, prisosind de apă, materiale de construcție și mâncare. De asemenea, Golding și-a păstrat personajele la o vârstă a inocenței, deoarece dorea să elimine sexualitatea ca factor cauzal în angrenajul poveștii. A exclus proprietatea privată și lupta pentru supraviețuire (munca și tâlhăria erau efectiv neesențiale pentru existența pe insulă) și a evitat astfel controversa „Robinson Crusoe” care-i avusese ca protagoniști pe Friedrich Engels și Eugen Dühring: dacă ar trebui sau nu să li se acorde puterii politice (forța) sau puterii economice (exploatarea) o prioritate mai mare. Alături de Freud, Marx și Darwin, William Golding s-a descotorosit astfel de Cezar. Într-adevăr, pe insula preadolescenților britanici nu exista pericolul vreunei agresiuni externe, deci nicio nevoie de militarizare.

În fine, insula era lipsită de clase, de diviziuni sau inegalități desprinse din vreo organizare politică anterioară. Cu excepția lui Jack, care apare inițial în poveste drept căpetenie a unui cor de băieți (o legătură și o uniformă care sunt repede eliminate din scenă) și a lui Ralph, responsabil pentru ținerea grupului laolaltă, singurul semn relevant al diferențelor rămâne cel al vârstei biologice. Pentru foarte scurt timp însă, Jack, Ralph și tăcutul Simon vor constitui un fel de triumvirat al grupului înainte de descompunere și declin.

Așadar, totul fusese așezat acolo de Golding pentru o viață calmă, pașnică și mulțumită. Era o utopie veritabilă: „Aici, în sfârșit, se afla imaginatul, dar niciodată pe deplin realizatul loc care te purta în viața reală”. Era o stare de natură populată cu indivizi liberi și egali. Dacă ceva avea să meargă prost, așa cum până la urmă s-a și întâmplat în chip tragic, atunci s-ar fi petrecut din interior. Singurul dușman al omului era el însuși.

Magnifica evocare a unei astfel de lumi, precum și distrugerea sa, constituie narațiunea lui William Golding. O poveste mult prea familiară pentru a mai fi redată aici în integralitatea ei. Nimeni nu se îndoiește astăzi că Împăratul muștelor, capodopera celui stins în urmă cu 26 de ani, a fost un triumf scriitoricesc, o demonstrație literară cu relevanță eternă. Cartea lui Golding rămâne însă și o foarte incisivă operă de teorie politică.

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG