Într-un raport pentru Securitate, din aprilie 1972, Ivan Deneş îl etichetează pe pastorul Richard Wurmbrand drept „un element odios”. În acelaşi raport, agentul extern comunică poliţiei politice detalii despre acţiunea de influenţare a lui Gerhard Möckel (1924–2004), pastor evanghelic luteran originar din România, stabilit în Berlinul occidental, asemenea lui Deneş. Tot acolo se precizează că Möckel a înregistrat discuţia cu Deneş pentru a folosi informaţiile furnizate în vederea „demascării” şi „compromiterii” lui Wurmbrand.
În acelaşi material, bazat pe discuţiile lui Deneş cu ofiţerul său de legătură în timpul unei întîlniri conspirative în Berlinul Occidental, din 27 aprilie 1972, agentul „GX-36” afirmă că „Wurmbrand face o propagandă demagogică penibilă şi ridicolă de reacţionarism, [...] îşi sfîşie cămaşa în adunări cu credincioşii, îşi arată cicatricele pe care le are şi pe care eu ştiu exact că le are de la tuberculoza lui glandulară care a avut-o” (ibidem, f. 415).
Deoarece acţiunile publicistice contra pastorului nu au dat rezultatele aşteptate, Securitatea îi furnizează lui Deneş, în 1973, „materiale compromiţătoare” suplimentare pe care pastorul Möckel urma să le utilizeze „ca să scrie o carte demascatoare” (ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, f. 40). În acelaşi an, i se propune agentului „GX-36” „să scrie o carte documentară împotriva lui ‚Ahasver’ de cca. 150 de pagini, sub forma unui pamflet polemic”. Astfel, ‚Ahasver’ (numele conspirativ al lui Wurmbrand) „va fi demascat ca escroc politic şi religios”. Înaintea lansării, „GX-36”, adică Deneş, „va încerca să pregătească atmosfera în opinia publică” – inclusiv prin intermediul ziarului „Bild” (Raport cu propuneri de demascare a lui ‚Ahasver’, din 9 august 1973, ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, ff. 53-56).
În afară de mai multe articole, apărute în diferite ziare din R.F. Germania şi din RDG, în fondurile unor biblioteci germane nu a putut fi depistată o publicaţie de sine stătătoare, adică o carte, îndreptată contra lui Wurmbrand, influenţată direct de acţiunile descrise aici.
Continuîndu-şi operaţiunile de discreditare, Securitatea încearcă să obţină fişele medicale ale lui Wurmbrund pentru a demonstra că „cicatricele ce le are sînt rezultatul operaţiilor ce le-a suferit din cauza afecţiunii pulmonare – TBC – şi nu al maltratărilor din detenţie” (ACNSAS, I 146678, vol. 7, f. 4). În acest scop poliţia politică adună mult material din zona medicală care urmează a fi folosită pentru „demascarea” pastorului incomod (cf. ACNSAS, I 146678, vol. 8, ff. 86, 87, 119-120, 136, 162).
La mijlocul anilor 1970, Ivan Deneş urma să fie angajat ca redactor la Europa liberă. Aflînd despre această decizie, Wurmbrand a protestat public, atrăgînd atenţia asupra faptului că Deneş fusese implicat direct în procesul de reeducare a deţinuţilor politici din penitenciarul de la Gherla, de dinaintea eliberării acestora în 1964, cînd a declarat în faţa colegilor săi: „Cred în victoria socialismului, cum cred în lumina ochilor” (cf. Declaraţia lui Deneş pregătită pentru a fi prezentată în faţa codeţinuţilor, în ianuarie 1964, nedatată, dactilografiată, ACNSAS, I 211772, vol. 7, ff. 1-15, citatul la f. 15. De văzut este şi „Raportul privind felul cum s-au desfăşurat discuţiile pe marginea declaraţiei prezentate de către deţinutul Deneş Ivan în faţa celorlalţi deţinuţi [între care şi Wurmbrand – n.n.] condamnaţi pentru trădare de patrie”, din 20 ianuarie 1964, semnat de lt.maj. de Securitate, Domocoş Iosif, ibidem, ff. 16-17).
Protestul lui Wurmbrand contra lui Deneş din cauza implicării acestuia la reeducarea din Gherla este menţionat atît de [crainicul Europei LIbere] scriitorul Ion Ioanid în memoriile sale, Închisoarea noastră cea de toate zilele, (vol. 2, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, pp. 293 – 294), cît şi în documentele întocmite de către Securitate, păstrate în arhiva CNSAS (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 2, f. 893). În urma intervenţiei lui Wurmbrand, s-a renunţat la angajarea lui Deneş la Europa liberă.
La discreditarea lui Wurmbrand, stabilit după detenţie în Occident, au participat de-a lungul anilor şi unii reprezentanţi ai cultelor admise în România comunistă. Nu numai reprezentanţi ai cultelor neoprotestante (baptişti, penticostali etc.), ci şi cei ai bisericii evanghelice germane din Transilvania CA, cei ai bisericii sinodo-prezbiteriene lutherane de limbă maghiară şi slovacă (o filială a acestei biserici pentru credincioşi români a fost înfiinţată de Wurmbrand la Bucureşti) sau cei ai bisericii reformate.
În acţiunile sale publice, Wurmbrand s-a dedat deseori la exagerări, la deraieri teologice şi legende inventate pentru a da afirmaţiilor sale o credibilitate mai mare. Tocmai această latură a ieşirilor sale îl făcea vulnerabil şi a uşurat Securităţii nivelarea terenului de contrapropagandă prin extinderea unor posibilităţi operative, atrăgînd în acest joc cu uşurinţă şi ierarhii unor biserici din România care, pe diferite canale, erau stimulaţi să se pronunţe public – mai ales în străinătate - împotriva aserţiunilor pastorului Wurmbrand.
