Linkuri accesibilitate

Marius Stan

sâmbătă 23 februarie 2019

Calendar
2019
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
Hannah Arendt
Hannah Arendt

Hannah Arendt s-a născut în 1906 la Hanovra într-o familie de evrei seculari din clasa de mijloc, dar și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Königsberg. A fost o studentă extraordinară și chiar dacă statutul de femeie nu-i permitea accesul la surse evreiești de învățare, s-a orientat rapid spre limbile latină și greacă. L-a „devorat” pe Immanuel Kant (născut și el în Königsberg, în 1724) până la paisprezece ani, iar până la șaisprezece ani ținea cursuri pentru tineri în propria casă. Atrasă de reputația în ascensiune a tânărului filosof Martin Heidegger, Hannah s-a mutat în Marburg la vârsta de optsprezece ani. Cei doi ani petrecuți acolo aveau să-i marcheze decisiv tot restul vieții.

Și-a terminat însă studiile cu Karl Jaspers (născut pe 23 februarie 1883) la Heidelberg, un alt renumit filosof al epocii, soțul ne-evreu al lui Gertrud, și viitor prieten pe viață. Pentru el și-a scris Hannah disertația despre dragoste (în special dragostea pentru aproape) la Sfântul Augustin. După susținerea tezei, Arendt a început să lucreze la o carte despre Rahel Varnhagen (1771–1833), care a apărut abia în 1958. Varnhagen fusese o briliantă și foarte cultivată evreică de secol XVIII care încercase asimilarea, devenind ceea ce Arendt a numit parvenită (spre a evita calitatea de paria), parțial din dragoste pentru un conte german care până la urmă a refuzat-o. Salonul din Berlin al Rahelei ajunsese loc de întâlnire pentru elite, evrei și ne-evrei deopotrivă: Moses Mendelssohn, Goethe, Heine sau Hegel, cu toții s-au intersectat la seratele organizate de Varnhagen.

Arendt se identifica în bună măsură cu Rahel. Studierea acestei fascinante biografii i-a permis să se gândească profund la poziția ei ca femeie evreică germană asimilată de secol XX. Hannah a scris cartea pentru că se îndrăgostise de Heidegger, avusese o aventură amoroasă cu el și se vedea ca o Rahel modernă. Relația cu Heidegger, cu șaptesprezece ani mai mare, care era căsătorit și avea doi copii, a avut un impact de lungă durată asupra vieții ei - în special pentru că, în 1933, Heidegger, cu o soție antisemită virulentă, a intrat în Partidul nazist și a rămas membru până la sfârșitul războiului.

Pe măsură ce influența lui Hitler creștea, Arendt s-a apropiat de Kurt Blumenfeld (1884–1963), atunci secretarul executiv și principalul purtător de cuvânt al organizației sioniste din Germania. Îl cunoscuse în Heidelberg. „Chestiunea evreiască” a devenit din acel moment esențială pentru Arendt. În 1933, a părăsit Germania pentru Franța după ce fusese interogată de Gestapo și suspectată că desfășoară cercetări ilegale despre antisemitism pentru tabăra sionistă. În cele din urmă, a ajuns în Statele Unite, acolo unde a trăit până la moarte (1975).

Hannah a trăit mereu cu o anumită tensiune, evidentă mai ales din două descrieri despre sine. Prima, în 1963, ca răspuns la o scrisoare a lui Gershom Scholem, unde, negând că ar fi marxistă sau stângistă, spunea: „Dacă ar fi «să mă trag de undeva», este tradiția filosofiei germane”. O a doua auto-descriere apare cu doar opt luni înainte de moarte, cu ocazia acceptării unui premiu din partea guvernului danez: „Sunt, după cum știți, o evreică, femini generis”. Între aceste două identificări se află, cred eu, tensiunea critică a vieții Hannei Arendt, o ambiguitate pe care a dezvoltat-o în timp - cu sau fără intenție - pentru o cauză mai bună.

Trecerea Hannei Arendt de la faimă la controversă, mai ales în interiorul comunității evreiești, s-a produs odată cu publicarea, în 1963, a impresiilor ei despre procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim (care avusese loc în 1961). Această nouă percepție asupra ei se baza pe două chestiuni principale. În primul rând, era vorba de subtitlul cărții: „banalitatea răului”. Apoi, de critica pe care tot ea o adusese conducerii comunității evreiești, inclusiv lui Leo Baeck (1873–1956): „Pentru un evreu, rolul conducerii evreiești în distrugerea propriului popor este fără îndoială cel mai negru capitol din întreaga poveste întunecată”.

