Anul cultural 2016 nu a diferit prea mult de ceilalți ani postrevoluționari. Singura deosebire notabilă a fost aceea că retorica instituțională nu a mai putut (sau nu a mai vrut) să acopere realitatea unei scăderi tot mai accentuate a apetitului public și guvernamental pentru actul cultural.
Tragedia Colectiv și semieșecul administrativ cultural
Guvernul Cioloș a fost adus la Palatul Victoria de protestul public al celor care considerau că tragedia de la Clubul Colectiv era o sinteză limpede a complicității între corupția criminală a administrației publice locale și a clasei politice. Pe de altă parte, incendiul în care au murit peste șaizeci de tineri punea problema, și azi ignorată, a siguranței în locurile publice, mai ales în sălile de club sau spectacol. În zelul de după catastrofa de acum un an, a fost blocat activitatea a zeci de săli de spectacol însă autoritățile nu au pus la punct nici până acum un program național care să permită frecventarea în siguranță a celor mai importante clădiri culturale. Inspectoratul pentru Situații de Urgență nu și-a dat avizul pentru multe dintre sălile de spectacol (Teatrul de Operetă sau noua sală „veche” a Teatrului Național se pare că nu au acest aviz) preferând să închidă ochii și să semneze aprobări la presiunea autorităților publice locale. În locul adaptării sălilor de spectacol la exigențele ISU, Primăria generală preferă să investească peste zece milioane de euro în transformarea Pavilionului central al Complexului expozițional în sală polivalentă, dând o lovitură greu de evaluat târgurilor culturale care se desfășurau aici de ani de zile. Inutil să spunem că nici Complexul expozițional nu respectă întru totul drasticele reguli stabilite și neaplicate după Colectiv.
Cu spatele la cultură
Anul 2016 a fost dominat în cultură, ca și în alte domenii, de inerție și apatie. Nimic nu a fost mai edificator decât eșecul achiziționării prin colectă publică a sculpturii brâncușiene Cumințenia pământului. Statul se angajase să plătească o parte din prețul de 11 milioane de euro considerând că restul plății poate fi făcut din donații private. Dar românii n-au mai vrut să dea „un leu pentru Ateneu”, ca pe vremuri. Cele șase milioane de euro nu au putut fi strânse, chiar dacă s-au organizat teledonuri și sisteme de plată prin telefon sau prin adaos la prețul produselor achiziționate online. Poate că românii, aflând de salariile unor bugetari de lux sau de fondurile sifonate prin afacerile clienților guvernului, s-au întrebat de ce statul, atât de generos cu interlopii, nu poate plăti în întregime sculptura. Sau de ce suma nu este acoperită din banii pe care Direcția Anticorupție ar fi trebuit să-i confiște de la elita infractorilor aflați pe primele locuri în topul celor mai bogați români. Sau poate că părea o sumă grotesc de mare dată pe o piatră care nu le spunea nimic. Căci, se știe, ignoranța te poate face orb la frumusețe și foarte vulnerabil la autoritate.
Cumva, chiar și eșuată, această operațiune a dat naștere unei dezbateri publice, uneori comic-estetizante, alteori tragic-etică, despre soarta artei într-o lume anapoda, în care fotbalul sau maneliștii câștigă mai mult într-un sezon de meciuri și nunți decât întreaga creație artistică în decenii. Dar nimic nu i-a convins pe români să scoată bani. Nici măcar Dacian Cioloș, în scripte cel mai popular membru al fostului guvern, nu a reușit să-i convingă să devină proprietari în devălmășie ai sculpturii. S-au strâns doar câteva sute de mii de euro, bani donați în mare măsură de entuziaștii care au mai contribuit și la alte colecte private sau publice pentru restaurarea unor monumente pe care statul le-a uitat, iar autoritățile publice le-au distrus din nepăsare sau interes, cum ar fi casa lui Enescu de la Mihăileni. Acolo, echipe de voluntari însuflețite de personalități ca pianista Raluca Știrbăț care și-a legat numele de moștenirea culturală a lui Enescu (este protagonista unei strălucite integrale a operei pentru pian a marelui maestru) au bătut literalmente în cuie și au lipit cu chirpici zidurile casei copilăriei enesciene. Statul nu a contribuit decât cu câteva hârtii semnate cu mare greutate și întârziere, iar primăria locului a făcut în mare tot ce putea pentru a le pune bețe în roate. Însă aceste greutăți la o primă vedere insurmontabile au făcut ca victoria reabilitării casei să fie și mai strălucită.
