Astăzi în România, la București și Curtea de Argeș, au loc ultimele ceremonii funerare dedicate Reginei Ana, soția fostului monarh al României, Mihai I. Regina Ana a încetat din viață luni, 1 august, la Morges în Elveția.
Radio Europa Liberă îi dedică acest program special, o evocare a personalității luminoase a Reginei Ana, într-o convorbire-interviu telefonic de la New York cu scriitoarea Doina Uricariu. Aceasta a avut privilegiul să o cunoască în intimitate pe Regină, să înregistreze timp de șase săptămîni amintirile ei, într-o serie de „Dialoguri” ce au constituit ulterior substanța a două volume de memorii, intitulate „Maxilarul inferior” (Polirom, 2010).
Am început prin a o întreba pe Doina Uricariu despre împrejurările particulare în care a cunoscut-o pe Regina Ana, în 1990.
Doina Uricariu: „Am cunoscut-o foarte simplu, poate să pară paradoxal pentru cei care își imaginează că întîlnirea Reginei Ana și a Regelui Mihai ar fi presupus operații extrem de complicate. Firescul cu care am fost întîmpinată, felul direct în care am intrat în discuție, interesul și întrebările despre mine, amestecat cu întrebările pe care le puneam eu, o realitate umană cu totul deosebită, un spațiu, gesturi, hohote de rîs, complicitatea aceea a discuțiilor între oameni care par a se cunoaște de foarte multă vreme, apoi toate gesturile făcute ca eu să nu mă simt covîrșită, pentru că eram într-un fel covîrșită...
Am intrat într-o baie de firesc foarte rară în viața amfitrionilor, chiar astăzi, chiar între prieteni. Unul din gesturile care m-au emoționat deosebit a fost că nu reușeam să prind cu un cleștișor de argint o bucățică de zahăr pe care să o pun în cafea, s-a rostogolit... Regina s-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi cerut permisiunea, apoi a întins mîna, a prins în degetele ei această bucățică și mi-a pus-o în ceașca de cafea.
Felul acesta de a fi are, în primul rînd, umanitate, iar regalitatea pe care am prețuit-o cel mai mult la Regina Ana a fost această umanitate absolut covîrșitoare, îmbrățișînd nu numai meridianele lumii, pentru că este un om care a călătorit foarte mult, a cunoscut foarte multe spații și și-a petrecut numai copilăria în Franța, în Danemarca, la Pianore, în Italia, a călătorit, a studiat la New York, a făcut frontul mergînd cu ambulanța, dar mai puțin, pentru că deși făcuse cursuri de soră medicală pe front a preferat să fie șofer și să conducă mașina; era o extraordinară cunoscătoare a tehnicii, putea să desfacă o mașină și să o refacă la loc...
Dar toate aceste lucruri, care însemnau știință, știința vieții, demnitate, eleganță, simplitate, toate aceste lucruri creau o ființă pe care îmi va fi imposibil să o uit și, cum să spun, mi-aș fi dorit, chiar din clipa în care am cunoscut-o, din primele minute, cumva să pot reuși să dăruiesc această ființă României și să cunoască un mod de a fi pe care modelul omului nou și toate cenzurile și lucrurile cumplite ale comunismului ne-au făcut să le pierdem. Așa am cunoscut-o prima oară. Atunci am decis că voi face o carte cu regele Mihai, că trebuie să mă întorc.
M-am întors și am început discuțiile, dialogurile cu Regina Ana, în paralel cu Regele Mihai, care lucra la o altă carte, de interviuri. Și prima întrebare pe care i-am pus-o a fost atît de plină de ocolișuri, pentru că nu știu de ce mi-a venit să o întreb dacă a fost la Pompei și dacă a văzut Vila Misterelor și m-am gîndit la comunism ca la o revărsare îngrozitoare a unui vulcan care acoperă cu cenușă totul. A avut răbdare să asculte acest ocol, să zicem, livresc și, din nou, cu forța ei de a fi atît de firească și de umană, m-a adus cu picioarele pe pămînt. [...]
