Este vorba despre generalul de securitate Gheorghe Boştină şi colonelul Marian Ventura Petrescu. Reprezentanţii institutului susţin că amândoi s-ar face vinovaţi de moartea a sute de oameni pe care i-ar fi supus unui regim inuman de detenţie la închisoarea din Galaţi şi la lagărul de muncă Periprava din judeţul Tulcea.
Lagărul de muncă a fost înfiinţat în 1957 printr-un ordin al Ministerului Afacerilor Interne. Deţinuţii erau folosiţi la muncă în zona fluvială, la tăiat stuf şi ridicat diguri. După 1959, acolo au fost aduşi cu precădere deţinuţi politici. Nu se construiseră dormitoare şi la început s-a stat la cort. Ulterior s-au construit nişte magherniţe de paiantă. În fiecare baracă erau două camere unde dormeau pe priciuri strâmte 70 de deţinuţi. Până la marea amnistie din 1964, an în care deţinuţii politici au fost liberaţi, la presiuni internaţionale, aceştia au fost înfometaţi, bătuţi bestial, torturaţi fizic şi psihic, lipsiţi de asistenţă medicală şi supuşi cu sadism unor pedepse dincolo de orice imaginaţie. Uneori erau ţinuţi cu săptămânile în izolator, un beci de beton fără ferestre. Primeau o bucată de pâine şi o cană cu apă la două zile. Izolatorul nu avea pat, nici scaun, nici masă. Trebuia să dormi pe vine sau în picioare. La Periprava era normal ca, în lunile de iarnă, să moară cam 50-60 de deţinuţi pe lună din cei circa 1200. Mai toţi erau arestaţi după Revoluţia anticomunistă ungară, din 1956.
Închisoarea de la Periprava era numită, în limbajul criptic al oficialilor, colonie de muncă. Toţi cei care au trecut pe acolo spuneau că regimul era de exterminare. Cei mai mulţi erau consideraţi duşmanii interni ai comunismului. Erau puşi să sape gropi pentru a scoate pământ pentru diguri. Iarnă sau primăvară, trebuiau să disloce ceva mai mult de trei metri cubi de pământ cu care erau întărite digurile de la Dunăre. Cei care nu-şi făceau norma erau bătuţi cu bestialitate de brigadieri ca Boştină sau Ventura Petrescu. Instrumentele de bătaie preferate erau bâtele prelucrate la strung.
La Periprava s-a remarcat prin sadismul său, un alt torţionar dovedit, comandantul Ion Ficior. Pe vremea acestuia, spun deţinuţii care au supravieţuit, mureau doi-trei oameni pe săptămână. Morţii erau îngropaţi în gropi comune, fără coşciug şi cruce. Cei care încercau să evadeze erau împuşcaţi pe loc, fără judecată, în faţa altor deţinuţi, să le fie învăţătură de minte. Erau îngropaţi în câmp, îşi aminteşte Octavian Bjoza, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Mai apoi, îngrijorat că ar putea fi tras la răspundere pentru nenumăraţii morţi, comandantul Ficior a ordonat să li se dea să mănânce carne de cal. Cu toate acestea cei care erau prinşi că se hrănesc cu porumb crud, erau bătuţi sălbatic de comandant.
Ion Ficior, care are 87 de ani, a fost judecat într-o primă instanţă. A fost acuzat că între 1958-1963, adică în perioada în care a fost comandantul lagărului de la Periprava, “a aplicat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politic.” Procurorii au cerut o pedeapsă de 25 de ani. Judecătorii au fost clemenţi, colonelul fiind condamnat la douăzeci de ani. El a depus recurs şi procesul se judecă în continuare. De asemenea, alt criminal comunist notoriu. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii din Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare. Cei doi s-au folosit de toate căile de atac pentru a scăpa nepedepsiţi. Mai mult, nu s-au căit nici un moment pentru ce au făcut, convinşi că sunt patrioţi şi că, din acest motiv, sunt persecutaţi. În afara mărturiilor deţinuţilor politici, nu se ştiu prea multe despre cei doi torţionari, Boştină şi Petrescu, dezvăluiţi zilele acestea. Nu se ştie unde sunt, dacă mai sunt în viaţă şi dacă pot fi trimişi în judecată. Cu alte cuvinte, este posibil să nu poată fi citaţi de Parchet.
În perioada comunistă au fost închişi peste jumătate de milion de români sub acuzaţia că ar complota împotriva statului totalitar. O cincime din aceştia au murit în gulagul românesc, mai toţi reprezentând floarea intelectualităţii şi elitei politice, sociale şi economice. Până acum doar un torţionar a fost condamnat definitiv. S-ar putea ca nici măcar acesta să nu stea prea mult închis, dat fiind că este bolnav şi bătrân. Au fost identificaţi cu certitudine 35 de torţionari iar lista este deschisă. Pe ea se mai află şi Gheorghe Enoiu, supranumit Măcelarul de la Interne, sau Gheorghe Crăciun, comandant al Penitenciarului de la Aiud. Marele său titlu de glorie a fost inventarea carcerei cu latura de 60 de cm şi căptuşită cu cuie. De asemenea, un alt călău comunist cu grade şi decoraţii a fost Nicolae Moromete. Acesta a fost o vreme comandant la Jilava, Caransebeş şi Galaţi, dând dovadă de resurse de bestialitate care l-au remarcat printre ceilalţi torţionari ai sistemului penitenciar comunist.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului mai are în evidenţă alte trei sute de persoane care ar putea intra şi ele pe această listă. Mai toţi au condus puşcării sau lagăre ca acela de la Periprava. Ţinând cont însă cât de greu este să-i găsească, să-i interogheze, să-i pună faţă în faţă cu martorii şi probele şi, apoi, să-i dea în judecată, s-ar părea că procesul comunismului va trena până când cu toţii, victime şi vinovaţi, vor dispărea în mod natural. Încetineala cu care se desfăşoară cercetările spune multe şi despre interesul statului în aducerea acestora în faţa justiţiei. În cei 26 de ani postcomunişti, nu s-au întocmit decât patru rechizitorii referitoare la torţionari. Mulţi au fost descurajaţi, spunând că acele crime s-au prescris şi că e inutil să mai ceară dreptate însă specialiştii Institutului susţin că nu există termen de prescriere pentru crimele împotriva umanităţii, căci aşa ar trebui încadrate faptele torţionarilor. De altfel, Institutul a depus 12 sesizări penale, dar numai una s-a soldat cu proces şi condamnare.
Acum zece ani, preşedintele Băsescu condamna oficial comunismul de la tribuna parlamentului. Se baza pe un raport care cuprinde multe dintre numele celor vinovaţi, cel puţin moral, dacă nu practic, de marile crime ale comunismului. Torturarea sau asasinarea celor care erau consideraţi duşmanii sistemului totalitar a fost o normă în toată istoria de cincizeci de ani a comunismului. Cu toate acestea condamnarea oficială n-a avut în cele din urmă nicio consecinţă. Foştii activişti comunişti şi agenţii securităţii sunt protejaţi şi azi iar dosarele lor sunt secrete. Nu sunt dezvăluiţi decât criminalii epocii Dej, nu şi cei din perioada Ceauşescu. Unii pentru că sunt protejaţi de secretomania sistemului, alţii pentru că sunt în continuare activi şi utili unui sistem care nu vrea să îmbătrânească şi nici să moară.