O demisie cu scandal
Nu același lucru s-a întâmplat cu promisa sală de concerte, „un incubator de cultură” pentru care ministrul Vlad Alexandrescu își asumase răspunderea în primele zile ale scurtului și încurcatului său mandat. Învestit în funcție la sfârșitul anului trecut, promitea să fie unul dintre primii miniștri adevărați ai culturii române. A ieșit în stradă să oprească demolarea sau schilodirea unor clădiri de importanță patrimonială, a stabilit niște linii de forță ale activității guvernului în domeniul culturii și chiar s-a implicat intens în achiziționarea sculpturii lui Brâncuși. Anunța chiar că va face un împrumut la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru a obține banii (câteva zeci de milioane de dolari, puțin mai mult decât cauțiunea lui Sebastian Ghiță, ca să dăm un exemplu) pentru sala de 2400 de locuri în zona garajului guvernamental de pe Aviatorilor, un spațiu vast însă, spuneau unii, impropriu din rațiuni de securitate și urbanistice. Promitea cu această ocazie și un nou cod patrimonial care să păzească zonele interesante de abuzurile dezvoltatorilor. A rămas cu promisiunea. Fantomele de la Operă i-au fost fatale.
Corul sclavilor la Opera din București
Victimă a propriilor sale succese retorice, ministrul a vrut să rezolve tensiunile de la Operă rezultate din înlăturarea unui director prin numirea altuia a cărui primă grijă a fost înlăturarea lui Johan Kobborg, directorul artistic al baletului, și a Alinei Cojocaru, prima balerină, una dintre cele mai titrate artiste a Operei, care a fost ani de zile în fruntea Baletului Regal din Londra și care se găsește pe toate listele scurte ale balerinelor de primă mână din istoria coregrafiei. Alături de ei au fost dați afară alți câțiva balerini străini, ba chiar li s-a interzis în scris să mai intre în clădirea Operei.
Pentru a aplana conflictul, ministrul l-a repus în scaun pe fostul director, în ciuda acuzațiilor de corupție și l-a reangajat pe Johan Kobborg, doar că acesta nu a mai acceptat. Să recapitulăm: l-a pus director pe Tiberiu Soare pe care l-a dat jos pentru a-l instala pe dirijorul Vlad Conta și apoi pe George Călin, fostul director penal. Totul în intervalul a câteva săptămâni. Angajații operei, de la încasatoare la membri ai orchestrei, corului și ansamblului artistic au făcut grevă întâmpinându-și public cu tăcere sau cântând Va' pensiero... corul sclavilor din Nabucco (plagiat timid al unui protest girat în 2011 de Riccardo Muti pentru protejarea Operei și culturii), sub bagheta unuia dintre pretendenții la șefie. S-au convocat pe rețelele de socializare pentru a nu le mai permite celor din „grupul” Cojocaru-Kobborg să calce în operă pe motiv că nu sunt de-ai casei. Au reușit.
A fost așadar, o afacere complicată, iar conflictul s-a rezolvat cât se poate de prost. Alina Cojocaru a plecat din țară, alungată de un pronunțat curent xenofob naționalist (s-a strigat chiar „Afară cu străinii din țară!”) iar ministrul Alexandrescu, din nepricepere sau interes, a pus gaz pe foc numind sau revocând directori peste noapte, conform unor toane pe care nu le înțelege nimeni. Apoi și-a dat demisia, excedat de scandal. Pe scurt, dacă am scutura bine mandatul lui Vlad Alexandrescu, ne-ar ninge hârtii ministeriale și fraze bine intenționate, dar nimic altceva.
Unde sfârșesc toate bunele intenții?
Corina Șuteu, fost director la ARCUB și apoi la Institutul Cultural Român din New York (pe vremea scandalului cu poneiul roz cu svastică pe crupă), succesoarea lui Vlad Alexandrescu, a numit-o, în cele din urmă, la Operă pe Beatrice Rancea, directoarea Operei Iași, care nu a putut însă nici măcar să alcătuiască un program al stagiunii actuale pentru Capitală. A deturnat câteva spectacole de la Iași la București, împreună cu parte din voci și din trupa de balet, fără a reuși să scoată din comă colectivul bucureștean. Sub direcția ei au fost contramandate câteva spectacole și s-a pus în scenă, în regia lui Andrei Șerban, o Văduvă care numai veselă nu a fost.
Obsesia Corinei Șuteu a fost să desprindă Teatrul de Operetă de Operă și să gireze cu prezența diverse festivaluri de film. Și-a contrazis pe ton prietenesc ironic predecesorul în privința marii săli de concerte, contramandând ordinele și cererile lui de finanțare. Spunea că i se pare mult mai realist ca ministerul să refacă și să reia în administrare Sala Palatului, adică tocmai sala a cărei acustică este criticată de mai toți șefii de orchestră care au avut neșansa să dirijeze acolo. Este o declarație cel puțin surprinzătoare din partea ministrului culturii.
