Gheorghe Cojocaru: „Acum 70 de ani, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 în fosta RSS Moldovenească demara o operațiune strict secretă, sub numele de cod „SUD”, planificată de Ministerul de Interne și de instituția securității, în scopul de a ridica de la locul de vatră și de a deporta în ținuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice zeci de mii de oameni trecuți pe „listele negre” ca „dușmani ai puterii sovietice” sau ca „elemente contrarevoluționare”. Operațiunea s-a încheiat în seara zilei de 7 iulie, la ora 20, iar „contingentul special” ridicat cu baioneta prin satele și orașele basarabene era îmbarcat în 1.573 de vagoane, care se îndreptau în viteză dincolo de Ural.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să deschidem ușile acelor vagoane, așa cum procedează, bunăoară, Leontina Vatamanu în cel mai recent film documentar, pe cine am vedea acolo, îndărătul statisticilor? Și ce vină aveau acei oameni? A existat o mimare măcar a unui proces de judecată?
Gheorghe Cojocaru: „În acele 30 de garnituri de trenuri care între 7 și 9 iulie 1949 luau drumul ținuturilor îndepărtate ale URSS au fost înghesuite în condiții inumane 35.050 de persoane sau 9.745 de bărbați, 13.924 de femei și 11.381 de copii. Pentru efectuarea acestei operațiuni speciale au fost antrenați 18.270 de militari din trupele de interne și din securitate, 24.705 activiști de partid și lucrători din aparatul administrativ, având la dispoziție 4.069 de autovehicule, ceea ce demonstrează nu numai amploarea, dar și caracterul militar al acestor acțiuni în forță în timp de pace împotriva unor oameni civili.
„Vina” acestor oameni era prestabilită de instanțele de partid și de Securitate, iar justiția sovietică doar consemna formal într-un proces-verbal verdictul sub care „acuzatul” era obligat să-și pună semnătura. Originea socială „nesănătoasă”, aderența la partidele politice „burgheze” sau colaboraționismul din timpul războiului formau pretextul acuzațiilor din oficiu în adresa unor oameni tratați ca niște „resturi” ale societății sovietice”.
Europa Liberă: V-aș ruga să schițați harta acelor așezăminte unde au ajuns basarabenii deportați.
Gheorghe Cojocaru: „Deportații din RSS Moldovenească erau repartizați în ținuturile Altai și Habarovsk, în regiunile Amur, Irkutsk, Kemerovo, Kurgan, Tiumen și Cita, în Republica Autonomă Bureat-Mongolă a Federației Ruse, precum și în stepa Kazahstanului. Forțați să presteze cele mai grele munci, la exploatările forestiere, la extragerea zăcămintelor de minereu, în agricultură și piscicultură, în mine și pe șantierele de construcție, deportații erau condamnați să trăiască în condiții improprii sub un regim de supraveghere strictă. Prin expedierea abuzivă a milioane de oameni în toate aceste colțuri îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice se urmărea nu numai izolarea unor „elemente indezirabile” regimului, dar și se identificau forțe ieftine de muncă pentru cele mai complicate sectoare ale economiei sovietice.”
Europa Liberă: Abia după moartea lui Stalin, Nikita Hrușciov le va permite deportaților să revină acasă. A însemnat această eliberare din surghiunul siberian că regimul recunoștea nedreptatea pe care a comis-o?
Gheorghe Cojocaru: „Într-un fel, da, într-adevăr se recunoștea că s-a comis o nedreptate, plătită cu multe mii de vieți, dar pe tăcute și sub privirile încruntate ale foștilor zbiri, cu condiția de a păstra sub lacăt acest capitol tragic. Gulagul își deschidea porțile în a doua jumătate a anilor ‘50, când bazele noului sistem se consolidaseră, satul fusese colectivizat, cei care reveneau la baștină după o condamnare traumatizantă fiind așteptați s-o ia de la capăt și cu capul plecat pe drumul construcției socialiste.”
