Interviurile-conversații făcute de președintele american, care stau la baza unui amplu articol în revista The Atlantic, intitulat Doctrina Obama, pornesc de la ceea ce autorul numește o decizie „istorică”, cea luată de Barack Obama la 30 august 2013. Prin refuzul de a aproba plănuite bombardamente în Siria, liderul Statelor Unite și-a pus amprenta pe o zi ce ar putea să rămînă în istorie – scrie Jeffrey Goldberg – „drept cea în care el a împiedicat Statele Unite să intre într-un alt război civil musulman dezastruos și a înlăturat, pe de altă parte, amenințarea unui atac chimic la adresa Israelului, Turciei sau Iordaniei. Sau ar putea să rămînă ca ziua în care el a scăpat Orientul Mijlociu de sub aripa Americii, în mîinile Rusiei, Iranului și grupării extremiste a Statului Islamic”.
Decizia lui Barack Obama și-ar fi avut sursele în convingeri despre politica externă americană cărora omul politic le dădea glas încă din 2006, atunci cînd, fiind senator, afirma într-un discurs ținut la o demonstrație anti-război la Chicago: „Nu-mi fac nici o iluzie în ce-l privește pe Saddam Hussein. Este un om brutal. Un om de o mare cruzime. […] Știu însă că Saddam nu reprezintă nici o amenințare iminentă sau directă la adresa Statelor Unite sau a vecinilor lui. […] Știu că o invazie a Irak-ului, fără o justificare clară și lipsită de un sprijin internațional puternic, nu va face decît să alimenteze flăcările din Orientul Mijlociu și să încurajeze - în rău, mai curînd decît în bine - impulsurile lumii arabe, să întărească recrutările militare de către al-Qaida”.
Jeffrey Golberg, corespondent național al revistei The Atlantic și laureat al Premiului National Magazine pentru Reportaj, precizează că scopul conversațiilor sale cu președintele Statelor Unite, care au stat la baza prezentului articol, a fost „de a vedea lumea prin ochii lui Obama și de a înțelege ce crede el despre rolul pe care America ar trebui să-l joace în lume”. Iar mizele majore, de-a lungul președinției lui Obama nu au lipsit: „de la ceea ce pare încă cel mai urgent, Siria, la o posibilă agresiune nord-coreeană, sau un asalt al Rusiei împotriva unui membru Nato, sau un plănuit atac al Statului Islamic pe solul Statelor Unite.”
„Sînt foarte internaționalist – spunea Obama într-una din conversațiile citate – dar sînt și un idealist, în sensul că gîndesc că ar trebui să promovăm valori ca democrația și drepturile omului, și norme și valori, nu numai că pentru că ele servesc interesele noastre pe măsură ce sînt adoptate de mai multe popoare, […] dar și pentru că ar face lumea un loc mai bun. Odată acestea spuse, cred, de asemenea, că lumea este un loc dur, complicat, în dezordine, plină de probleme grele și tragedii.”
O lungă discuție despre situația extrem de complicată din Orientul Apropiat, despre terorism, competiția dintre Arabia Saudită și Iran, se încheie cu observația că una din forțele cele mai destructive din Orientul Mijlociu o constituie „tribalismul, o forță pe care nici un președinte nu poate să o neutralizeze”. „Am în DNA-ul meu, pur și simplu, înscrisă suspiciunea față de tribalism. Înțeleg impulsul tribal și recunosc puterea divergențelor tribale. Am navigat întreaga viață prin neînțelegerile tribale. În final, este o sursă pentru o mulțime de acte distructive”.
Într-o conversație despre relațiile sale cu diverși lideri problematici pe care i-a întîlnit pe parcursul mandatului său, Barack Obama se oprește mai îndelung asupra raporturilor cu președintele Rusiei, Vladimir Putin, despre care afirmă: „Adevărul este că, practic, în toate întîlnirile noastre, Putin se comportă cu o politețe scrupuloasă, foarte sincer. Întîlnirile noastre sînt foarte la obiect. Nu mă lasă niciodată să aștept două ore, așa cum face cu mulți alții.” În opinia președintelui american, Putin ar considera relația lui cu Statele Unite mai importantă decît o cred de obicei americanii. „Este interesat constant să fie văzut ca partenerul nostru și conlucrînd cu noi, fiindcă nu este complet stupid. El înțelege că, în ansamblu, poziția Rusiei în lume s-a diminuat în mod semnificativ. Iar faptul că invadează Crimeea sau că îl susține pe Assad nu înseamnă că îl transformă brusc într-un jucător.”
Jeffrey Goldberg merge mai departe provocînd într-una din conversații o reacție despre credibilitatea Americii pe care a pus-o în cumpănă Obama prin reacțiile sale la invazia rusă a Crimeei în 2014 și față de intervenția militară rusă în favoarea regimului Assad în Siria.
În privința intervenției ruse în conflictul din Ucraina, președintele american vede în ea, ca și în războiul împotriva Georgiei în 2008, ideea de a menține în sfera de influență a Rusiei o fostă republică sovietică. Potrivit lui Obama: „Putin a acționat în Ucraina ca răspuns la acțiunea unui stat clientelar pe cale de a scăpa de sub controlul său. Și a improvizat într-un fel pentru a o reține sub control. În Siria a făcut exact același lucru, la costuri enorme pentru bunăstarea țării lui. Iar noțiunea că Rusia ar fi, în vreun fel acum, într-o poziție mai puternică, în Siria sau în Ucraina, decît era înainte de invadarea Ucrainei sau înainte de desfășurarea forțelor militare în Siria, este o neînțelegere de ordin fundamental a naturii puterii în politica externă sau în lume, în general. Putere reală înseamnă să poți obține ceea ce vrei fără să fie nevoie să exerciți violență. Rusia a fost mult mai puternică, atunci cînd Ucraina arăta ca o țară independentă, fiind în fapt o cleptocrație în care el [Putin] putea trage sforile.”
Teoria lui Obama, atrage atenția autorul analizei din revista The Atlantic, este aceea că „Ucraina este în centrul interesului pentru ruși, dar nu și al americanilor, și că Rusia va fi întotdeauna capabilă să mențină o dominație crescîndă în regiune. „Fapt este – spune Obama - că Ucraina, care nu este o țară membră a NATO, va fi vulnerabilă față de dominația militară a Rusiei, indiferent de ce facem noi.”
Este o poziție realistă sau fatalistă, l-a întrebat Jeffrey Goldberg pe Obama, care răspunde: „Este realistă. Și este un exemplu pentru ceea ce trebuie să ne fie foarte clar atunci cînd vorbim de interesele noastre centrale și despre lucrurile pentru care dorim, într-adevăr, să intrăm în război”.
Obama revine la discuția despre Rusia, în cursul conversațiilor cu Jeffrey Goldberg pentru a spune la un moment dat că o Rusie slabă constituie și ea o amenințare, chiar dacă nu una de primă mînă. „Spre deosebire de China, ei au probeme demografice, probleme economice structurale, care vor cere nu numai viziune pentru a fi depășite, dar și o generație”. „Calea pe care se înscrie Putin nu este una care îi ajută să depășească aceste probleme hotărîtoare. Iar într-o asemenea ambianță, tentația de a proiecta forța militară pentru a-ți demonstra măreția, este puternică, și lucrul pe care Putin este înclinat să-l facă. Așa că nu subestimez primejdiile ce vin din această direcție”.
Una din întrebările conversației cu Obama, în acest context, era: „Ce s-ar întîmpla dacă Putin ar amenința să acționeze împotriva Moldovei – un alt stat post-sovietic vulnerabil? Nu ar fi de ajutor pentru Putin să creadă că Obama ar putea deveni furios și irațional în această situație?”
Președintele american răspundea: „Nu există dovadă în politica externă americană a epocii moderne că acesta este modul în care răspund oamenii. Oamenii răspund bazați pe ceea ce consideră că sînt imperativele lor, iar dacă ceva este cu adevărat important pentru cineva, fără să fie important pentru noi, atunci și ei, și noi, o știm prea bine. Există căi de a descuraja, dar aceasta cere să fi foarte clar despre posibilitatea și utilitatea de a porni războiul. Acum: dacă există cineva în acest oraș care pretinde că ar trebui să luăm în considerare să declanșăm un război cu Rusia pe tema Crimeei sau a estului Ucrainei, acela ar trebui să o spună cu voce tare și să fie foarte specific. Ideea că vorbind cu duritate sau angajîndu-te în acțiuni militare ce sînt tangențiale acelei arii particulare, va influența în vreun fel deciziile Rusiei sau ale Chinei este contrară tuturor mărturiilor din ultimii peste 50 de ani.”