Numirea lui Zubin Mehta în 2015 în funcția de președinte onorific al festivalului Enescu promitea să producă o revoluție a bunul simț artistic. Acum câțiva ani, Zubin Mehta critica într-o scrisoare semnată alături de alți grei ai muzicii (Daniel Barenboim, Valeri Gherghiev și însuși directorul de-atunci al festivalului Ioan Hollander) calitatea Sălii Palatului și le cerea autorităților să găsească o soluție, adică să nu mai cârpească sala plenarelor lui Ceaușescu și să construiască una nouă. Din zgârcenie și sărăcie au fost aplicate diverse soluții care nu au reușit decât să facă și mai urgentă construcția unei noi săli. Este o speranță pe care Corina Șuteu a spulberat-o. Promitea și ea să grăbească strângerea banilor pentru Cumințenia pământului, fără a reuși, cum am spus, să strângă nici a zecea parte din sumă. Dar nu reușea nici să alcătuiască documentația necesară reabilitării Ansamblului brâncușian de la Târgu Jiu, după cum promitea în primele zile de mandat.
Cine se aștepta la o relaxare fiscală a domeniului culturii, la începerea materializării marilor proiecte de reabilitare patrimonială sau la investiții în infrastructura instituțională așteaptă și acum degeaba. Piața de carte în România înghite 60 de milioane de euro anual (vezi și aici). Ceea ce înseamnă că românii cheltuiesc 3,14 euro pe cărți anual, de câteva ori mai puțin decât vecinii noștri din toate zările. În România ar fi circa un milion și ceva de cititori și puține șanse ca acest număr să crească. De vină ar fi desigur educația (lipsa unei reforme eficiente, a unor investiții directe în dicționare și cărți, a reciclării profesorilor), dar și faptul că în guvern cultura este tratată, alături de educație, ca o Cenușăreasă. Prețul cărților și tirajele confidențiale ale acestora reflectă printre altele și incapacitatea și/sau lipsa de interes a ministrului de a-și convinge colegii că, fără investiții serioase în aceste domenii, România va înceta să existe din punct de vedere spiritual. 2016 nu a făcut decât să înregistreze noi minime în acest domeniu.
Una dintre puținele soluții ministeriale de încurajare a creativității a fost în acest an, o interdicție: a propus o lege care să oblige televiziunile și sălile de cinema să difuzeze mai multe filme românești. Proiectul, extrem de controversat (politicienii somând-o chiar pe Corina Șuteu să-l retragă), modifică radical Legea Cinematografiei și i-a făcut pe mulți reprezentanți ai domeniului să-i ceară demisia. Este preluarea tale-quale a principiului legislativ protecționist conform căruia produsele alimentare românești trebuie să reprezinte cel puțin cincizeci la sută din marfa de la raft. Nu e singura dată când cultura copiază fidel agricultura.
Anul se încheie cumva grotesc cu fotografia primăriței Gabriela Firea alături de directoarea Operei bucureștene, Beatrice Rancea, și de ministrul culturii, Corina Șuteu, la Gala Operelor naționale, o gală cu premii acordate favoriților, pe criterii care excedă sau ocolesc valoarea artistică. După un an de faliment pentru Opera națională această gală este mai degrabă un praznic de pomenire și o metaforă ironică. Banii au fost dați de la Bugetul Primăriei Generale și au finanțat un spectacol cu o miză mai degrabă politică. După cum observă specialiștii, cu sutele de mii de euro cât a costat această gală s-ar fi putut plăti mai multe producții de operă, cu atât mai mult cu cât, la doi miniștri și patru directori de operă după învestirea lui Vlad Alexandrescu la sfârșitul anului trecut, Opera Națională nu are program de stagiune și a început să-i alunge pe melomani. La urma urmei, pentru unii, spectacolele pe DVD sau de la televizor pot fi mai atractive decât improvizațiile la care recurge tot mai des opera bucureșteană. Ca să nu mai spunem că există în țară (la Cluj și Timișoara, de pildă) ansambluri onorabile care au cel puțin un program de stagiune și curiozitatea de a încerca lucruri noi.
Greu de știut ce putem spera de la un guvern PSD. Partidul lui Liviu Dragnea are în spate o campanie naționalist-șovină și s-a folosit mereu de cultură doar pentru a-și da importanță și a-și cultiva intelectualii de curte. Dar pentru unii cultura nici nu e altceva decât pâine și circ.
