1991: De la ieșirea din URSS la aderarea la CSI

Deficitul, creșterea galopantă a prețurilor şi specula au caracterizat perioada de destrămare a Uniunii Sovietice, inclusiv anul în care Republica Moldova îşi declara independența. Mărfurile se vindeau pe cartele şi cupoane, iar deseori oamenii stăteau ore în şir la coadă în faţa magazinelor. Carburanții erau căutați cu lumânarea, motiv pentru care din când în când transportul public de pasageri încremenea în garaje.

La începutul lui iunie 1991, potrivit oficiosului „Moldova Suverană”, președintele Mircea Snegur declara că „economia republicii se apropie tot mai mult de cota după care începe catastrofa”.

Reforma administrativă, legea cetățeniei şi privatizarea au fost în acest an intens dezbătute în Parlament, primele două fiind adoptate în variante „de compromis” până la declararea independenței. Bunăoară, în primă fază reforma administrativă propunea revenirea la comune, plase şi judeţe şi reducerea aparatului funcționăresc mare şi ineficient, iar unii deputaţi din tabăra conservatorilor comuniști se temeau ca „modelul democraţiei sovietelor” să nu se piardă. După trei tentative eșuate, s-a decis doar schimbarea denumirilor - sovietele săteşti în primării şi sovietele raionale în consilii raionale.

În cazul cetăţeniei, numitorul comun a fost găsit mai repede. Chiar dacă unii deputaţi frontişti ar fi dorit modelul baltic - unde populaţiei venite în aceste republici în perioada 1940-1990 nu i-a fost acordat acest drept - , s-a optat pentru aşa-numita variantă zero, ceea ce însemna acordarea cetățeniei tuturor celor care locuiau la acel moment în Republica Moldova. „Varianta zero” a fost promovată inclusiv de Mihai Ghimpu, deputat din partea Frontului Popular. Iată cum argumenta el la 16 martie 1991, în ziarul „Molodej Moldovî”: „Ce vină au cei care au venit în Moldova? Că au venit aici? Este absurd. Nu au încălcat nicio lege, au fost obligaţi să vină de acolo încoace. La fel cum au fost nevoiţi să părăsească Moldova românii, au „ales primitoarele” regiuni Siberia, Ural, Donbas”.

Privatizarea şi împroprietărirea cetăţenilor cu pământ au tot fost amânate, iar în cele din urmă legile adoptate s-au dovedit peste ani parodii la reformele esenţiale pentru o tranziţie de la comunism la economia de piaţă. Abia la sfârşitul anului a fost adoptată concepţia de privatizare, care, potrivit ziarului „Molodioj Moldovî” din 30 noiembrie, prevedea ca, pe parcursul unui an şi jumătate-doi, fiecare cetăţean să obţină un bon patrimonial pe care să-l investească în capitalul social al oricărei întreprinderi. Privatizarea în acea formulă nu presupunea vinderea sau înstrăinarea de obiecte.

Referendum unional şi mişcări de trupe

La 17 martie, pe întreg teritoriul URSS a fost organizat un referendum în chestiunea păstrării Uniunii Sovietice. Parlamentul Republicii Moldova a decis boicotarea lui sau respingerea primei variante de tratat. Totuşi, în unele localităţi, în special în stânga Nistrului şi în regiunea populată de găgăuzi din sudul ţării, au fost deschise secţii de vot. Potrivit ziarului „Literatura şi Arta”, 28% din alegători au votat. La Tiraspol, din totalul participanților, 97% au fost pentru păstrarea URSS.

Argumentul elitei politice de la Chişinău, relata oficiosul „Moldova Suverană”, era că un asemenea referendum nu poate fi organizat la nivel unional, ci doar la nivel de republici, întrucât dreptul la autodeterminare aparţine numai popoarelor unor state concrete.

„Moldova Suverană” informa la 16 martie, în ajunul referendumului unional, că: „La 13 martie în 15 raioane ale Moldovei, sub pretextul de a păzi comisariatele militare la care nu atentează nimeni, din ordinul comandantului districtului militar Odesa, au fost introduse trupe suplimentare. Prin poienile bătrânilor Codri, prin locuri dosite de-a lungul Prutului, sub pretextul unor aplicaţii, ce urmau să aibă loc tocmai în august curent, au apărut tancuri, maşini blindate, corturi”. Această dislocare de forţe s-ar fi făcut fără ştirea conducerii RSS Moldova.

Demnitarii moldoveni au decis că vor organiza în toamnă un referendum republican în problema independenței.