Într-una din ultimele ei cărți importante, The Life of the Mind (apărută anul trecut la Humanitas în traducere românească), Arendt revine și scrie în introducere despre acea „banalitate a răului” atribuită lui Eichmann. Un minunat volum, scris simplu, frumos și provocator, devotat gândirii și relației acestei categorii cu politica și acțiunea. Concluzia Hannei Arendt este că trebuie, cu toții, să ne găsim timp să gândim cu mințile noastre și să nu mergem împreună „cu ei” - agregatul, mulțimea, colectivul (ceea ce ar fi spus, probabil, și Martin Buber pe urmele lui Kierkegaard).

Deci, cum gândim, potrivit Hannei Arendt? În primul rând, ne putem dispensa de dorința noastră imposibilă de imparțialitate și obiectivitate, ceea ce Arendt însăși numește „principiul arhimedic”. Prin acesta, ea înțelege opinia larg împărtășită că cineva poate sta în afara lumii sau a unei situații și le poate comenta ca spectator imparțial. Pentru ea, este vorba despre diferența dintre adevăr și sens/ înțeles. Pentru Arendt, gândirea și conștiința sunt interconectate: „chiar cuvântul «con-știință» înseamnă «a ști cu și prin mine»”, un fel de cunoaștere care se actualizează cu fiecare proces de gândire.

Cu siguranță, era și religioasă într-un sens mai larg. În 1947, îi trimitea lui Blumenfeld o scrisoare în care, aproape ciudat dat fiind anul, exclama: „Lumea, așa cum a fost făcută de Dumnezeu, îmi pare bună”. Una din principalele teme ale operei Hannei Arendt vizează separația dintre vita activa, viața lui „a face” (pe care o vedea alcătuită din muncă și acțiune), și vita contemplativa, care, încă de la Platon, fusese pentru filosofi (și creștini) adevărata viață și o meditație continuă asupra lucrurilor înalte. Contrar acestei celei de-a doua perspective, opera Hannei Arendt se concentrează pe dezvoltarea unei relații de influență între gândire și acțiune. Pentru marea gânditoare germană, acțiunea (înțeleasă inclusiv ca discurs) este cel mai de sus și cel mai important palier al activității umane.

În 1945, când lumea a început să-și pună întrebări în legătură cu așa-zisa Stunde Null (oră zero), intelectualii, în special cei germani, s-au găsit în fața unei provocări fără precedent. Cei vest-germani, în special, au ales fie să se întoarcă la o tradiție intelectuală anterioară celui de-Al Treilea Reich, fie să caute o nouă cale, exemplară, plecând de la această Oră Zero. În Deutsche Demokratische Republik, lucrurile au luat însă o cu totul altă întorsătură.

Temele predilecte ale RDG-iștilor au devenit după 1949 (în plin Nachkriegszeit) controlul imperialist al americanilor asupra RFG, categoria muncitorului, sau anti-fascismul… Cu toate acestea, intelectualitatea est-germană avea nevoie de un nou mit fondator, diferit de al vecinilor vestici. Cum în afara ocupației sovietice nu prea exista altceva care să legitimeze, intelectualii est-germani au început o substanțială muncă de căutare ideologică spre a repera „piatra filosofală” a nou-creatului stat. Între aceste încercări cvasi-ratate de identificare a „poveștii corespunzătoare”, ei s-au oprit, pe rând, asupra teocrației comuniste de secol XVI a lui Thomas Müntzer sau asupra revoluției de la 1848. Nici măcar 1919 nu le-a căzut prea bine, din moment ce Rosa Luxemburg însăși sau Liga Spartacus se luptaseră mai degrabă cu monarhia sau alte categorii de naționaliști (și mai puțin cu fasciștii). Mișcările de stânga din timpul Republicii de la Weimar nu păreau nici ele o soluție, trimițând mai degrabă în zona social-democrației și mai puțin în sensul unui model stalinist ce se dorea a fi impus în RDG.

