Am mai spus de la acest microfon că unul din principiile de bază ale Dicționarului de sunte rare este, așa cum sugerează chiar numele rubricii, să nu scriu niciodată aici despre interpreți, trupe, și muzici cunoscute, și de mare succes la public.
Intepreți, trupe și muzici, adică, din topuri, din ceea ce englezii numesc mainstream, cei care au succes comercial, și vând milioane și milioane de discuri, potrivit acelui principiu fundamental de funcționare a capitalismului numit piață.
Un alt principiu al acestei rubrici este acela să nu scriu niciodată despre interpreți, trupe și muzici contemporane care s-au clasicizat, au devenit adică, valoric vorbind, monumente ale culturii muzicale contemporane.
Sînt însă în lumea asta interpreți, trupe și muzici care combină cele două principii de care am vorbit.
Am scris recent despre o asemenea muzică, aceea a trupei Radiohead.
Și iată că, dintr-un motiv pur obiectiv, deși e posibil să fie și unul subiectiv, ajung astăzi să vă vorbesc despre o altă asemenea muzică, aceea cântată de Amy Winehouse.
Motivul e simplu: fiul meu Elias, care are zece ani, m-a întrebat azi despre ce voi scrie la Dicționarul de sunete rare.
I-am spus că habar n-am, și el a zis imediat: „Să scrii despre Amy Winehouse!”
Hm... Mărturisesc că am auzit foarte tîrziu de Amy Winehouse, puțin înainte ca ea să moară, și nu i-am frecventat muzica atît cît ar fi meritat, poate.
S-a născut în 1983, a murit la 27 de ani, în 2011, din cauza unei come alcoolice.
Experții spun că a cântat soul, rythm&blues, și jazz.
Se spune despre ea că a suferit, și poate că a și murit din cauza unei totale lipse de iubire.
Eu nu pot să spun acum decît că, atît cît a trăit, și-a cântat probabil propria viață, propria nefericire, și probabil chiar și propria moarte.