La 16 aprilie, Sovietul Suprem (parlamentul) a adoptat o hotărâre ce se referea la drepturile cetăţenilor din raioanele de est. În document se menţiona că „liderii separatismului şi adepţii lor îşi continuă activitatea criminală”, „instigă cetăţenii la nesupunere faţă de legile RSS Moldova, adoptă hotărâri şi săvârșesc acţiuni ce lezează demnitatea şi drepturile cetăţenilor de naţionalitate moldovenească, admit pângărirea drapelului de stat al RSS Moldova”, recurg la presiuni, şantaj, ameninţări, maltratarea cetăţenilor, concediere şi „speculează cu aşa-numita românizare a Moldovei şi unirii ei cu România”.

Deja la acel moment, liderii de la Tiraspol creau structuri de stat paralele, bancă şi buget propriu. Legislativul de la Chişinău, de asemenea, a cerut Ministerului de Interne, Comitetului securității statului şi Procuraturii să întreprindă măsuri pentru asigurarea executării legislației RSS Moldova pe întreg teritoriul şi tragerea la răspundere a persoanelor care se fac vinovate de organizarea şi crearea unei formațiuni şi a unor organe anticonstituționale.

În iunie, Mircea Snegur a trimis o telegramă lui Mihail Gorbaciov, în care îşi exprima îngrijorarea că la Bender (Tighina) şi Tiraspol, fără ştirea conducerii de la Chişinău, au sosit şi continuă să sosească efective cu destinaţie specială şi OMON ale MAI al URSS. În aceeași perioadă, Snegur declara pentru ziarul rusesc „Nezavisimaia gazeta” că „liderii autoproclamatei republici de la Tiraspol cer tratative, şi-au băgat în cap un fel de federalism”.

Pe de altă parte, Igor Smirnov declara pentru ziarul „Molodioj Moldovî” că „poporul Transnistriei este pentru păstrarea URSS”. „Oamenii gândesc că vor veni românii şi moldovenii vor deveni cetăţeni de categoria a doua. Aici dintotdeauna a fost Rusia. Ce fel de România?”, adăuga el. În acelaşi timp, Smirnov nega că drujinele sau gărzile populare ar fi înarmate.

„Întărirea nomenclaturii”

La 22 mai a fost demis guvernul, de fapt, doar destituit premierul Mircea Druc. „Literatura şi Arta” a scris că la mijloc au fost disensiunile pe reformele economice şi administrative dintre Druc, pe de o parte, şi Snegur şi clubul deputaţilor agrarieni, pe de altă parte. Alţi observatori au afirmat că astfel s-a încercat o reorientare de la poziţiile de naţionalism intransigent spre consolidarea forţelor dispersate din parlament sau spre conciliere, cum îi plăcea lui Mircea Snegur să spună.

Demisia lui Druc era cerută încă din iarnă de grupurile parlamentare conservatoare. „Sfatul Ţării” scria, în ajunul votului de neîncredere, că demisia lui Druc va duce la „întărirea nomenclaturii, revenirea la practicile vechi şi la o autocrație prezidențială, sforile căreia le va trage Moscova”.

Pe 28 mai, a fost votat guvernul condus de Valeriu Muravschi, fost ministru de Finanţe în Cabinetul Druc.

La 4 iulie, în plenul Parlamentului, premierul Valeriu Muravschi a povestit că la 2 iulie a participat la şedinţa guvernului URSS, unde participanților li s-au înmânat documente care vizează posibile consecinţe ale nesemnării de către unele republici a Tratatului asupra uniunii. „Pentru Moldova, consecințele de ordin politic, conturate de premierul URSS V. Pavlov, vor fi pierderea Transnistriei şi a raioanelor de sud ale republicii”, afirma Muravschi.

Surprinşi de puci, deputaţii votează independenţa

Puciul de la Moscova din noaptea de 18 spre 19 august i-a cam luat prin surprindere pe decidenții politici de la Chişinău. Conducerea ţării a anunţat pentru 20 august un miting „în sprijinul democrației”.

„Poporul a spus un „Nu” hotărât dictaturii”, a titrat „Literatura şi Arta” pe 22 august. În rezoluţia mitingului, la care ar fi participat sute de mii de oameni, se spunea că „forţele reacţionare de sorginte comunistă caută să menţină cu orice preţ un regim social şi politic ce a dat faliment în faţa istoriei”. Totodată, se cerea eliberarea preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov; adoptarea de urgenţă de către Parlament a Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova; interzicerea prin lege a activităţii PCUS pe teritoriul Republicii Moldova, naţionalizarea averii şi suspendarea publicaţiilor sale periodice.

Potrivit ziarului „Moldova Suverană”, la mitingul din 20 august Mircea Snegur a mulţumit „echipelor de voluntari entuziaşti care în noaptea din ajun au stat de veghe la obiectivele strategice ale capitalei, au păzit intrările în oraş şi nu au permis tehnicii militare să pătrundă sub vălul nopţii în Chişinău”.