Ne-am apropiat fără nici un fel de resentimente din partea ei, fără nici un fel de adjective din cele bolovănoase, pe care le aruncă oamenii, legate de comunism și mi-a vorbit despre exil, despre exilul regelui, dar fără resentimente și povestindu-mi mereu experiențele pe care le-a avut în comunitatea românească, în preajma prietenilor români ai regelui, despre Cioran, despre Mircea Eliade, despre Eugen Ionescu, despre oameni care au venit, mai importanți, personalități, dar și oameni simpli, să-l viziteze pe rege.
Imagini de arhivă British Pathé cu familia regală
Am intrat în universul ei de pace, deși aveam în fața mea tot timpul, și am simțit lucrul acesta, o femeie care făcuse în mod real războiul și care m-a impresionat atunci cînd mi-a comparat nebunia din România, toate ostilitățile, toată această divizare a societății, cu ceea ce s-a întîmplat în Franța după război cînd colaboraționiști și cei care nu colaboraseră, vinovați și nevinovați, s-au trezit divizați într-un mod cumplit și ce a însemnat refacerea Franței demnă și mîndră că este ea, după toate aceste experiențe care lovesc, în primul rînd, ființa umană, dar care se revarsă atît de puternic la nivelul instituțiilor și pot să distrugă la un moment dat o societate și o civilizației...”
Europa Liberă: Era o personalitate foarte modestă în sine...
Doina Uricariu: „Modestia ei mi s-a arătat chiar din momentul acesta cu discuția despre Pompei. Într-un fel mi-a tăiat toate aceste paranteze și mi-a întins mîinile și mi-a arătat gestul acesta, adică atinge-mi podul palmei. Mi-a spus: uită-te la aceste mîini; aceste mîini au muncit. Și am intrat din subiectul mistere, ritual, cunoaștere, filozofare despre viață, despre noi sau punerea noastră în prim plan, am intrat direct prin atingerea acestor mîini în viața ei, în care nu s-a dat în lături de la nimic din ceea ce i-a fost dat să trăiască. Și a făcut lucrul acesta cu foarte multă demnitate.
Mi-a vorbit despre felul în care a muncit ca vînzătoare, mi-a vorbit despre situația părinților ei după crahul financiar care a atins toată lumea cînd ei au pierdut enorm, despre mesele la restaurant cu părinții ei care au fost niște lecții de viață, cînd copiii, ca să fie duși într-un alt spațiu, mai sărbătoresc, primeau și erau ascultați ce doreau să mănînce, în schimb părinții spunînd permanent că ei au mîncat, că nu le e foame...
Am încercat să scriu ceva în ideea acestui interviu, acestei convorbiri... Și m-am gîndit că a refuzat întotdeauna prim planul. Asta nu înseamnă că nu a dat piept cu realitățile vieții, dar poza, toaletele. o cochetărie îndepărtată, și de altfel de cîte ori mi-a vorbit - și mi-a vorbit foarte mult - despre toate casele regale europene, a insistat pe acest firesc și omenesc al oricărei instituții, obligatoriu. Pentru că instituțiile au în spatele lor sau în fruntea lor oameni și exact omul din noi nu trebuie să se piardă. Și acesta a fost unul dintre leit-motivele pe care le-am avut, de loc lipsită de retorică, de-alungul acestor discuții.
Am niște pagini, pe care le-am regăsit acum în care își dorește ca românii să-și regăsească demnitatea și să fie mîndri că sînt români. Și spunea că fără sentimentul acesta al demnității și al mîndriei, - nu patetice și nu de tipul „ne încordăm bicepșii” - fără acest sentiment nu poți să construiești nimic. În toate locurile unde a fost a construit ceva.” Mi s-a părut întotdeauna și după ce s-au încheiat aceste discuții, și recitindu-le acum, ca un om care se dăruia, știa să facă daruri și care nu cerea pentru ea nimic, nu avea acest imperativ, care ne bîntuie pe mulți dintre noi, și cred că și din această latură a ființei ei, cuplul Regelui Mihai și al Reginei Ana a fost atît de puternic, atît de firesc.”
Europa Liberă: Cum se raporta ca o regină fără regat la România, la Basarabia? Ce ați vorbit pe tema asta?
