Despre anotimpul dărniciei, despre cei care dau şi cei care primesc

Câtă înţelepciune este cuprinsă în cuvintele lui Solomon: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului!”. Dăm cuiva şi primim înapoi de la altcineva... Despre grija şi dragostea pentru cei mai trişti ca noi discutam la acest sfârşit de săptămână.

Într-o ţară ca Republica Moldova, considerat cel mai sărac stat din Europa, într-o societate confruntată cu grave probleme – de nepăsare, ignoranţă şi indiferenţă – lumea deplânge sărăcia… Mai mulţi trecători cu care am discutat la Cucoara spun că puţini sunt oamenii bogaţi şi foarte mulţi sunt cei săraci.

- „De la primărie, de la guvern ce avem noi? Noi nu avem nimic. Cât muncim – atâta. Şi încă rămânem cu nimic: cârpiţi şi zoioşi, şi vai de capul nostru, că lucrează biata lume.”

- „La noi nu e nimic prosper acuma: nici statul, nici familia. Noi trăim în sărăcie acuma, ne jiviom, a vîjivaem.”

- „Prosper… Ce înseamnă?”

- „Noi trăim de azi pe mâine, pentru că azi facem de pâine, ca să trăim mâine.”

- „Măcar o zi acel funcţionar de stat să trăiască cu salariul pe care îl dă… Cum adică, el dovedeşte să-şi cumpere şi 2 automobile, dar un simplu lucrător… E imposibil.”

- „Iubim să cheltuim mult, ne place. Nu demult am fost la o nuntă. Lucrăm toată viaţa ca să irosim într-o zi. Nu gândim cu capul. Aceasta e prostia noastră.”

- „Măcar să trăim şi noi aşa, normal, nici bogat-bogat, dar nici să ajungi uneori să te uiţi în sus. Măcar cât de cât.”

- „Ţara e frumoasă, lumea trăieşte bine, dar…”

- „Lumea trăieşte bine cu venitul de peste hotare.”

- „Că nu avem un post de muncă garantat: azi este, mâine nu e…”

- „Consumul e foarte mare, dar venituri – nimic… Noi nu avem unde lucra, ca să avem venit.”

- „E bogat care poate învârti azi. Ştiţi că este o vorbă: cine poate oase roade, cine nu – nici carne moale nu poate mânca.”

- „Mulţumim lui Dumnezeu de ce avem. Cu ce avem, cu aceea trăim, zicem bogdaproste.”

- „Trăim în sărăcie. Cumpărăm după ceea ce avem. De la bancă am împrumutat şi sunt datoare, şi nu pot nici procentul să-l grămădesc. Că nu am de lucru… ”

- „Mai mare consumul decât venitul, nici nu costă nimic munca noastră. Mâncăm ce este şi îmbrăcăm ce avem.”

- „Prin magazine avem de toate. Dar ca să cumperi de toate, trebuie să ai în buzunar. Majoritatea la noi, 70%, nu au. Să luăm şi o familie aşa, bună: unde e o familie, un gospodar bun, familia, oricât ar fi de numeroasă, tot timpul e asigurată. Aşa e şi societatea noastră: e rău, dar socotim de acum după noua guvernare să se schimbe ceva înspre bine.”

- „Să îmbogăţeşti prin muncă cinstită e tare greu, nu ştiu eu la noi în ţară dacă cineva a îmbogăţit prin muncă cinstită.”

- „Toţi turiştii care vin rămân uimiţi de ce văd în capitala noastră, maşini de lux. Au fost nişte cunoscuţi de ai mei şi, când au văzut, au zis: „Doamne fereşte, voi vă plângeţi că sunteţi săraci. Lăsaţi prostiile, măi băieţi, măi”. Uitaţi-vă numai rutierele: toate Mercedes, de palate nici nu mai vorbim… Care sunt concluziile, oamenii ce gândesc? Că noi insinuăm toate prostiile acestea că suntem săraci. Dar aceasta e prostia noastră: mândria moldoveanului să aibă maşină şi un palat frumos. Dar la ceva spiritual nu ne gândim. Aceasta e o boală din moşi-strămoşi la noi.”