Astfel au ajuns cu aceste căutări la Războiul Civil spaniol. Părea soluția ideală. Partidul Comunist German, aflat pe atunci în ilegalitate, recrutase cu zel voluntari. Franco era imaginea perfectă a dușmanului. Mai multe mii de comuniști germani exilați prin Franța, Spania sau în alte țări europene, răspunseseră cu pasiune acestei chemări la lupta „cea dreaptă anti-fascistă”. De-a lungul anilor, cifrele oficiale venite dinspre RDG au pretins constant că peste 5.000 de germani luptaseră, între 1936–1939, în Brigăzile Internaționale (abia în anul 1988 a apărut o listă completă a tuturor veteranilor care trăiseră sau care mai trăiau în RDG; cifra era, evident, mai mică decât cea estimată/ asumată inițial). Indiferent care ar fi fost motivațiile profunde ale acestor luptători (există mai multe variante, unele sau chiar toate probabile), ei au fost transformați în adevărați „fondatori” pentru noua Republică Democrată Germană.

Numele pe care acești voluntari le-au dat propriilor formațiuni de luptă în Spania erau la rându-le expresia profundă a ideologiei care îi anima: de la „Thaelmann Centuria”, sau „Batalionul Thaelmann”, la Batalionul „Edgar André” (acest batalion tocmai se forma în Spania atunci când comunistul german André este ucis de Gestapo—motivația pentru luptă capătă noi dimensiuni). La fel, când Hans Beimler este doborât în Madrid în anul 1936, un nou batalion îi preia imediat numele. În literatura dedicată Războiului Civil spaniol, se vorbește că formațiunile germane erau poate cele mai aprige, dedicate și curajoase. Iar victimele de partea acestora au fost pe măsură.

Generalul Francisco Franco ţinând un discurs la Bilbao în 1939
Generalul Francisco Franco ţinând un discurs la Bilbao în 1939

În pofida eșecului comuniștilor în Spania, „victoria” lor avea să fie de o cu totul altă natură și în cu totul alte circumstanțe. În „Defence of Madrid: An Eyewitness Account from the Spanish Civil War”, jurnalistul Geoffrey Cox - cel care avea să înființeze mai târziu, prin 1967, programul News at Ten pentru ITN - se dovedea a fi profetic: „Fie că guvernul spaniol câștigă sau pierde, bărbații din coloanele [Internaționalei] vor furniza o adevărată forță de propagandă și luptători antrenați care vor avea o influență covârșitoare asupra viitorului Europei”. Exemplele sunt nenumărate: mare parte din cei care luptaseră în Spania au ajuns mai apoi să dea grosul armiilor de rezistență în timpul conflagrației mondiale (Franța sau Iugoslavia sunt doar exemplele mai proeminente); mai mulți foști voluntari unguri devin după Al Doilea Război Mondial generali sau prefecți de poliție ai Ungariei comuniste; armata slovenă a eliberării poporului e condusă de un fost voluntar din Spania, ș.a.m.d. Pentru Republica Democrată Germană, exemplele sunt și mai relevante.

Brigada internațională în războiul civil spaniol. 1936
Brigada internațională în războiul civil spaniol. 1936

Să privim, de pildă, la povestea scriitorului Ludwig Renn (pe numele său adevărat, Arnold Friedrich Vieth von Golssenau). Născut într-o familie de aristocrați saxoni, a luptat pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial, iar după 1928 a intrat în Partidul Comunist German (KPD). Membru de seamă al mișcării esperanto, luptase în Spania în Batalionul Thaelmann (după ce fusese închis, în perioada 1933–1934, într-o închisoare nazistă din cauza activității comuniste). După a doua conflagrație mondială se întoarce în Dresda natală și devine o importantă figură intelectuală a RDG, iar lucrările sale despre brigăzile internaționale sau despre Primul Război Mondial, ajung referință.

O altă figură importantă a războiului din Spania a fost și Wilhelm Zaisser (cunoscut în peninsula iberică drept „generalul Gomez”). Zaisser ajungea ministru al Securității Statului în RDG între 1950–1953, una din cele mai importante funcții pentru acea perioadă. Ajutorul său de nădejde era tot un veteran al războiului spaniol: Heinz Hoffmann. Începând cu 1960, după etape de instrucție în Uniunea Sovietică, Hoffmann ajungea chiar ministru al Apărării în RDG, poziție pe care o va ocupa până la moartea sa, în 1985. Alfred Neumann, Franz Dahlem, Paul Verner sau Anton Ackermann (pe numele său real, Eugen Hanisch) sunt doar alte câteva exemple de actori-cheie în administrația republicii democrate care au confirmat „profeția” lui Geoffrey Cox.