Au urmat două şedinţe speciale ale Parlamentului, ultima, la 27 august, dedicată votării Declarației de independență. Tot atunci Ion Hadârcă a propus adoptarea imnului „Deșteaptă-te, române”, în calitate de imn al Republicii Moldova, iniţiativă votată de majoritatea deputaţilor.

„Republica Moldova este, în sfârşit, liberă şi stăpână pe propria ei soartă. S-a împlinit o aspiraţie sfântă şi legitimă, mai repede decât credeam…”, se spunea în declaraţia preşedintelui României, Ion Iliescu, publicată de presa de la Chişinău.

​Pe baricade la Nistru

După puci, a fost adoptată hotărârea de interzicere a Partidului Comunist şi au fost reţinuţi liderii mişcărilor separatiste de la Tiraspol şi Comrat. În semn de protest, de pe data de 2 septembrie, timp de câteva săptămâni, grupuri de femei blochează calea ferată în oraşele Tighina, Tiraspol şi Râbniţa. Acţiuni similare au loc şi la Comrat şi Vulcăneşti.

Jurnaliştii de la Chişinău care ajungeau la Tiraspol relatau că intrările în oraş erau blocate cu tot felul de baricade, aşa-zisele gărzi populare erau înarmate, iar periodic se auzeau sirene.​

O delegaţie a Parlamentului rus, condusă de Serghei Krasavcenko, preşedintele Comisiei pentru reforme economice şi privatizare, s-a aflat în Republica Moldova şi a discutat atât cu factorii de decizie de la Chişinău, cât şi cu reprezentanţii Tiraspolului şi Tighinei. „Pe parcursul a patru zile, întâlnindu-mă cu oameni simpli, deputaţi, colective de muncă, precum şi cu conducerea organelor de administrare locală din Transnistria, nu am observat niciun fapt de încălcare a drepturilor omului din partea Moldovei. Dar iată din partea conducerii locale a Transnistriei au fost identificate unele acţiuni care îi pune în dificultate pe moldoveni şi atentează asupra drepturilor lor la educarea copiilor în limba oficială”, a spus Krasavcenko, citat de „Vecernii Kişionev”, în ediţia din 19 septembrie.

În cele din urmă, liderii Chişinăului şi Tiraspolului, asistaţi de delegaţi ai Moscovei, s-au aşezat la masa de negocieri şi au decis eliberarea lui Igor Smirnov şi deblocarea trenurilor. Doar că erau prea mari ostilităţile din raioanele de est dintre cei care pledau pentru păstrarea URSS şi, la necesitate, declararea independenței Transnistriei, şi cei care cereau respectarea legilor Republicii Moldova pe întreg teritoriul ţării. În septembrie, au loc mai multe mitinguri şi tentative ale forţelor paramilitare de a ocupa secţiile de poliţie, ale procuraturii şi podurile de peste Nistru la Dubăsari, Tiraspol şi Tighina. În încercarea de restabilire a ordinii publice, incidentele din localităţile transnistrene au culminat, la 13 decembrie, cu morţi şi răniţi la podul de la Dubăsari.

Mişcările din Transnistria şi Găgăuzia au fost calificate de cea mai mare parte a presei de la Chişinău ca tentative de păstrare a imperiului. „Popoarele Moldovei şi Transnistriei nu au ce împărți. Avem divergenţe serioase şi principiale cu conducerea Moldovei. În ceea ce privește domeniul economic, noi considerăm că nu trebuie să ieşim din URSS. În ceea ce privește domeniul politic, nu vrem ca treptat, pas cu pas să ne apropiem de România şi să ne obișnuiască cu gândul că unirea este inevitabilă”, era citat Grigori Maracuţa, în „Molodej Moldovî”, din 7 decembrie.

La 8 decembrie, au loc alegeri prezidențiale, la care exista un singur candidat: Mircea Snegur. Potrivit Moldova-pres, în ciuda numeroaselor încercări de a împiedica desfăşurarea alegerilor în raioanele de est, mai bine de jumătate din populaţia Transnistriei a participat la vot.

Sfârşitul anului aduce aderarea la Comunitatea Statelor Independente, considerată de unii cetățeni o refacere a URSS-ului. „Trădare”, au acuzat membrii Frontului Popular, care au organizat mai multe acţiuni de protest. Preşedintele Mircea Snegur argumenta că este vorba doar de o organizaţie economică. „E cazul să fim realişti, continuând, totodată, să căutăm soluţii pentru a ne integra în alte comunităţi. (…) Unioniştii văd şi alte variante?! Sau ei vor să se unească cu trei raioane?!”, declara el. Tot Frontul Popular îl învinuia pe primul preşedinte că a suferit o metamorfoză: în iarnă pleda la Bucureşti pentru „o confederaţie cu România”, iar în septembrie, la câteva săptămâni de la adoptarea imnului „Deşteaptă-te, române”, spunea: „Dar ce noi până acum am dormit?”