Astfel, într-un „Plan de măsuri privind contracararea activităţii desfăşurate împotriva ţării noastre de Richard Wurmbrand”, din 10 august 1976, este prevăzută şi folosirea fostului episcop al Bisericii Evanghelice (CA),
Referindu-se la acţiunile întreprinse de-a lungul anilor şi contra lui Wurmbrand, colonelul de Securitate Dumitru Bujeniţă reliefează într-un material din 1976 aportul lui „Sergiu Nicolaescu” în cadrul acestor operaţiuni complexe (ACNSAS, R 289570, vol. 1, ff. 69-70). Asta, după ce acelaşi ofiţer a subliniat într-o notă de caracterizare a lui „Silvestru Dan”, din 6 august 1971, că acesta „a luat poziţie hotărîtă şi a influenţat şi alte personalităţi marcante pentru a lua atitudine contra activităţii ostile duse împotriva ţării noastre de Wurmbrand R.” (ACNSAS, R 289570, vol. 1, f. 79; a se vedea şi „Planul de dirijare” din 6 august 1971, ibidem, f. 83).
În jurul lui Wurmbrand s-au ţesut o sumedenie de legende, care, odată cu descătuşarea presei, au fost răspîndite mai ales în perioada post-comunistă prin intermediul unei literaturi memorialistice îndoielnice sau prin articole publicate în ziare care ignorau toate regulile deontologiei jurnalistice. De o largă răspîndire se bucură legenda potrivit căreia Wurmbrand ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Valeriu Gafencu. În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 154-178).
Gafencu a fost un student gardist, originar din Basarabia, condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru instigarea unor tineri din Iaşi de a participa la rebeliunea din 1941 şi înarmarea unui elev (ACNSAS, P 013125, vol. 1, f. 606, f. 629), pentru recrutarea unor elevi de la Liceul Militar, mijlocită de Paul Miron şi Mircea Bulibaşa, şi organizarea unei şedinţe legionare în viile din regiunea Copou din Iaşi (ACNSAS, P 013138, vol. 1, f. 37). În limbajul justiţiei, toate acestea au fost rezumate în formula: „crimă de constituire de asociaţiune şi activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat” (ACNSAS, P 013138, vol. 1, ff. 105v-106).
Pentru întîmplarea cu streptomicina oferită de Gafencu lui Wurmbrand nu există nici o atestare documentară. În folclorul concentraţionar post-comunist, îmbogăţit prin alte povestiri fantastice, naraţiuni pseudoistorice şi colportaje criptice, se mai susţine că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la creştinarea lui Wurmbrand (Ianolide, p. 161).
Într-un volum intitulat, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Cuvânt înainte de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 171, se susţine că Wurmbrand s-ar fi convertit în detenţie la religia ortodoxă. O aserţiune similară, tot falsă pe care o respinge cu vehemenţă fiul pastorului în 2009, a fost răspîndită şi într-o revistă şi apoi pe internet. Acolo se susţine că ultima dorinţă a pastorului ar fi fost să devină ortodox (cf. Ioana Maria, opinii, în: Formula AS, nr. 730, 2006).
Pastorul a devenit cunoscut în Occident prin scrieri militant anticomuniste şi acţiuni spectaculoase. În textele sale a recurs la un limbaj propagandistic belicos şi radical. În numeroasele sale lucrări cu tentă teologică şi autobiografică există un amestec de exagerări nestăpînite, neadevăruri şi mistificări zburlite, care nu-i permit unui cititor situat în afara problematicii propriu zise să distingă exact frontiera între realitate, ficţiune propagandistică, zel misionarist şi fantezie religioasă. Tocmai aceste neajunsuri publicistice flagrante au fost folosite de către Securitate în acţiunile sistematice de discreditare şi demonetizare a mesajelor publice ale pastorului.
Într-una din scrierile sale autobiografice, de exemplu, Wurmbrand afirmă că în urma discuţiilor cu un securist care l-a anchetat, acesta s-ar fi convertit la creştinism (cf. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 77), iar Gheorghiu-Dej însuşi s-ar fi întors la credinţa creştină, datorită influenţei unei servitoare, ceea ce „i-a dat tăria să se opună stăpînilor lui sovietici” (ibidem, pp. 295-296).
În aceeaşi scriere, Wurmbrand povesteşte şi un episod legat de primirea unui pachet care „conţinea o sută de grame de streptomicină” pe care a oferit-o el codeţinutului [Ion] Sultaniuc, „un antisemit înverşunat”, grav bolnav, care a preferat să moară şi să nu primească „nimic de la un evreu” (ibidem, pp. 139-140). În memorialistica post-comunistă pro-legionară relatarea lui Wurmbrand a fost dezavuată drept „minciună”, susţinîndu-se că Sultaniuc ar fi refuzat medicamentul „nu pentru că era antisemit”, ci pentru că pastorul i-a criticat pe legionari şi l-ar fi denigrat pe Corneliu Zelea Codreanu, afirmînd că acesta era „cumpărat de comunişti” (Cf. Sfântul închisorilor..., p. 183). Totodată i se reproşează lui Wurmbrand, descris ca un om „fără caracter”, că a trecut intenţionat sub tăcere faptul că, în realitate, Gafencu i-ar fi salvat viaţa (ibidem, pp. 179, 181).
O altă versiune a episodului cu streptomicina a fost răspîndită de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa într-un interviu, îmbogăţind astfel folclorul post-carceral. În interviul amintit, el spune că „după eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Tîrgu Ocna cu Valeriu [Gafencu], mi-a spus că primea în închisoare medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai tîrziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decît nişte poveşti” (cf.Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, cu o prefaţă a mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 46).