- „Sărăcia se mai manifestă şi prin nepăsarea oamenilor, probabil e şi mentalitatea noastră: suntem şi lăsători, şi indiferenţi faţă de viitorul nostru.”

***

Îmi amintesc spusa „De vedeţi un sărac, aveţi milă de el”… De câte ori ne întrebăm dacă putem să facem loc în viaţa noastră faptelor de milostenie. Pentru a veni în susţinerea celor neputincioşi, Doina Cernavca a creata Fundaţia Ajută un Om.

Doina Cernavca: „Am avut cazuri când am organizat acţiuni de caritate, am avut ştiri pe câteva site-uri destul de importante care sunt accesate de politicieni, de oameni de afaceri şi la eveniment au venit foarte puţini. Or, după ce am afişat pozele pe Facebook, pe pagina Ajută un Om a Fundaţiei pe care am înfiinţat-o în martie, lumea deja a început a da telefoane şi m-au întrebat: „De ce nu m-ai chemat, de ce nu mi-ai zis?” Păi dar, spuneţi-mi, vă rog, ce trebuie să mai facem?”

Europa Liberă: De ce aţi ajuns la concluzia că trebuie să înfiinţaţi această Fundaţie Ajută un Om?

Doina Cernavca: „Ideea Fundaţiei Ajută un Om mi-a apărut în seara de 8 martie. Am văzut pe Facebook un anunţ al unei prietene pe care o am în reţeaua de socializare în care ea a scris foarte dureros. Din fraza citită mi-am dat seama că este într-o stare destul de complicată sufleteşte şi psihologic. Tatăl ei suferise un atac cerebral şi se afla internat la Spitalul de Urgenţă. Fata are 28 de ani, vârsta pe care o am şi eu şi disperat cerea ajutor tuturor oamenilor care cunosc, cum a scris şi ea: „Cel mai bun neurochirurg de la noi din oraş”. Eu, având careva cunoştinţe din domeniul medical, mi-am dat seama că imediat, pe 9 martie, chiar dacă era sâmbătă, pot să rog persoanele să îmi sugereze cum aş putea să găsesc acest neurochirurg. Dimineaţa, mi-am trezit, am deschis Facebook-ul şi prima frază pe care am citit-o a fost: „Mulţumesc mult tuturor, tatăl meu a murit”. Eu mi-am dat seama că, în afară de acţiunile de caritate, prin donare de bani, haine, alimente, pe un om îl poţi ajuta şi prin alte metode. Şi, mai ales, că, după am mai avut încă o acţiune pe care am făcut-o prin intermediul Fundaţiei Ajută un Om. Am făcut un concert de caritate, în susţinerea cantautorului Mircea Guţu care suferea de o boală gravă. La fel, prin intermediul Facebook-ului, am anunţat lumea că, împreună cu cantautorul Alexandru Vdovicenco, facem un concert, banii din vânzarea biletelor vor merge în susţinerea acestui caz. Biletele s-au vândut doar în 2 zile, datorită Facebook-ului şi prietenilor pe care noi îi avem. Din păcate…”

Europa Liberă: … finalul a fost tragic.

Doina Cernavca: „Da. Aceşti bani au mers pentru înmormântare, dar suntem liniştiţi pentru că ştim că acel om a avut un vis. Ultimul lui vis a fost să urce pe scenă. Şi el a urcat, chiar dacă era într-o stare destul de complicată. Din astfel de cazuri prind curaj şi, de fiecare dată, îmi zic că nu trebuie să mă opresc, chiar dacă Fundaţia Ajută un Om şi oamenii care mă ajută cu Fundaţia fac voluntariat, cu tot sufletul se implică. Şi am avut cazuri când noi, organizatorii, am făcut donaţii mai mari decât ceilalţi oamenii care au făcut donaţii. Pentru că noi, cunoscând cazul, îl trăim, trăim cu aceşti oameni. Şi acum avem un caz, un băieţel de 5 ani suferă de o boală destul de complicată care nu poate fi tratată la noi. Această operaţie se face doar într-o clinică din Germania sau în Statele Unite ale Americii şi ar costa 80.000 de euro. Partea cea mai tristă a acestei poveşti e că băieţelul nu are degete. Deci degetele îi sunt unite cu palma. Îmi povestea mama lui că, atunci când iese afară să se joace, mamele altor copii, public sau în gura mare, le zic copiilor: „Nu se poate, el este bolnav. Nu vă atingeţi de el”. Aceasta mi se pare trist.”