Erich Mielke
Erich Mielke

În fine, un ultim personaj care merită o mențiune aparte a fost și Erich Mielke, cel care s-a ocupat, în calitatea sa de agent NKVD, de chiar soarta celor care luptau în Spania împotriva lui Franco. Walter Janka (fost brigandist și comunist de marcă al exilului german din Mexic, întors în 1947 și arestat apoi în 1956, ulterior condamnat ca urmare a unui proces-spectacol în 1957) își amintește despre Mielke lucruri nu tocmai agreabile: „În timp ce luptam pe front, trăgând în fasciști, Mielke servea în spatele liniei, trăgând în troțkiști și anarhiști”. Personaj teribil aflat în spatele decimării Brigăzilor Internaționale și unealta NKVD-istă a politicilor staliniste cuprinse în Marea Teroare, Erich Mielke a condus temuta Stasi în perioada 1957–1989. După reunificarea Germaniei, a fost acuzat (cu chiu cu vai) pentru o dublă crimă comisă în 1931, la 6 ani de închisoare. A decedat în anul 2000, după ce, pe motiv de boală, ispășise mai puțin de doi ani din sentință.

Brigăzile Internaționale pierduseră așadar o bătălie, cea cu Franco, dar câștigaseră viitorul european comunist. Evident, nu toți veteranii războiului civil spaniol au ajuns să ocupe astfel de poziții în RDG. Întorși acasă, ei se găseau uneori într-o competiție acerbă (pe care nu și-ar fi dorit-o sau imaginat-o vreodată) cu tinerii comuniști, de obicei de origine muncitorească, sau chiar cu foști naziști reabilitați. Ca atare, foștii veterani erau uneori nevoiți să pună fidelitatea față de partid mai presus de propria repulsie față de acești naziști „revopsiți”. În mod adițional, mulți veterani nu au scăpat nici ei de epurările specifice anilor ’50 (cazul lui Walter Janka este cât se poate de relevant în acest sens). Zaisser însuși este înlăturat în 1953 (acuzat de activități contra Partidului) din fruntea securității est-germane după o metodă pe care o cunoscuseră și comuniștii români în aceeași perioadă. Tras pe linie moartă, Zaisser a lucrat ca translator obscur până la moartea sa, în anul 1958.

Câteva concluzii: Republica Democrată Germană a transformat, într-adevăr, acești eroi ai Războiului Civil din Spania în „mituri fondatoare” menite să surmonteze deficitul de legitimitate, dar și să marcheze o distincție clară între acest stat și vecinii federali. Având granițe artificiale, proprii cetățeni aveau nevoie de modele de comportament socialist. Istoria culturală era cât se poate de vagă, drept care un astfel de mit fondator se cerea fabricat. Procesul era însă unul cu mult mai complex decât o simplă trecere în revistă a faptelor de vitejie de pe frontul spaniol sau confecționarea unei narațiuni oficiale.

Astfel că, în 1947, apare Asociația Celor Persecutați de Regimul Nazist, menită să asigure câteva reparații pentru victimele respectivei forme de represiune. În orice caz, devenea destul de limpede că autoritățile comuniste germane doreau să stabilească o linie clară de demarcație între victimele Holocaustului, pe de-o parte, și acești luptători anti-fasciști activi, pe de alta. Până în anul 1950, cei mai mulți anti-fasciști non-comuniști au fost eliminați treptat din asociație. Eufemistic vorbind, doar cei care recunoșteau supremația Partidului și politica momentului meritau titulatura de luptători ai rezistenței - de fapt, un sinonim pentru aliniere ideologică.

Mai mult decât atât, mitul luptătorilor din Spania a fost puternic ancorat, la nivel oficial, în marxism-leninism: „Fascismul, prin relația sa fundamentală cu monopolismul capitalist, rămâne până la final în înțelegerea marxistă a acestuia. A fost și motivul pentru care membrii Brigăzilor Internaționale care au luptat în Războiul Civil din Spania au fost considerați ca făcând parte din luptătorii rezistenței: potrivit doctrinei comuniste, ei au luptat împotriva capitalismului și imperialismului.” Rolul militar jucat de Uniunea Sovietică a fost la rându-i negat până în 1956, în vreme ce toate meritele reveneau brigandiștilor comuniști.

