În arhiva excepționalului ziarist și a regretatului director al Radio Europa Liberă care a fost Noel Bernard s-a păstrat un document cu totul deosebit, ce ne-a fost pus la dispoziție la dispoziție de soția sa, Ioana Măgură-Bernard, și pe care a venit momentul să vi-l prezentăm în contextul aniversărilor anului centenarului împlinit de la nașterea violonistului Yehudi Menuhin.
Noel Bernard și Yehudi Menuhin s-au întîlnit în 1956, un an după moartea lui George Enescu, iar celebrul muzician a acceptat să acorde un interviu - cum îi mulțumea ziaristul - „vocii României libere”. Dacă astăzi nu avem suficiente informații pentru a descrie exact contextul în care a avut loc acest interviu, păstrat integral în limba engleză și fără o datare precisă, elemente din discuție permit o datare a sa relativă: după data creării operei Oedipe la Bruxelles (premiera a avut loc la 6 martie, urmată de patru spectacole pînă la 17 aprilie) și înainte de turneul lui Yehudi Menuhin la Budapesta, la 11-12 iunie.
Intervalul s-ar putea restrînge și mai mult, dat fiind că Noel Bernard nu face nici o aluzie la incidentul petrecut la 4 mai la cimitirul Père Lachaise, unde, la mormîntul lui George Enescu, delegația de muzicieni români și reprezentanții ambasadei de la Paris veniți la împlinirea unui an de la moartea compozitorului s-au regăsit pentru a cita dintr-un document de epocă, „foarte încurcați”, văzînd o coroană mare de trandafiri și lalele roși, purtînd inscripția: „In Memoriam George Enescu Radio Europa Liberă - Vocea României Libere”. Deci, cu probabilitate, interviul acordat de Yehudi Menuhin ar putea fi datat în a doua jumătate a lunii aprilie 1956.
Cum veți auzi, Yehudi Menuhin a răspuns cu o doză de prudență la întrebările cu subtrat politic ale lui Noel Bernard, într-un an extrem de important, văzut de astăzi, pe planul istoriei: un 1956 ce debutase cu un început de dezgheț al glaciațiunii staliniste la Moscova, în februarie, urmat în martie de suprimarea unor demonstrații de masă antistaliniste în Georgia, de mișcările muncitorești de la Poznan în iunie, reprimate sîngeros, marcat de o demonstrație în august a numeroși membri ai Bisericii Greco-Catolice, la Cluj, și încheiat cu revoluția din Ungaria, în octombrie-noiembrie, reprimată brutal de trupele armatei sovietice.
Noel Bernard-Yehudi Menuhin, întîlnirea a două mari spirite ale istoriei, așadar. Ziaristul începea prin a-l întreba pe violonist cînd a fost și a cîntat ultima oară în România?
Yehudi Menuhin: „Am fost în România de două ori. Ultima vizită a fost în anul 1946, când l-am văzut pe Enescu din nou, după ani de așteptare. Mi-a fost atît de dor de el în timpul anilor de război, așa că imediat ce am avut o ocazie după război am venit în România să fiu cu el, să dau concerte împreună cu el și concerte de caritate pentru evreii din București și pentru Crucea Roșie din România. Au fost zile de neuitat după atîția ani de separare, am făcut muzică zi și noapte, am dat concerte dimineața, la prînz și seara, am interpretat aproape întreaga literatură pentru vioară.”
Ați cîntat totul împreună cu Enescu ? - era întrebarea următoare a lui Noel Bernard, la care Menuhin răspundea:
Yehudi Menuhin: „Da, împreună, am interpretat nu doar lucrările pentru două viori, dar Enescu m-a acompaniat și la pian, am cîntat sonate împreună, el a dirijat... Am respirat împreună zilele acelea.”
Interviul continua îndelung pe tema relației dintre cei doi mari muzicieni, ajungînd la o evocare a presiunilor făcute de guvernul de la București pentru a-l face pe Enescu să revină în România.
Noel Bernard: Știți cumva de ce Enescu nu a dorit să revină în România în ultimii săi ani de viață? Menuhin răspundea diplomatic:
Yehudi Menuhin: „Nu vă pot spune, nu știu exact. Ceea ce știu e că a fost un mare patriot, la fel cum și Paderewski a fost în raport cu Polonia, un patriotism asemenea, aproape, unei religii romantice de la sfârșitul secolului al 19-lea. Sentimentul a fost mereu viu în el. Cred că a fost o decizie ce a depins de temperament, de relații personale, nu știu în ce relații era cu prietenii săi din România sau Paris. Știu doar că Parisul a fost mereu a doua sa casă, că s-a simțit complet acasă acolo, că a păstrat același apartament în Paris timp de 50 de ani. La Clichy. Știu că a fost o persoană de o profundă fidelitate, nu mi-l imaginez pe Enescu să fi fost neloial cuiva. Istoria iubirii sale pentru Princesse, istoria devoțiunii sale pentru România și Paris, devotamentul față de toți care i-a cunoscut sînt cu adevărat un exemplu de fidelitate demonstrat de Enescu.”
Întrebat direct de Noel Bernard: „Putem spune acum de la acest microfon... că intențiile Dvs. de a merge la Budapesta, București sau Moscova în următoare zile pentru a cînta acolo pentru public nu înseamnă neapărat că sînteți de acord cu regimurile la guvernare acolo? - Menuhin răspundea:
Yehudi Menuhin: „Viața de muzician și muzica sunt lucruri care trebuie păstrate și protejate în mod religios de orice fel de - cum să spun? - imagine pătată, prejudecăți, idei. Mă duc acolo pentru a da și a primi ceva în plan emoțional și spiritual. Atât timp cât pot stabili acest contact, simt că fac ceva folositor indiferent orice alte circumstanțele înconjurătoare.”
Mai tîrziu, în memorii, avea să-și exprime regeretul că nu și-a exprimat solidaritatea cu cei înfrînți în Ungaria, notînd că în final ei „s-au bucurat de o libertate individuală pe care românii nu au cunoscut-o.”
Atît despre acest interviu pe care îl veți găsi integral în Arhiva Radio Europe Liberă pe pagina noastră web.
