În urmă cu 25 de ani, pe 22 aprilie, începea ceea ce s-a numit ulterior „Fenomenul Piața Universitații”, cea mai amplă și cea mai întinsă în timp demonstrație anti-comunistă în România de după decembrie 1989.
Manifestația a luat naștere în contextul în care partidul lui Ion Iliescu și Petre Roman deținea întreaga putere și desfășura o intensă și abjectă propagandă menită să discrediteze opoziția abia constituită. „Piața Universității” venea în prelungirea Proclamației de la Timișoara, lansată în luna martie 1990, și a faimosului Punct 8 al Proclamației, ce preconiza eliminarea fostei nomenclaturi comuniste din funcțiile importante din cadrul statului și, implicit, de la alegerile parlamentare și prezidențiale programate pentru 20 mai.
„Piața Universității” s-a auto-definit drept „zonă liberă de neo-comunism”. Acolo, în centrul Bucureștiului, a fost fixat, simbolic, „kilometrul zero al democrației”.
Miile de oameni care se perindau zilnic prin Piață voiau parcă să-și ia revanșa pentru capitularea societății civile în cele peste patru decenii de comunism. Balconul Universității se transformase într-un fel de tribună democratică, de unde luau cuvântul, pe lângă studenți și oameni obișnuiți, personalități proeminente ale vieții culturale. Au apărut nenumărate lozinci și sloganuri de o inventivitate cuceritoare.
Confruntat cu protestele și revendicările din Piață, puterea a avut la început o reacție prostească. Vizibil iritat, Ion Iliescu le-a lipit manifestanților etichetele de „huligani” și „golani”.
Acest din urmă termen injurios a stimulat în și mai mare măsură imaginația protestatarilor, care au transformat insulta într-un titlu de mândrie. Alexandru Paleologu, ambasadorul României la Paris, a declarat că el se consideră „ambasador al golanilor” iar marele dramaturg Eugen Ionescu a cerut și el să fie primit printre „golani”.
Piața Universității oferea astfel spectacolul reconfortant dar paradoxal al unei frenezii democratice într-un moment când societatea românească nu era coaptă pentru democrație
Între timp însă, puterea intensifica operațiunea de propagandă și dezinformare. Populația era intoxicată cu tot felul de minciuni despre manifestanți, despre care se răspândea zvonul că ar fi drogați și că s-ar deda la orgii. Se lansează și alte bazaconii în legătură cu partidele istorice și cu reprezentanții lor la alegeri.
Această propagandă, în care recunoaștem mâna fostei Securități, își atinge scopurile, pentru că pe 20 mai Iliescu și partidul său câștigă detașat. Piața Universității se încăpățânează să reziste.
Încercările unor oameni de cultură de a media între putere și liderii Pieței eșuează. Ce a urmat, se știe. Pe 13 iunie, minerii intră în București și, prostiți de propaganda regimului, se lansează într-o represiune feroce.
Secvențele cu minerii lovind sălbatic în tineri au îngrozit Europa. Această oroare nu era posibilă dacă n-ar fi fost comandată de Ion Iliescu și acoliții săi.
În ciuda acestui deznodământ dramatic, Piața Universității rămâne după un sfert de veac un reper și un simbol.
