Miercuri, Parlamentul Republici Moldova a ratificat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, pe care premierul Iurie Leancă l-a semnat pe 27 iunie la Bruxelles. A fost un vot nominal, pentru a-i responsabiliza pe deputați, într-o zi care a fost comparată, pe bună dreptate, cu desprinderea Republicii Moldova de imperiul sovietic.
Înainte de ședința Parlamentului, oficialii au depus flori la statuia lui Ștefan cel Mare. O coincidență istorică, o potrivire de „aștri politici”, se poate spune, întrucât pe 2 iulie, acum 510 ani, s-a stins marele domnitor al Moldovei. Sigur, dincolo de ironiile care pândesc o asemenea comparație, actualii guvernanți pot să-i „raporteze” ilustrului înaintaș că, vorba lui Barbu Delavrancea din piesa sa „Apus de soare”, a lăsat țara – mai bine zis, partea ei înstrăinată de dincoace de Prut – pe mâna unor urmași vrednici. Cronicile ne arată limpede că voievodul Ștefan nu a avut „ezitări geopolitice”, ci a apărat Europa creștină de năvălirea barbarilor din răsărit, dobândindu-și supranumele de „Atlet al lui Christos.” Cum și-ar permite strănepoții săi să nu urmeze aceeași cale?...
După ratificarea Acordului de Asociere, marele test va fi trecerea de la vorbe la fapte. Vor trebui făcute reformele care să consune cu standardele europene și, mai ales, relansată combaterea corupției. E o luptă grea dar decisivă, întrucât clasa politică din Moldova, ajunsă la masa europenilor, va trebui să aibă curajul să se reformeze pe ea însăși.
Două partide parlamentare de opoziție, PCRM și Partidul Socialiștilor, nu au votat Acordul de Asociere, pretinzând că Moldova și-ar pierde independența, ar deveni o colonie de Ev Mediu. Vladimir Voronin, căruia îi aparține această metaforă deplasată, a mai făcut, azi, în Parlament, o figură de stil la fel de nepotrivită, comparând Acordul de Asociere dintre Moldova și Uniunea Europeană cu „Trădarea de la München”, din septembrie 1938, consfințită de premierul Chamberlain al Marii Britanii, când a sperat, zadarnic, să salveze, negociind cu Hitler, pacea pe continentul european. Apelând la istorie, Voronin nu și-a dat seama că nu făcea decât să reamintească moldovenilor de politica revanșardă, anexionistă a lui Putin, pe care unii lideri din Vest au încercat, la fel de naiv și egoist, să o tempereze prin cedări și înțelegeri separate. Or, tocmai aceste gesturi de fisurare a solidarității euroatlantice media internațională le-a comparat cu defetismul lui Chamberlain în fața führerului. La fel de inadecvată s-a dovedit și socialista Zinaida Greceanîi. Premier pe timpul guvernării PCRM, dna Greceanîi, provenită dintr-o familie de foști deportați în Siberia, a deplâns demnitatea moldovenilor pe care integrarea europeană ar „călca-o în picioare”.
Cam aici se plasează Opoziția de stânga din Moldova – și cu logica, și cu „iubirea de moșie”, cum ar spune Ștefan cel Mare, pe care comuniștii și socialiștii îl invocă demagogic. Conduita lor mimează comportamentul Rusiei, aflată în plin război cu Ucraina, sancționată politic și economic de Occident, devenită practic un stat-paria. Rusia a ținut chiar în ziua semnării Acordului, pe 27 iunie, la Bruxelles, să pedepsească Moldova, anulând niște curse de avion Moscova-Chișinău. O reacție viscerală, cum sunt și embargourile impuse vinurilor moldovenești și, de azi, și unor produse de carne.
Există o discrepanță uriașă între Europa democratică și atitudinea războinică, vindicativă a Rusiei, care vrea să aibă doar sclavi și nu parteneri de colaborare. Pe cât de percepută este însă această diferență nu de elitele moldovenești, ci de electoratul de bază? Un electorat supus unui bombardament informațional rusesc, xenofob și manipulator. Explicarea acestei diferențe radicale de civilizație reprezintă marea miză a lunilor ce ne despart până la alegeri.