Europa Liberă: Bunătatea poate să se cuibărească în sufletul, în inima fiecărui om?

Doina Cernavca: „Da, bunătatea poate să se cuibărească. Cel mai recent caz pe care l-am auzit la Biserica Sfântul Dumitru. Părintele Andrei de acolo mi-a povestit că un băieţel în cărucior are pensia de invaliditate 520 de lei. Şi el, în ziua când primeşte pensia, vine la Biserică şi donează 100 de lei pentru construcţia centrului social, unicului centru social, care se face acum în preajma Bisericii. Mi s-a părut cel mai fenomenal gest pe care l-am auzit. Şi mi-am dat seama că totuşi oamenii care în viaţă au trecut prin anumite greutăţi sunt cei mai deschişi spre a ajuta alţi oameni, indiferent dacă suferă de vreo boală sau dacă trăiesc în sărăcie. Ei sunt oamenii care chiar din puţinul pe care-l au oferă şi celorlalţi.”

Europa Liberă: Cel bogat pe cel sărac nu-l înţelege.

Doina Cernavca: „Nu. Cum şi cel fericit nu-l înţelege pe cel trist.”

***

Citisem zilele acestea că porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. Ala Pânzari şi Natalia Cucoş activează la Fundaţia pentru Dezvoltarea Educaţiei şi Ştiinţei. Le-am invitat la o discuţie de suflet pentru că ele se regăsesc printre persoanele care nu trec nepăsătoare pe lângă oamenii săraci, nu îi ocolesc pe cei suferinzi.

Europa Liberă: Oare numai în timpul marilor sărbători creştine moldovenii îşi amintesc de milostenie?

Natalia Cucoş: „În general, moldovenii sunt un popor destul de generos şi bun la inimă. Dar totuşi aveţi dreptate: noi, în majoritate, ne exprimăm bunătatea în toiul sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun. Cred că trebuie să schimbăm această trăsătură.”

Ala Pânzari: „În mod normal, ar trebui să fim buni în fiecare zi, ar trebui să manifestăm toleranţă, bunătate. Şi să o manifestăm chiar şi atunci când mergem în drum spre serviciu: în transportul public, atunci când întâlnim o bătrânică în stradă care are nevoie de ajutorul nostru…”

Europa Liberă: … un cerşetor care întinde mâna.

Ala Pânzari: „Un cerşetor care întinde mâna, o persoană neputincioasă pe care o putem ajuta. Ar trebui să facem aceasta în fiecare zi. Să fie ca o normă de conduită a noastră facerea de bine.”

Europa Liberă: Unii observatori spun că în Republica Moldova ar exista două lumi paralele: lumea oamenilor săraci şi lumea oamenilor bogaţi. Cei bogaţi fac modă din manifestarea generozităţii în toiul acestor sărbători mari?

Ala Pânzari: „Poate că unii fac acest lucru. Dar sunt şi persoane bine, înstărite care au acceptat un mod de viaţă creştin şi ajută discret, fără să facă din aceasta o fanfaronadă. Nu ştiu dacă am dreptul moral să divulg numele unei asemenea persoane: ajută familii disperate sau sărace, sau cu nevoi deosebit de grave. Le ajută să se pună pe picioare şi, când îşi iau zborul de sine stătător, le lasă. Şi trece la o altă familie pe care, din nou, trebuie să o ridice.”

Europa Liberă: Deci îi dă undiţa ca să prindă peştele?

Ala Pânzari: „Exact, o ajută. Şi ajută persoanele să se poată ajuta pe sine mai departe.”

Europa Liberă: Ce fac oamenii înstăriţi care au mulţi bani? Unii poate nu le cunosc nici numărul. Unde îi folosesc?

