Linkuri accesibilitate

Omul roşu



Ori de câte ori cineva spune „Cui pe cui scoate”, poetul botoşănean Gellu Dorian bagă o strâmbă: „Dar cui foloseşte?”

Puţină istorie: „A cunoaşte originea unui nume propriu înseamnă aşadar a cunoaşte natura profundă a celui care-l poartă. De unde şi aceste numeroase paretimologii care astăzi ne par rizibile, dar care în Evul Mediu au valoare de adevăruri. Bunăoară, cazul lui Iuda. În Germania, începând cu secolul al XII-lea, supranumele lui de Ischariot – bărbatul din Carioth, localitate din sudul Hebronului – este descompus în ist gar rot (care este „în întregime roşu”). În consecinţă, Iuda devine omul roşu prin excelenţă, cel a cărui inimă este locuită de flamurile infernului, totodată cel care în imagini trebuie reprezentat cu părul în flăcări, adică roşu, culoarea roşie fiind semnul naturii sale mişele şi anunţând trădarea.

(…) Iuda nu deţine monopolul părului roşcat. În arta Evului Mediu târziu, un număr important de trădători, mişei şi rebeli sunt uneori, respectiv adeseori, roşcaţi. Bunăoară Cain, cel care – în simbolica tipologică punând în paralel Vechiul şi Noul Testamente – este aproape de fiecare dată reprezentat drept o prefigurare a lui Iuda. Sau Ganelon, trădătorul din Cântecul lui Roland (…) Sau Mordret, trădătorul din legenda arthuriană (…)”

Şi aici – lovitură de teatru: „Excepţia o constituie David în persoană, pe care cartea lui Samuel îl descrie astfel: Şi el era cu părul roşcat, cu ochii frumoşi şi faţa frumoasă. Este vorba, în cazul dat, de încălcarea unei scări valorice, fenomen ce se întâlneşte în orice sistem simbolic. Pentru ca sistemul să funcţioneze în mod eficient, e nevoie de o supapă, de o excepţie. David constituie această excepţie şi, astfel, îl anunţă pe Iisus. Într-adevăr, un fenomen asemănător se regăseşte în iconografia creştină care, începând cu secolul al XII-lea, îl reprezintă adeseori pe Christ cu părul roşcat, asemenea lui Iuda, în special în scena arestării sale şi a sărutului trădător. Este în acelaşi timp o răsturnare a sistemului pentru a-l face şi mai performant şi o modalitate de a arăta cum polurile opuse sfârşesc prin a se atinge. Dar şi, mai ales, o punere în scenă a osmozei care, prin sărutul trădător, apare între victimă şi călău, între Iisus şi Iuda.” (Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004).

Revenind la oile noastre, îmi dau seama că un sistem construit metodic timp de 8 ani nu se poate distruge decât din interior. Şi atunci, ce semnificaţie ascunsă – şi deci „strategică”! – o fi având oare îmbrăţişarea ex-omului roşu (acum, albastru – dacă se poate, cu steluţele UE roind în cerc) cu Omul Roşu prin excelenţă, în seara zilei de 30 decembrie? Cine cui i-a transmis roşeaţa? Primul celui de-al doilea, lepădându-se de ea, sau cel de-al doilea primului – ca pe-o ştafetă?!...

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG