Un editorial semnat de Valentina Basiul în „Adevărul” continuă tema declaraţiilor pe venit ale demnitarilor, „nişte declaraţii de ochii lumii”, le spune autoarea. „Dacă parcurgem averile declarate de parlamentari, de exemplu, vom vedea că mai bine de o treime şi-au trecut pe hârtie doar lefurile, vreo zece şi-au adus aminte că mai au şi o maşină, alţii au zis că sunt proprietari doar de case, o altă categorie şi-a declarat dividendele, nu şi afacerile pe care le controlează şi tot aşa. Doar zece deputaţi şi-au trecut în declaraţiile pe venit şi casele, şi maşinile, şi terenurile, şi afacerile.
La Guvern, situaţia e trasă la indigo. Probabil, asta se numeşte în „limba moldovenească“ transparenţă şi e-guvernare, pentru care străinii pompează milioane de dolari”. „În consecinţă, avem deputaţi şi miniştri care ne mint că îşi declară averile, funcţionari care se fac a lucra şi susţin că le verifică, alţi demnitari care ne spun poveşti despre transparenţă şi e-guvernare şi o armată de jurnalişti care umple agenda publică doar cu evenimente şi declaraţii ale acestor politicieni. Amendăm legi de ochii occidentalilor, de la care poate vom mai cerşi nişte bani. Doar trăim într-o ţară democratică!”, încheie Valentina Basiul.
„Dacă acum câţiva ani forţa de muncă ieftină era unul din puţinele atuuri care îi atrăgeau pe plasatorii de capital în Republica Moldova, acum investitorii se confruntă cu lipsa forţei de muncă calificate, iar cei bine pregătiţi cer salarii mari”, scrie Victor Ursu în săptămânalul „Economist”.
Un patron de întreprindere este citat cu declaraţia că universităţile nu pregătesc specialişti în toate domeniile de care au nevoie întreprinderile, tinerii care absolvesc una din instituţiile superioare de învăţământ, nu vor să muncească, ştiind că părinţii care sunt peste hotare le trimit bani, circa 95% dintre ei nu se angajează în domeniu iar cei care se angajează sunt calificaţi insuficient pentru a face faţă muncii. Cu toate că universităţile nu pregătesc specialişti calificaţi, Victor Ursu scrie că „cheltuielile pentru educaţie în Republica Moldova au atins recordul de 9,5% din PIB, media europeană fiind de 5,5%, fără ca să producă un impact economic şi social semnificativ”.
Despre legea opoziţiei pe care insistă liderul socialist Igor Dodon, Serghei Manastîrlî scrie în „Moldavskie Vedomosti” că nici într-o ţară mai mult sau mai puţin democratică nu există o astfel de lege şi, cu toate acestea, democraţia este asigurată. Jurnalistul îl citează pe Igor Boţan, directorul Asociaţiei pentru Democraţie Participativă (ADEPT) care crede că „există un Regulament al Parlamentului unde este clar stipulat ce trebuie să facă un deputat, fie că acesta face parte din opoziţie, fie din coaliţia de guvernare. Însă Regulamentul nu este respectat. [...]
Fără dezbateri publice care să arate necesitatea unei astfel de legi, fără consultarea tuturor părţilor cointeresate, inclusiv a societăţii civile, această lege are toate şansele să devină o altă lege inutilă. Mult mai simplu ar fi dacă opoziţiei i s-ar garanta dreptul de veto sau dreptul de a înainta persoane la funcţii de conducere în cadrul Comisiei Electorale Centrale sau a Curţii de Conturi”, mai crede Igor Boţan, citat de „Moldavskie Vedomosti”.
„Reacţia negativă a societăţii moldoveneşti la numirea lui Dmitri Rogozin ca reprezentant special al Rusiei pentru Transnistria a fost floare la ureche pentru Moscova”, opinează Gheorghe Budeanu în „Timpul”. „Mai mult, ambasadorul Rusiei la Chişinău îl anunţă pe preşedintele Nicolae Timofti că degrabă Rogozin va sosi în R. Moldova. A făcut-o fără scrupule, deşi cunoaşte reacţia ministrului de Externe, Iurie Leancă. Gheorghe Budeanu mai scrie că „în 1992, Rogozin ar fi mobilizat mai mulţi mercenari din Rusia în măcelul de la Nistru. Chişinăul oficial ar trebui să-i amintească Moscovei acest fapt şi să-l declare persona non grata”, crede Budeanu.
Despre intenţia comuniştilor de a organiza un referendum pentru a testa gradul de încredere al cetăţenilor în actualul Parlament, Ana Taban scrie în acelaşi ziar că „şansele acestuia sunt aproape nule”. Ziarista face trimitere la art. 150 din Codul Electoral care spune că „după ce Comisia Electorală Centrală (CEC) verifică colectarea semnăturilor şi emite către Parlament propunerea de iniţiere a unui referendum consultativ, Legislativul are la dispoziţie şase luni pentru a anunţa fie data desfăşurării plebiscitului, fie soluţionarea problemei care urmează a fi supusă referendumului. Cu toate acestea, legea nu specifică ce se întâmplă în cazul în care Parlamentul nu se pronunţă timp de şase luni”.
Contactat de „Timpul”, preşedintele CEC, Iurie Ciocan, a declarat că au mai existat precedente când Parlamentul a evitat să se pronunţe în termenul-limită asupra iniţierii unui referendum. „în 2002, când un grup de iniţiativă, în frunte cu Dumitru Braghiş, a colectat semnăturile necesare pentru organizarea unui referendum. După ce iniţiativa a ajuns în Parlament, nu s-a mişcat nicio foaie. Ulterior, s-a explicat că termenul de şase luni a expirat, semnăturile nu mai erau valide şi au fost restituite grupului de iniţiativă”, a explicat Iurie Ciocan.