Natalia Cucoş: „Oamenii înstăriţi, la etapa actuală, poate nu ştiu, de fapt, că este datoria lor să întoarcă societăţii binele, pentru tot ce au obţinut ei în viaţă, pentru succesele lor, pentru banii pe care i-au acumulat. Şi vine un moment când trebuie să dai, pentru că aşa se cuvine. Dumneavoastră aţi menţionat cuvântul „modă”, eu aş vrea mai mult să cred totuşi că aceasta ar trebui să devină o tendinţă, o cultură a moldovenilor de a fi binevoitori, de a da înapoi, de a face acte de caritate, fără ca să te promovezi. Pentru că unii, da, de acord, fac anumite acte de caritate, persoane publice, vedete, poate şi din motiv ca să arate bine. Dar alţii o fac cu sufletul, fără ca să se promoveze.”

Europa Liberă: Dezinteresat.

Natalia Cucoş: „Da, absolut fără niciun interes, fără ca să dorească să fie menţionat numele lor, fără ca să apară în presă. Aşa consider eu că e bine.”

Europa Liberă: Dumneavoastră practicaţi acţiunile de caritate. Cum identificaţi persoanele vulnerabile?

Ala Pânzari: „Prin intermediul mass-mediei. O altă sursă sunt cunoştinţele noastre sau rudele, prietenii. Alteori, pur şi simplu, ne alăturăm la o acţiune de caritate promovată şi pe cale de implementare, pe care ne-o sugerează prietenii noştri.”

Europa Liberă: Care cazuri v-au sensibilizat şi de ce?

Ala Pânzari: „Natalia, colega mea, va da un exemplu concret dar, ca să fac o punte de trecere, pe mine m-a sensibilizat, de exemplu, acţiunea de caritate pe care dumneaei o realiza repetat, la Secţia de onco-hematologie. M-a sensibilizat foarte mult şi am aderat şi eu la echipa dumneaei.”

Europa Liberă: Câţi copii afectaţi de această boală aţi identificat?

Natalia Cucoş: „Din 2010 am început să vizitez Secţia de onco-hematologie unde copilaşii, care suferă de leucemie, se tratează. Am cunoscut mulţi copii, peste 100. Fluctuaţia este foarte mare. Capacitatea secţiei respective este de 24 de copii, dar ei vin şi pleacă.”

Europa Liberă: Şi ajutorul dumneavoastră în ce constă?

Natalia Cucoş: „Împreună cu organizaţia non-guvernamentală – se numeşte Agenţia de Împlinit Dorinţe – cu care activez în continuare şi fac voluntariat se colectau ajutoare materiale, resurse financiare pentru a procura echipamente, medicamente, cărţi, lucruri necesare de igienă, de prim ajutor necesar pentru copii şi părinţi. Am colaborat şi cu Clubul Internaţional al Femeilor şi această secţie a fost beneficiarul Nopţii Artelor la care s-a colectat o sumă considerabilă de bani, peste 7.000 de dolari. S-au cumpărat echipamente necesare şi, de asemenea, din acele resurse am reuşit să organizăm şi sesiuni de artă. Artă mai năstruşnică, mai dezorganizată, de la care au beneficiat copiii, în primul rând, spiritual.”

Europa Liberă: Şi care e reacţia acestor suflete ce recepţionează darurile voastre?

Natalia Cucoş: „Reacţia este diversă. Copiii întotdeauna reacţionează deschis. Ei au nevoie de un suflu nou, pentru că petrec de la 6 până la 9 luni în spital, pe durata tratamentului. Şi atunci ei au nevoie de persoane care să vină să petreacă, pur şi simplu, timp cu ei: să le citească o carte, să le vorbească, să mai vorbească cu părinţii. Sunt persoane şi mai închise. Desigur, când ai o suferinţă, nu-ţi mai vine dorinţa să-ţi deschizi sufletul să vorbeşti în faţa oricărui om… De ce să sufere alt om, aşa cum ştiu eu să mă confrunt cu greutăţile…”

Europa Liberă: … în singurătate. De ce suferinţa în singurătate e mai apăsătoare?