Doina Uricariu: „În primul rînd că știa din interior toate aceste lucruri. Țin minte că mi-a povestit cum a participat, a propos de victimele de la Timișoara, la o acțiune de solidaritate. Era prezentă alături de rege la toate întîlnirile reprezentanților comunităților românești, între care una din cele mai semnificative era cea de la Soltzmarkt, unde erau pomeniți soldații și ofițerii români care au murit în lagărul de prizonieri. În România, cred că a vizitat aproape toate orașele, dar nu ca o turistă, ci întîlnindu-se cu oamenii, vorbind cu ei. Mi-a povestit ce știa despre România - și știa mai bine decît un trăitor în România - din cărțile poștale pe care le primise.
Am fost surprinsă, pentru nu pusese piciorul în România cînd am avut aceste convorbiri, ce mi-a povestit despre Săpînța, ce mi-a povestit despre mânăstirile din Moldova, despre București, despre zone din București, [lucruri] pe care le auzise, regele i le povestise, și deși folosea această sintagmă ce pays inconu [această țară necunoscută], pe care o rostea cu durere, știa atît de multe lucruri despre România!...
Despre Basarabia mi-a spus lucruri fundamentale. Am discutat cu foarte mulți oameni care aveau pretenția că știu și istoria Basarabiei și a României, care știau mult mai puțin decît Regina Ana.
Ideea este că tot ce știa, știa atît de profund și atît de mult legat de ceea ce trebuie să se petreacă în mai bine cu viețile oamenilor, cu destinul nostru, cu soarta României, încît mi s-a părut ca o persoană, regina fără regat sau fără coroană, care era încoronată exact prin acest mod de a fi într-o lume, într-o țară; de a trăi nu doar prin soțul ei, împreună cu românii, în toate etapele lor.
Mi-a arătat toate mesajele regelui către români, mi-a arătat corespondența lui [și] știa fiecare pagină, fiecare hîrtie care se afla într-o arhivă uriașă, pe care sper ca într-o bună zi să o folosească istoricii așa cum se cuvine. Mi-a vorbit despre atît de multe lucruri, care însemnau România și, tot timpul, despre România așa cum o vedea și o vede orice om cu orizont, în Europa, în lume, fără nici un fel de prejudecăți și resentimente, ci cu respect foarte mare al suferințelor și pierderilor... Și lucrurile acestea sînt deja cunoscute, din păcate nu de foarte multă lume.
Cărți, deci, au apărut despre Regina Ana, a apărut și cartea mea, dar părerea mea este că nu am cunoscut-o și întrebarea care s-a pus atît de frecvent în această perioadă, dacă vorbea sau nu vorbea românește, sau cum am purtat eu aceste interviuri [dialoguri] mi s-a părut totdeauna deplasată. Noi cerem unor oameni cărora le-am oferit exilul, i-am obligat la exil, să vorbească o limbă, dar nu le cerem celor cu care trăim în țara noastră și care conduc adeseori instituții culturale, să vorbească limba română sau măcar să o vorbească corect și gramatical. Deci nu limba în care vorbim contează!
Regina Ana vorbea mai multe limbi, înțelegea bine românește, îi ruga foarte mult pe cei care îi întîlnea, dacă erau români, să i se adreseze în românește. Îți răspundea în franceză, îți răspundea în engleză. Atunci cînd se deplasa într-un anumit spațiu - îmi aduc aminte încîntătoarele replici în italiană pe care mi le-a dat la anumite întrebări. Pentru că era un om care știa că valorile în care crede sînt, sigur, și identitare, dar, în același timp, că trăim într-o lume în care aceste valori trebuie să fie împreună și să-și asume diferența.”
Europa Liberă: Un ultim gînd, dacă ar fi să sintetizi într-o frază, astăzi, în ziua înmormîntării Reginei Ana?
Doina Uricariu: „Aș spune „Dumnezeu să o odihnească!”, aș spune „Veșnică pomenire”, și nu aș folosi aceste cuvinte pentru că ele sînt uzitate în asemenea momente, ci pentru că ele înseamnă, dincolo de ziua înmormîntării, înseamnă o întoarcere permanentă la o memorie a noastră cunoscătoare, memoria pe care ne-o lasă și mi-o lasă mie Regina Ana este una în care ne vom cunoaște cu toții mult mai bine și vom știi să alegem mai bine.”
Europa Liberă: Mulțumesc foarte mult, Doina Uricariu. Să se odihnească în pace!
