Poemul de faţă, a cărui frumuseţe te vrăjeşte pe neprins de veste, exprimă chintesenţa artei poetice a lui Cezar Baltag, acea stranie combinaţie de inefabil şi “carne”, acea “nuntă alchimică” a elementelor, acea ridicare la putere ce conferă unui fapt banal rang de simbol.
Însuşi Ion Barbu, maestrul său spiritual şi autor al Ritmuri-lor pentru nunţile necesare, ar fi mîndru de ucenicul (său) vrăjitor: de bună seamă, poetul “îşi geometrizează fantasmele, le stilizează în graţioase efigii” (Ion Pop), dînd dovadă de o forţă vizionară ieşită din comun a cărei expresie pare a fi Ţipătul mut al lui Edvard Munch. La 12 ani de la trecerea poetului în lumea celor drepţi, poezia lui face unde.
* * *
Cezar Baltag
Meduza
A sosit o mireasă leneşă
rochie de voal fără trup
şi deodată înotătorul cel singuratic
s-a împotmolit în carnea ei nevăzută
fîlfîitoare
Vede lumea ca înainte,
spintecă unda la fel
pe ţărm femeia iubită îi face încă semne cu mîna
doar cerul s-a îngreunat parcă
şi numai o pasăre
care ţipă scurt
l-a văzut cum a căzut deodată în
groapa transparentă
Cînd te-ai deschis în mine
clopot de albuş plîns
peşteră a înotătorilor veşnici
fîlfîitoare?
Tu umbrelă luminoasă
rochie de voal fără trup
mireasă inexistentă
spune-mi, unde s-a spart
vălul care m-a îmbrîncit
în carnea ta nevăzută?
Sunt cel de acum o secundă.
Marea mă loveşte la fel
numai pasărea albă ştie
că nu mă mai pot întoarce.