Ala Pânzari: „În viaţa de toate zilele, fiecare persoană îşi doreşte să fie apreciată, să fie iubită, să fie înconjurat de atenţie. Atunci când îţi lipseşte unul din elementele acestea importante, începi să suferi. Şi suferinţa aceasta treptat acumulându-se, ca un boţ de omăt, devine tot mai mare, mai apăsătoare. Şi atunci persoana începe să se dezorienteze, pierde sensul vieţii şi cu timpul vine disperarea.”

Europa Liberă: Iar biserica ne spune că deznădejdea ar fi un păcat.

Ala Pânzari: „Cu adevărat, este un păcat, cum zice Biblia. Şi este un mare ajutor să poţi să scoţi omul din această stare de deznădejde, să-i întinzi o mână de susţinere, fiindcă facerea de bine nu se manifestă doar material. Da, sigur, unii oameni îşi spală conştiinţa, păcatele într-un fel, prin faptul că donează sume de bani la o biserică sau îi dă într-o familie şi după aceasta parcă se simte mai bine. E bine când materialul şi spiritualul merg mână în mână. Dar e trist atunci când omul nu are susţinere sufletească şi astfel nu are suficient curaj să meargă înainte cu viaţa lui…”

Europa Liberă: Din observaţiile dumneavoastră, s-a înstrăinat lumea? Pentru că ne povestesc bunicii, străbunicii noştri că, pe timpuri, oamenii se ajutau şi la ridicarea unei case, la clacă şi la ţesutul unui război, şi la oricare altă treabă în gospodărie. Acuma lumea e mai distanţată, cel care şi-a agonisit mulţi bani încearcă să-şi ridice un gard, ca nu cumva să vadă vecinul ce se întâmplă în curtea sa. Şi nu-l interesează, de exemplu, lumea din jurul lui.

Natalia Cucoş: „Cred că în regiunile rurale totuşi mai există această frumoasă tradiţie de a se ajuta oamenii, indiferent dacă e dator cuiva sau nu. Oraşul întotdeauna s-a deosebit de ţară în această privinţă. Da, ai noştri tind să-şi pună în gard mai mare decât casa, din cauza că consideră eronat sau nu ştiu, că există invidie şi atunci asta e: să nu mă vadă, să nu mă invidieze, să nu pierd… Voiam să vă spun de ce lumea care suferă nu doreşte să-şi împărtăşească suferinţa. Mulţi încă cred că aceste afecţiuni li s-au întâmplat din cauza că au făcut ceva rău în viaţă: „De ce copilul meu s-a îmbolnăvit? Poate am făcut eu ceva?” Dar nu este adevărat. S-a întâmplat, nimeni nu ştie de ce. Dar nu trebuie să-ţi fie ruşine să spui.”

Ala Pânzari: „E adevărat. Aceste lucruri se întâmplă, din păcate, din cauza stigmatizării. Stigma este o chestie periculoasă şi societatea noastră ar trebui să depună eforturi întreţinute acum să iasă din această belea, dacă putem spune aşa.”

Europa Liberă: Mai mult cu daruri vin cei din străinătate. Şi atunci când e vorba despre colectarea ajutoarelor umanitare, mai degrabă sunt receptivi americanii, nemţii, olandezii, elveţienii. Mai puţin auzi să se facă daruri de la moldoveni.

Natalia Cucoş: „Eu am trăit în Statele Unite 6 ani de zile aproape. Americanii sunt, în general, un popor foarte credincios. Ei nu doar consideră că trebuie să se ducă la biserică de atâta că trebuie. Ei merg la biserică în mod organizat, în fiecare duminică. Biserica, oricare ar fi religia, este parte din viaţa lor. Oamenii cresc într-un spirit creştin care îi învaţă să fie buni cu semenii lor.”

Europa Liberă: Preotul e un model pentru comunitate, pentru cei din jur, pentru enoriaşii care ajung la biserică?

Natalia Cucoş: „Absolut. Preotul care, nu vreau să spun profesează, dar care propovăduieşte în felul în care ar trebui, ţinându-se departe de politică sau alte aspecte, învaţă enoriaşii cum trebuie să se comporte, ce e bine de făcut, nu doar de sărbători, ci în fiecare zi.”

Europa Liberă: Vă întrebam de ce americanilor sau nemţilor ar trebui să le pese mai mult de nevoiaşii din Republica Moldova?

Ala Pânzari: „Eu aş răspunde la întrebarea dumneavoastră cu o altă întrebare: de ce americanii înfiază copii din Africa, copii rămaşi orfani în urma conflictelor, copii bolnavi de SIDA? Ei au, cum a zis Natalia, în sânge, probabil, cultivată această implicare, neindiferenţă faţă de persoanele cu diverse dificultăţi, de sănătate, de familie sau care au trecut prin nişte experienţe foarte traumatizante: războaie, inundaţii, catastrofe, pierderea familiei... Eu am avut ocazia să cunosc familii din America care aveau un singur copil biologic şi 3-4 copii înfiaţi de pe diferite continente ale lumii. Şi toţi erau ca o familie. Părinţii îi tratau cu egal respect şi grijă pe toţi.”

Europa Liberă: Aceasta e o adevărată pomană?

Ala Pânzari: „A fost marea mea mirare când am descoperit atitudinea aceasta a americanilor. Când află despre o dificultate în Moldova, ei imediat se uită pe hartă unde o fi ţara aceasta, ce e cu ea. Dacă mai este şi cineva care să le spună că: „Iată, am fost în Moldova, e o ţară săracă, iată este o familie vulnerabilă sau un azil de bătrâni, într-o situaţie complicată, extrem de complicată”, ei imediat încep să adune fonduri.”

Europa Liberă: Am început discuţia pornind de la sărăcia la moldoveni. Dar vreau să punem punct prin a vă întreba ce ar însemna fericirea la moldoveni?

Natalia Cucoş: „Fericirea poate fi interpretată în mod diferit şi de diferiţi oameni altfel.”

Europa Liberă: Sunteţi fericite, când faceţi aceste acţiuni de caritate?

Natalia Cucoş: „Multă lume mă întreabă şi e o întrebare din cele mai bizare pe care eu le-am auzit vreodată: „Ce ai tu?”

Europa Liberă: … „Ce câştigi?”

Natalia Cucoş: „Ce ai?” Şi atunci încerc să le explic că am fluturi în stomac. Simţi o senzaţie de confort. Când oferi, te simţi tu bine că ai dat şi simţi o căldură că omul a primit. Deci trebuie să fie reciproc. Aceasta e o fericire. Da, pot să spun că sunt fericită că familia e ok, că îmi creşte un băiat sănătos şi inteligent, că cei apropiaţi mie sunt sănătoşi – prin aceasta eu văd fericirea. Materialul nu joacă rolul primordial. Cred că ar fi foarte straniu, cineva va auzi: „Aa, bine, merci să are un salariu”. Da, dar nu în aceasta constă fericirea. Fericirea ţi-o creezi tu, în fiecare zi.”

Europa Liberă: Doamnă Pânzari?

Ala Pânzari: „În căutarea fericirii suntem cu toţii. Şi nu cred că cineva atinge fericirea deplină sau culmele fericirii. O persoană e fericită atunci când îşi vede împlinit un vis. Altul e fericit pentru că familia este sănătoasă, trecând poate anterior printr-o experienţă de boală şi, când de acum îi vede pe toţi sănătoşi, se roagă, în fiecare zi, starea aceasta de sănătate şi confort, ceea ce s-ar numi fericire, să continue întotdeauna. Totuşi omul e fericit, atunci când poate să creeze nu doar pentru sine o stare de fericire, dar pentru cei din jur.”

Europa Liberă: Vă doresc să rămâneţi tot atât de bune, să faceţi binele şi în continuare, să molipsiţi încă foarte, foarte mulţi moldoveni de aceste calităţi care pentru unii mai rămân străine. Vă mulţumesc.

Ala Pânzari: „Vă mulţumim şi dumneavoastră. Vă dorim sărbători fericite.”

Natalia Cucoş: „Sărbători fericite tuturor.”