Apoi, în 1956, se petrece ceva fundamental. Odată cu denunțarea cunoscută a lui Hrușciov la adresa epocii staliniste, mulți dintre foștii veterani de pe frontul spaniol care fuseseră între timp epurați au acum șansa de a ieși la lumină. Și deși RDG nu era dispusă să-și schimbe foarte ușor paradigma, până la începutul anilor 1960, implicarea sovietică din Spania devenise subiect fierbinte în mai toată Europa de Est. Inclusiv în Rusia, istoria devenea terenul unor rescrieri profunde: Istoria Marelui Război Patriotic al Uniunii Sovietice (1941–1945) se îmbogățește cu un capitol dedicat, intitulat „Solidaritatea Internațională cu Republica Spaniolă”, și este admis faptul că „marele război patriotic” a fost o continuare a luptei anti-fasciste începută pe pământ și sub cer spaniol. Aproape peste noapte, devenise la modă să fi luptat în Spania...

Nu puțini au fost cei care, deși nu participaseră, au început să inventeze cărți și texte despre propriul lor rol în războiul spaniol. Lui Walter Ulbricht însuși, la împlinirea a 60 de ani, îi este elogiată în mod public activitatea în Brigăzile Internaționale, deși în realitate petrecuse acolo abia câteva săptămâni (în decembrie 1936). Însăși denumirea de „război civil” devenea problematică, de vreme ce, în viziunea comunistă oficială, în Spania se înfruntaseră forțe exterioare și nu spaniolii între ei. În acest sens, este relevant poate de precizat că pentru mai mult de două decenii de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, propaganda comunistă folosea pentru eveniment următoarea titulatură: Războiul Național Revoluționar al Poporului Spaniol (sau chiar Războiul Intervenției Fasciste, unde fasciștii erau reprezentați ca invadatori străini).

Dincolo de toate aceste detalii, veteranii războiului spaniol au contribuit la proliferarea respectivului mit (prin comemorări internaționale, alte tipuri de evenimente publice, etc.). Să ne amintim că încă din primii ani de la crearea RDG, conflictul spaniol penetrase adânc în toate domeniile culturii est-germane, în vreme ce Thaelmann devenise un fel de figură mesianică—un fel de Lenin RDG-ist. După Karl Marx, Friedrich Engels, Rosa Luxemburg, Ernst Thaelmann era printre numele care puteau fi auzite cel mai des. Partidul Comunist (KPD) era în mod curent menționat ca „Partidul lui Thaelmann”. Până în 1960, mitul războiului civil spaniol fusese foarte bine împământenit în RDG.

Ernest Hemingway
Ernest Hemingway

Este interesant în acest sens și destinul RDG-ist al clasicului text al lui Hemingway, Pentru cine bat clopotele. În Statele Unite, cartea apare în anul 1940, în RFG, abia în 1957. Însă Republica Democrată nu putea să treacă atât de ușor peste unul din capitolele cărții în care brigandiști comuniști sunt torturați de către alți comuniști (de tipul Erich Mielke). Istoricilor de partid nu le mai rămânea decât să reinventeze acest mit al războiului spaniol pe acorduri prestabilite, să arate la rigoare cum Partidul Comunist German, ca forță anti-fascistă remarcabilă, avusese un rol decisiv în crearea Brigăzilor Internaționale.

Multe generații de est-germani au crescut și s-au format sub această interpretare a istoriei. Că efectele au fost și sunt devastatoare pe termen lung, nu încape îndoială. Rămâne faptul că plastografierea istoriei, în sensul celor amintite, a constituit—alături de represiunea propriu-zisă—una din armele teribile ale regimurilor comuniste. Rolul mitului în această construcție identitară este decisiv. În vreme ce istoriografia occidentală a continuat să rescrie povestea războiului civil spaniol pe măsură ce apăreau noi dovezi sau noi biografii, varianta estică a acestui simbol comunist a rămas mult timp statică (și însoțită de circumstanțe agravante).

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG