Linkuri accesibilitate

La un an de la moartea lui Umberto Eco


Excelentă, iniţiativa profesoarei Ana Trifan de a organiza un concurs de eseuri cu genericul Scrisoare către Umberto Eco. În cele din urmă, s-au înscris o duzină de participanţi, iar în finală au ajuns opt tineri, care şi-au citit textele vineri, 17 februarie, la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău. Un juriu profesionist, pe care am avut onoarea să-l prezidez, a desemnat învingătorii (îi dau în ordine inversă): Corneliu Doni, Daniele Gligor şi, revelaţia concursului, Laura Muruzuc. Nu voi comenta, aici, eseurile citite/audiate – am făcut-o deja, la faţa locului –; pur şi simplu voi publica Scrisoarea câştigătoare, consemnând astfel debutul unei tinere promiţătoare, pe nume Laura Muruzuc (reţine-ţi-l!). Iat-o:

* * * * * * *

Dragă Umberto,

Laura Muruzuc
Laura Muruzuc

Azi e zi de joi, dimineaţa mea a început cu privitul peste fereastră în trolebuzul 24. Îmi place să ies din casă la şapte jumătate, chiar dacă voi întîrzia la perechi, fac asta conştient. La şapte patruzeci sunt în troleibuz, şi doar la ora asta, în fiecare dimineaţa cerul e aşa cum îmi place mie. Un cer cald, pătruns de sens, care se topeşte ca o fată zîmbitoare, condimentat uşor cu lumină. Mă lasă să-l admir şi eu îl las la fel să-mi umple capul de visele de-aseară, de oraşul care e aşa doar la şapte patruzeci, de un fel de linişte care o pot auzi doar în soiul asta de gălăgie, îl las să mă umple de mine. Îmi pun biletul în buzunarul din spate a rucsacului, îmi place să-mi adun biletele de dimineaţă, mă simt de parcă mi-aş cumpăra ziua cu doi lei, cu doi lei cumpăr timpul şi cerul acela ca un pistrui pe obraz.

Am coborît cu o staţie înainte, azi am decis să-mi iau un ziar. În ghereta mică ca o mănuşă stă ascunsă o bătrînă. Arată de parcă ar vinde mere sau mure, dar la sigur nu o sumedenie de lucruri care nu am idee cum încăp în „mănuşă”. Eu stau tăcută şi mă uit la ziarele aranjate pe masă, mă uit ca la nişte gogoşi. Gogoşi cu ciocolată, cu vanilie, dulci, roz, cu glazură... ah, dacă aş şti pe care să-l aleg. Bătrînă mă întreabă dacă vreau să cumpăr apă (crede că am venit după apă). Asta e, noi nu mai arătăm ca oamenii care cumpără ziare. Prin buzunarele noastre stau gume de mestecat, bănuţi, bilete de loterie (deşi si acele dispar), stau ţigără, vieţi adunate-n telefon, dar niciodată foi mototolite de ziar.

Păstrîndu-mi pofta copilărească zic:

- Azi am decis să-mi cumpăr un ziar (încercînd să înţeleg de ce mă simt atît de eroic cînd spun asta).

- Felicitări, şi ce vrei de la mine? Spune-mi pe care.

- Nu ştiu, ele nu-s toate la fel?

- Nu (şi aici bătrîna bucură stîngăcia mea cu-n zimbet).

Mă uit la ele şi observ că într-adevăr diferă, nu doar la culoare, imagini, sau text. Unele au un scris măşcat, altele arată de parcă au fost scrise pentru cei care colecţionează lupe, unele cu titluri care parcă te strigă, altele care parcă-ţi șoptesc, unele îţi zic să le dai pace, altele îţi aduc mărturii şi taine, unele sunt portrete, altele ficţiuni. Am ales unul pe alb negru. Am dat cinci lei pe el, mi-am scos mănuşa ca să-mi pot găsi leii printre bilete, aşa că am luat ziarul cu mîina dezgolită şi... l-am simţit, era cald, cald ca cerul acela de peste fereasta troleibuzului. Cald, e vremea cuvintelor calde.

De asta îţi scriu, ca să pun căldura într-o scrisoare. Eu nu sunt cea care îţi scrie prima, scrisoarea aceasta e mai mult un răspuns. Pentru că şi tu mi-ai scris scrisori. Scrisori devenite cărţi, scrisori traduse în zeci de limbi, lăsat de poştaşi în zeci de ţări, scrisori numite de alţii romane, scrisori vii. Asta e diferenţa, ale tale scrisori sunt vii, eu am scris doar una, una pentru tine.

Ştii ce se întîmpă cînd pui pata de culoare pe pînză? Pata de acuarelă şi ea se întinde, pătrunde în fire şi devorează albul prefăcînd totul în calea sa. Aşa îmi sunt cărtile tale, pete de culoare, iar eu – pînză.

Scriu ca să-ţi împărtăşesc durerea. Acea durere ușoară de printre rînduri, rebelă, uniformă, genială într-un fel. Durerea pe care o socoteam doar a noastră, durerea din cartea grea, la propriu şi la figurat, pe care am purtat-o cu mine cîteva luni în drum spre şcoală. Jumătate de an mi-a ajuns ca să cresc, ca să desfac durerea ta ca pe un labirint. Şi crede-mă, mie, unui fete care citise pe copertă numele tău şi apoi Numele Trandafirului, care crezuse că acea carte măşcată chiar ar fi despre o floare, crede-mă mi-a fost greu. Ei bine, nu-ţi fie frică, dezamăgirea mea nu fusese mare, în schimbul unei flori mi-ai oferit mult mai mult. Am ales să împart durerea ta, am ales să te citesc resemnîndu-mă cu rolul meu de pînză, am învăţat să culeg petele şi să cred că arta e o suferinţă binecuvîntată.

M-am întrebat des, de ce sunt în lume, de ce lumea nu ar fi cum o văd eu, de ce să nu o cred, de ce să nu o cred povestită de alţii, de ce ochii altora nu văd ca mine, de ce eu pot să văd dincolo de ferastra unui troleu?

Am fost mereu nefericită cînd îmi luam telefonul în mîină, pentru că îmi dădeam perfect seama că acolo am început să caut dragostea. Şi alegerea mea mă dezgusta, alegerea de a căuta dragostea într-un robot negru, pe care trebuie să nu-l uit, să-i dau grija şi timpul meu. Să-l pun la încărcat, sa nu-l scăp în apă, să nu cadă jos, să-i mai pun şi un cod ca să nu umble prin el alţii. Mă dezgusta faptul că îmi păsa de el, de telefonul în care mă aştepta acea lume, lumea care nu-mi părea niciodată a mea. Mă dezgusta faptul că-mi păsa de ce zice ea, de ce face ea, de ce crede ea, de cum crede, de cum mănîncă, cum se îmbracă , cum iubeşte, cum ar trebui eu să iubesc. Mă dezgusta faptul că am început să caut admiraţia lor, zîmbetele lor secunde, zîmbete din reţele sociale. În marea mea dezamăgire, de sine însuşi, am înţeles că ele nu reţele, ci capcane sociale sînt. Am fost mereu nefericită cînd îmi ţineam telefonul în mînă, cînd îl punem în buzunar, cînd îmi păsa unde se află şi în dimineaţa asta de joi am decis să-l schimb pe un ziar, simţisem că pot deveni fericită prin foi, prin hîrtie.

Scriu pentru că nimeni nu m-ar fi înţeles, nimeni în afară de tine, împart acum cu tine fericirea dintr-un ziar, cum tu ai împărţit nefericirea unei cărţi cu mine.

Tu ai ştiu perfect ce se întîmplă cu această lume şi ai ştiu acest lucru înaintea mea. Dar gravitatea rămîne aceeaşi, indiferent de momentul în care îl cunoşti, indiferent de cît timp conştientizezi trista realitate, lucrul te doare la fel şi nu prea ai ce face cu el decît să creşti în tine o resemnare. Şi aici mă refer la falşii noştri eroi, (cei care nu au fost niciodată ai noştri). Eroi propuşi să ne dicteze visurile, să facă din noi ceea ce au făcut şi oamenii din pămînt – l-au umplut în kilometri de gunoi.

Oamenii au aceleaşi dezamăgiri, fiecare din noi poartă o nefericire în el, dar am învaţat să ne ascundem. Cine suntem noi cînd nu ne vede nimeni? Cum să ne împăcăm cu propria conştiinţă? De ce nu putem repeta papetic momentul acela din filme – cînd eşti pe un pod şi arunci telefonul în apă. Asta ar schimba multe. Am privi în jur căutînd oameni, ne-am răsfăţa unii pe alţii cu zîmbete, îmbrăţişări, cu privire... tare de mult nu ne-am privit unii pe alţii, pe viu, dincolo de ecrane, pe respiraţii, pe puls. Nu mi-a plăcut niciodată să judec pentru că ştiam că nu am nici un drept. Nu aş vrea niciodată să merg dincolo, să critic oamenii care îşi văd sensul în marea dramă a secolului nostru, care îşi cîştigă existenţa printr-o iluzie imensă, crescînd acestă iluzie, rupînd din ei ca să facă loc pentru ipocrizie. Această dramă e un tip modernizat de ciumă, una cu efecte mute, una care ne îmbolnăveşte pe noi şi mai apoi pe copii noştri. Şi ne-am îmbolnăvit mulţi, şi spunem multe, facem multe, pentru o viaţă aparentă, pentru oamenii aparenţi, pentru gînduri aparente. Cel mai tristă ca în aceste timpuri ei ne-au învăţat cum să şi gîndim. Ei, „idioţii satului”, care au primit drept de cuvînt, poate nu l-au primit cît şi l-au luat singuri, şi nu au idee care este valoarea acestui drept.

Cui? Cui îi trebuie orbirea noastră şi cine ne foloseşte ca pe nişte marionete. Cine ne aruncă în fiecare zi cîte un os şi noi nu rămînem decît o haită de cîini înfometaţi, sălbatici. Marionete pustii, oamenii nefericiţi cînd privim în oglindă şi împliniţi în ochii altora.

Laura citind Scrisoarea către Umberto Eco
Laura citind Scrisoarea către Umberto Eco

Am înţeles că televiziunea şi internetul au pierdut din modestie cărţii. Cartea, ea ştie cînd să tacă, ştie cînd să te aştepte, ştie să ascundă un nou „tu” pe sub copertă, ştie să te schimbe, să se schimbe pentru tine, ştie să te lase să alegi. Cele două nu pot face asta, nici televiziunea, nici internetul, ele nu se vor opri pentru tine, ba din contra, îţi vor umple casa, îţi vor umple timpul, îţi vor fura oamenii de alături şi îţi vor da alţii, alţii de-ai lor.

Mă întreb, poate de la atîta progres, ne e lene să şi gîndim, poate prinşi în rutina zilnică am renunţat să ducem lupta, lupta cu noi înşine, lupta de a creşte, de a trăi dezamăgiri vii, adevărate, nu cele care pot fi stinse de un buton.

Asta e marea mea frică, că aş avea lumea, una la care aparent aş ţine, una în care pot deveni cineva, una ca şi a celorlalţi, o lume după sticlă, perfect coafată, cu zîmbet alb, cu haine perfect asortate... să am toate astea, să avem toate astea, să ne placă şi să le pierdem printr-un apăsat pe buton. Lumea chiar nu înţelege că învesteşte, că se înveteşte în lucruri care pot dispărea o dată cu apăsatul pe buton sau lipsă de internet?

