Linkuri accesibilitate

Noua Proză 9


Nu ştiu cum poate fi aplicată, pe teren, zicala cu muntele şi Mahomet – nici tu munţi în RM, nici tu musulmani cît să ridice din rîndul lor un profet... Aşa că întîlnirea are loc undeva la jumătate de cale, cum urci pe str. Puşkin, la nr. 9, unde dai pe dreapta de Libăria 9, acolo unde se ţine, o dată la două marţi, clubul de lectură Proza 9. Cum protagonista din această marţi, Mihaela Perciun, este cel de al patrulea scriitor invitat să citească în faţa publicului, se poate vorbi de un început de tradiţie: de-am avea noi atîţia prozaturi buni cîte zile de marţi – pare sau impare – se numără de-a lungul anului!

Dezinvoltă, sigură pe sine, nu fără a se poticni din cînd în cînd pentru a redacta din mers anumite stîngăcii, timp în care publicul venit s-o asculte a avut şansa de a o urmări cu ochii pe cele două proze distribuite pe foi A 4, Mihaela s-a simţit în largul ei, iar odată cu ea şi auditoriul. Feţe cunoscute, cîţiva colegi de breaslă de toate generaţiile – de la clasicul în viaţă (o spun fără ironie) Vladimir Beşleagă la mai tinerii condeieri Dumitru Crudu şi Iulian Ciocan –, feţe noi, o cameră de luat vederi, interviuri înainte şi după, ce mai trebuie pentru un eveniment? Atmosferă! Or, proza Mihaelei Preciun este una eminamente de atmosferă, şi doar în al doilea rînd cu bătaie socială. Altfel spus, epoca se răsfrînge în faptele cele mai banale ale unor personaje fără istorie, dar care o exprimă fie printr-un gest (copilul din Restul), fie printr-o faptă (adolescentul din Sub pat), în toată complexitatea sa.

Deloc întîmplător, dramaturgul Andrei Burac a ţinut să precizeze că avem de a face într-adevăr cu o proză nouă – e de neconceput ca aceste două texte să fi apărut în anii ’80. În opinia lui Dumitru Crudu, noutatea se datorează viziunii de „sufragetă, misandră şi androfobă” a Mihaelei Perciun, idee preluată, nu fără a o nuanţa, de Iulian Ciocan. Sigur, vocile critice s-au făcut şi ele auzite, atît maestrul Vladimir Beşleagă, cît şi subsemnatul reproşîndu-i autoarei unele „căderi stilistice”, lesne de înlăturat în procesul de redactare.

Într-un cuvînt, şi textele citite, şi discuţiile de după lectură au avut – literalmente – priză la public, de vreme ce o duzină de întîrziaţi mi-au cerut să le fac rost de proze, pentru o relectură în singurătate sau cu cei dragi. Cum ar fi Proză 9 de luat acasă. De dragul acestora, reproduc mai jos un fragment din nuveleta Mihaelei Perciun – pour la bonne bouche.

* * * * * * *

Restul

Mama zicea că noi suntem o familie. Şi eu o credeam. O familie însemna un băiat şi o mamă. De când mă ţin minte am trăit doar cu dânsa. Şi cu bunica. Doar că bunica era mai la vale de noi, peste câteva case. Noi nu mai aveam pe nimeni altcineva. Nu-mi doream vreun alt copil care să se uite în farfuria mea, să alerge prin casă sau să doarmă în patul nostru şi aşa destul de îngust. Copiii din mahala nu făceau parte din familia noastră şi mă bucuram. Apoi îi uram fiindcă îmi făceau în ciudă, prea se lăudau.
Nu ştiam că un băiat trebuie să aibă şi tată. Foarte des auzeam copiii spunând tatameu şi odată mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe mama ce o mai fi asta? Ce însemnă tatameu şi de ce eu nu zic tatameu, iar băieţii când ies în drum numai cu asta se laudă tatameu şi iar tatameu.
Auzindu-mi întrebarea mama mi-a reproşat cu o bruscheţe rară.
De ce nu spui tatameu !? Spune!
Dar ce înseamnă?
Tata meu ce înseamnă? Nici eu nu ştiu! Eu tot fără tată am crescut!
Da’ eu de ce am fărătată?
- Ia mai lasă-mă în pace şi nu mă bate atâta la cap cu întrebările tale – alta n-am ce face! Să-ţi dau ţie explicaţii trebuie?!
Se răsti atât de urât la mine că mă speriase şi am zbughit-o afară. Mama a crezut că am lăsat-o în pace. Drept că n-am mai întrebat-o. N-avea rost, putea să mă bată. Când era supărată avea obiceiul să mă bată anume pe mine. Pe cine altcineva? Uite atunci regretam că nu mai am un frate, unul care să mă înlocuiască.
„Te bate ca să-i mai treacă din supărare”, aşa o compătimea bunica când deschideam gură să mă lamentez ei. Pe mine nu mă jelea niciodată.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG