Într-un comunicat al preşedintelui Nicolae Timofti se aminteste acest dureros moment istoric pentru sute de mii de familii şi se face un apel pentru a nu fi tolerate „sloganurile de ură” şi de revanşă politică. In mesajul sau şeful statului moldovean aminteşte si de familia sa care a împărtăţit aceasta tragica experienţă a perioade comuniste.
Ploaia de regulă îi împiedică pe oamenii vârstnici să plece de acasă, și doar cei mai temerari, gata să înfrunte șuvoaiele de pe străzi, s-au încumetat să participe la ceremonia din fața Gării. Astfel ar putea fi explicată prezența unui public nu tocmai numeros.
Sub una din umbrelele ce au înconjurat Monumentul în memoria victimelor deportărilor staliniste, aflat în scuarul gării de unde au pornit, acum 75 de ani, primele vagoane cu deportați, am întâlnit-o pe Nina Corețcaia. Deși nu a ajuns în lagărele siberiene, spune că păstrează până astăzi memoria bunicilor deportați cu tot cu copii, în acea noapte de groaza din vara anului 1941.
„Nu mi-am cunoscut buneii, cum să-i cunosc dacă din șase s-au întors doar trei? Abia acum, când a fost reabilitarea, am aflat că bunelul a fost pe 13 (n.r. iunie, 1941) ridicat, iar pe 13 decembrie a fost împușcat. Un om care avea o armă de vânătoare și nouă copii, a fost luat drept de dușman al poporului.”
Dușman al poporului a fost considerată și Maria Veșală, deportată în 1949, care, deși avea doar opt ani atunci, a fost scoasă cu surorile și bunica ei din casă și dusă în Siberia. Ține minte și acum momentul când au fost scoase din casă:
„Bunica mea mi-a spus să o țin pe Alexandra de mânuță, pentru că dacă o să fugă o să fie împușcată, că eram duse de doi ostași înarmați. Sora mea cerea apă și i-am zis bunicăi să aducă, și când am vrut să iau apa de la bunica, un ostaș a dat cu piciorul peste ulcior.”
Maria Veșală s-a întors acasă doar după ce a murit Stalin, și este una dintre puținele victime ale represiunilor regimului comunist rămasă în viață din sutele de mii de deportați. Un număr exact al celor care au avut de suferit nu este cunoscut nici astăzi, iar studiile care s-au făcut până în prezent nu au reușit să „dezgroape” numele tuturor celor care au avut de pătimit, explică istoricul Veaceslav Stăvilă:
„Este o cercetare foarte costisitoare, trebuie să cerceteze un institut întreg. Așa a fost în țările baltice, unde au fost instituții întregi care au lucrat câte cinci, șase ani.”
La Monumentul în memoria victimelor deportărilor staliniste au ajuns în această dimineață pe rând reprezentanții Asociației foştilor deportaţi și deţinuţi politici din Moldova și a Partidului Liberal, singura formațiune politică care a participat la depunerea de flori. Printre cei prezenți s-a remarcat și un grup de tineri, membri ai Asociaţiei ,,Onoare, Demnitate și Patrie”, dintre care și Vlad Bilețchi, pe care l-am întrebat despre cum poate fi provocat interesul față de istorie în rândurile tinerilor:
„Prin intermediul tehnologiilor moderne, bănuiesc eu, în special pentru tineri. Unele state au recurs la asemenea exerciții, de exemplu Statele Unite ale Americii, unde a fost inventat un joc despre istoria Statelor Unite ale Americii unde pas cu pas, jucătorul trebuie să descifreze să realizeze fiecare etapă a acestei independențe. Din păcate, Republica Moldova încă nu a identificat o astfel de soluție, dar este o soluție modernă care cu siguranță s-ar bucura de popularitate.”
Deportările din iunie 1941 au cuprins atât teritoriul Basarabiei, cât și Nordul Bucovinei. Dupa ce au fost lipsiți de agoniseala de o viață, moldovenii deportați au purtat, chiar și după moartea lui Stalin, stigma unor cetățeni în care puterea sovietică nu a avut încredere.
Valurile de deportări nu s-au oprit în iunie 1941, ele au continuat până în 1951, când ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie.