Din această frica fug în troleu, acolo respir altfel, ştiu că fereastra mea e doar a mea, că cerul acela e atît de frumos fără ca să-l mai trec prin filtrele de editare, că recele de pe sticla ferestrei îl simt doar degetele mele, că furnicile de pe piele nu le pot da decît prin cuvinte spuse, rostite, şoptite pe viu şi că doar eu decid cînd şi cui le ofer. Ştiu că aceste momente nu se vor termină niciodată, nimeni nu mi le va lua, nu sunt într-un robot, nu am nimic de-a face cu tehnologia şi lipsă de suflet, acolo e atîta suflet cît nu mai e nicăieri.

Frica mea se aseamănă cu durere pe care ţi-am citit-o. Durerea adusă pe pămînt de oamenii care au uitat să se cuprindă(noi mai ştim ce înseamnă pămînt?), oameni care sărbătoresc ziua priteniei pe facebook deşi nu s-au văzut de ani de zile, oameni care vorbesc mult fără ca să zică nimic, oameni care nu au niciodată timp, care depun efort doar în vre-o pacoste, dar şi acei care pleacă capul şi fac cum li se spune. Tot televiziunea şi internetul a făcut din noi oameni care îşi spun unii altora cum să trăiască.

Mie mi-e dor de oameni care nu se cred genii, oamenii îmbrăcaţi cu trei-patru culori odată, aşa cum le place fără reguli proteşti de stil, vreau oameni fără reguli – oameni adevăraţi. Oameni care se ascultă pe ei, oameni care nu se rănesc, nu se judecă, oameni care nu se mănîncă cu priviri taioase, oameni care plîng, care iubesc, care respiră conştienţi de minunăţia acestui act. Oamnei care simt cuvintele pe care le spun, oameni care îi fac pe alţii să simtă. Vreau oameni, aşa cum au fost ei făcuţi la început, care se uită la cer şi încă vor să zboare, cărora le place ploaia şi veşnic uită umbrela în casă (sau n-au avut-o niciodată). Oameni care împart ceaiul cu un necunoscut şi mai pun şi lămîe în el. Oameni cu albume foto pe acasă, oamenii familii, oamnei artă. Oamenii vii nu oameni ecrane. Oameni care aveau doar un televizor în mahala, oameni pe mîinile cărora le poţi citi toată povestea – pentru că au muncit o întreagă viaţă. Oamenii care mai au telefon cu fir, care nu ştiu cum, găsesc sens în lucruri mărunte, sau îl găsesc sau îl dau... Oameni care trăiesc unii pentru alţii, nu pentru sine.

Suntem în anii internetului, cît de greu e să fi tu în acesti ani, să fii tu şi să-ţi placă de tine. Cînd îţi sunt aduse standarde de frumuseţe, cînd publicitate te face să te simţi cel mai ratat om de pe planetă dacă nu poţi cumpăra anumite lucruri, cînd muzica nu se mai cîntă decît dezbracată, cînd ai trebui să te îmbeţi ca să-i poti înţelege. O mare dramă. Este şi drama ţării în care trăiesc, devenită acum ţara oamenilor care se vînd. Nu cred că are rost să-ţi aduc exemple, pentru că îţi scriu o scrisoare mică şi caldă, iar numele lor ar fura din asta. În plus, ei sunt la fel ca cei din ţara ta, sau la fel în toate ţările, vînduţi, uitaţi de ei înşişi, cu o durere pe care încă nu o ştiu. În ultimii ani, ţara mea se stinge într-o mare dramă, pentru că cei buni din inteligenţă tac, iar cei care se vînd din obligaţie strigă. Lucrurile merg de mult pe dos, noi nu ne alegem nici viitorul, acuma s-au pornit să ne schimbe trecutul.

Umberto, asta e o scrisoare scrisă dimineaţa, dimineaţa pe nemîncate, citită de o pereche de ochelari, scrisoare descoperită de două mîini grele la fel ca şi cuvitele de pe ea, scrisă pe o insulă. Mă înţelegi? Spune-mi că mă înţelegi, spune-mi de parcă ai o fi o barcă care vine să mă ia de pe acea insulă, iar ochelarii tăi sunt ca cerul de la şapte patruzeci.

Cu dor de oameni, cu prietenie, Laura Muruzuc.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG