După o Seară (memorabilă!) Vladimir Beşleagă, de la Librăria din Centru, prilejuită de apariţia ediţiilor definitive ale romanelor Zbor frânt & Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, Cartier, 2013, în care critici importanţi (Aliona Grati, Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu) s-au întrecut în a-l… nici nu elogia, ci ÎNŢELEGE (ceea ce-i infinit mai mult decât un elogiu!) pe distinsul autor basarabean (apropo, originar din Transnistria), simt nevoia să revin asupra unei formule – şi anume, rezistenţa prin cultură – pe care am dezbătut-o în mai multe rânduri. Din pasa maestrului Beşleagă, o voi pune în ecuaţie cu texistenţa, altă marotă a intelighenţiei de pe ambele maluri ale Prutului. Zicea la un moment dat dr. hab. Aliona Gtari (iar după ea, şi Eugen Lungu) că dacă romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon ar fi văzut lumina tiparului la vremea la care a fost redactat (prin 1971), ALTA (cu majuscule!) era faţa literaturii noastre! (Puţină consolare că, rămânând în manuscris până în anii de perestroikă, când apare în variantă de revistă, cu chirilice, la Nistru, iar apoi şi în volum, la Hyperion, în 1992, avem şi noi, iată, literatură de sertar…)
Or, în cuvântul final, romancierul însuşi a recunoscut că nepublicarea Vieţii şi morţii… l-a frânt, literalmente, tot ce a scris ulterior fiind pe o linie descendentă. Dar tot Domnia Sa a ţinut să adauge că, dacă ar fi continuat în aceeaşi cheie – a scriiturii moderne, experimentale chiar, într-un context în care realismul socialist era singura metodă artistică admisă de autorităţile epocii! –, probabil că şi-ar fi ieşit din minţi. Acum, cine-i în drept să-i ceară autorului – oricărui autor, nu mă refer doar la Vladimir BEST-şleagă (cum l-a botezat, inspirat, Luca Piţu) – să-şi pună însăşi existenţa în pericol, fie în confruntare cu sistemul (şi atunci avem de-a face cu rezistenţa prin cultură), fie cu sine însuşi, când creatorul rămâne singur în faţa foii de hârtie (şi atunci avem de-a face cu texistenţa)?!
Să fie oare o simplă coincidenţă că, venind acasă, am găsit în cutia poştală ultimul număr al revistei Vatra (nr. 8-9/2013), unde am dat peste un excelent interviu al poetei Ileana Mălăncioiu, din care voi cita, cu voia Dvs., un mic fragment: „Despre rezistenţa prin cultură am scris de mai multe ori, revoltată de faptul că era batjocorită de te miri cine, în vreme ce asupra rezistenţei prin incultură şi prin impostură se păstra o tăcere mormântală, care nu prevestea nimic bun. Acum s-a depăşit etapa aceea. La Salonul de Carte de la Paris, absenţa intelectualilor lui Băsescu, care au boicotat evenimentul, a fost semnalată publicului prin spectacolul neconvingător dat de nişte mascaţi care purtau pe faţă chipurile acestora. Le-am acordat prezumţia de nevinovăţie şi am încercat să cred că n-au fost puşi de cineva din România să facă gălăgie în ideea de a mai exporta un scandal. M-am întrebat totuşi de ce n-au remarcat şi absenţa lui Paul Goma, care ar fi avut mai multe de spus despre lupta împotriva comunismului, pe care au fost axate cele mai multe dezbateri. Faptul că la astfel de evenimente se face un fel de istorie a disidenţei cu înlocuitori ar trebui să ne dea de gândit. În ce mă priveşte, mi-am exprimat adesea regretul că oficialităţile noastre n-au făcut nimic pentru a-l convinge pe Paul Goma că este nevoie de el în România. Mă bucur totuşi să aflu că a primit cetăţenia moldovenească şi se va întoarce în Basarabia natală. Fiindcă ar fi o ruşine naţională să rămână la Paris – cu statutul de apatrid – şi să trăiască până la capătul zilelor departe de ţara pentru care şi-a pus viaţa în joc”.
Mă doare mintea doar gândindu-mă cum ar fi arătat faţa literelor noastre dacă romanele lui Paul Goma – mă gândesc la Din calidor, dar şi la Ostinato, Soldatul câinelui ş.a. – ar fi circulat în (pe-atunci încă) RSS Moldovenească, alături de cele mai bune scrieri ale „generaţiei de aur” (Beşleagă – Busuioc – Druţă – Vasilache). Iar mai încoace, cum ar arăta faţa ţării în ochii lumii, dar şi în proprii ochi, avându-l pe cetăţeanul Paul Goma printre ai săi, acasă. Cât o mai fi rămas până să ne vedem visul cu ochii?!