Sistemul puterii de stat în Uniunea Sovietică era dual şi ambiguu: exista un sistem declarat formal, consfințit în constituțiile sovietice (URSS a avut patru constituții: 1918, 1924, 1936 (stalinistă), 1977 (brejnevistă)) şi unul real, care funcționa conform unor legi nescrise, întărite de aparatul de partid şi de stat, bazat pe constrângere şi propagandă.

Conform constituțiilor sovietice URSS era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat. Componența republicilor sovietice unionale a variat în timp până la 16 în 1956, apoi 15 până în 1991. În realitate, acesta era un stat unitar, deoarece toate drepturile fundamentale aparțineau organelor federale, dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieșire din Uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare.

Alegerile, organizate pe principiul lipsei de alternative şi sub pericolul real de pedeapsă pentru neparticipare, erau o formalitate. Organul suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem al URSS şi Prezidiumul său, avea un caracter decorativ, adică accepta şi formaliza deciziile adoptate de alte organe, care reprezentau puterea reală. Aceste organe au fost în perioada sovietică Comitetul Central al unicului partid existent în țară – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) – şi structurile sale executive – Biroul Politic (Politbiuroul), Biroul Organizator (Orgbiuroul) şi Secretariatul, aflate sub controlul Secretarului General.

Organele supreme de partid se ocupau de absolut toate problemele vitale ale țării. Spre exemplu, Secretariatul dădea acordul de organizare şi desfășurare a sesiunilor Sovietului Suprem, conducea activitatea sindicatelor, Komsomolului şi altor organizații sociale, lua deciziile asupra problemelor de politică externă, asupra celor de cultură, educație, sport şi multe altele, dar cel mai important – era responsabil de numirea cadrelor, adică de nomenclatura sistemului. Listele nomenclaturiste cuprindeau nu numai instituțiile de partid, sovietice şi de stat, dar şi aşa-numitele organe de alegere, organizațiile sociale şi de creație, comandamentul superior al Forțelor Armate, conducătorii instituțiilor de învățământ şi știință, redactorii ziarelor şi revistelor, întregul corp diplomatic, directorii, inginerii principali şi constructorii principali ai întreprinderilor de producție, directorii de teatre, circ, etc. Loialitatea politică, capacitatea de a executa fără crâcnire directivele care veneau de sus erau condițiile principale pentru numirea în nomenclatură.

Sistemul nomenclaturist de partid şi de stat penetra societatea în totalitate şi era mecanismul real de execuție şi putere atât în centru, cât şi local. Acest mecanism era extrem de centralizat după principiul unei ierarhii stricte de tip liderist. În fruntea sistemului era un singur om – conducătorul partidului, care în diferite perioade putea ocupa concomitent şi funcția de Președinte al guvernului şi Comandant Suprem, dar putea şi să le refuze, fără ca puterea să scadă. Conducătorii URSS au fost V. Lenin (1917-1924); I. Stalin (1924-1953); N. Hrușciov (1953/1956-1964); L. Brejnev (1964-1982); I. Andropov (1982-1984); N. Cernenko (1984-1985) și M. Gorbaciov (1985-1991). De facto, Uniunea Sovietică era un stat în care puterea nelimitată a unui om se baza pe o clasă privilegiată, care se afla într-o dependență totală de sistem, şi bazată pe un aparat represiv puternic.

Un astfel de regim, care tindea spre un control asupra societății şi individului, spre o ideologie unitară, este numit totalitarism, iar regimul comunist sovietic şi-a păstrat caracterul totalitar până la sfârșitul existenței sale.

Statul Partidului Unic

Partidul Comunist a fost organul principal de represiune împotriva societății sovietice, pe care a exercitat-o cu o precizie şi eficacitate sporită, pe măsura infiltrării totale în societate. Pentru a ieși învingător atât în lupta de clasă care se „intensifica”, cât şi din lupta împotriva „agenților străini”, Partidul trebuia să-şi consolideze monolitismul. El își exercită astfel puterea tiranică şi legitimă în toate domeniile datorită următoarelor trăsături:

1. Ca expresie avansată a popoarelor sovietice, care erau „vârful de lance” a istoriei mondiale, Partidul era posesorul „Adevărului (Pravda)”. El definea nu numai linia politică „justă”, dar şi ceea ce este „Adevăr”, „Frumos” şi „Bun”. Partidul era nu numai o realitate practică, dar şi posesorul „cunoașterii” şi depozitarul „adevărului”. Toate concentrate în sloganul „statul este partidul, iar partidul este statul”, care oferea partidului o dimensiune de „sacralitate”.
2. Aura de sacralitate este cea care a transformat Uniunea Sovietică în patria socialismului – supunerea şi respectul obligatorii față de aceasta a dobândit valoare universală pentru susținătorii din întreaga lume. Interesele singurului stat în care s-a instaurat socialismul erau prioritare în realizarea universală a socialismului. Astfel, se instituie o piramidă de subordonare, în vârful căreia s-a situa Biroul Politic al PCUS, care decidea pentru toate celelalte partide comuniste, iar cele mai puternice dintre acestea jucau același rol față de partidele comuniste subordonate lor.
3. Prin intermediul „sacralității”, prin reamintirea constantă a succeselor industriale, sociale, științifice repurtate de către Uniunea Sovietică înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prin sacrificiile făcute în timpul războiului, s-a instituit un centralism politic autoritar, un tip original de tiranie mondială (J. Monnerot identifică din acest punct de vedere stalinismul cu Islamul).

Sistemul pătrunderii omniprezente a statului a început să se formeze în Rusia Sovietică imediat după venirea la putere a bolșevicilor şi instaurarea partidului unic. Ce a întărit în mod special totalitarismul sovietic a fost „statalizarea” economiei, prin care statul devenea unic proprietar, unic aprovizionator şi hrănitor, repartizator al tuturor bunurilor, garant al bunăstării sociale pentru toți şi fiecare, depozitar al valorilor morale, protector al vieții personale, apărător de „dușmanul” extern, etc. Omniprezența economică a statului se combina reușit cu cea politică şi ideologică, iar acest fapt făcea viața personală a fiecărui individ aproape în exclusivitate controlată şi dependentă de birocrația de stat. Regimul sovietic își rezerva dreptul la intervenție chiar şi în intimitatea sexuală a cetățeanului sovietic: „Proletariatul are toate drepturile la amestec în activitatea haotică a vieții sexuale. Activitatea sexuală a încetat să mai fie o exprimare particulară a individului singularizat...Activitatea sexuală este admisă doar în acea formă care contribuie la sporirea sentimentelor colective, organizării de clasă, întăririi producției, procesului de cunoaștere”.

Nomenclatura – casta privilegiată a sistemului

În condițiile realității sovietice, modelul de „modernizare” a devenit intrinsec legat de noua elită nomenclaturistă, care prin origini şi funcție era legată de centralismul sistemului economic şi politic. Formarea nomenclaturii a cunoscut două tendințe contradictorii: pe de o parte îndepărtarea de la putere şi eliminarea fizică a „gărzii leniniste”, pe de alta procesul de reproducere a noii elite, de tip stalinist. La diferite nivele au rămas persoane, care trebuiau în permanență să-şi demonstreze loialitatea față de regim, să participe la crimele acestuia, tremurând de frică şi suportând toate umilințele. Anume această elită nouă sovietică, născută în epoca masificării societății, a devenit stâlpul noului regim politic, care reprezenta „dictatura proletariatului” şi care în aparență era o dictatură a maselor. La această percepție a contribuit şi faptul, că majoritatea acestora erau ieșiți din „popor”, adică din țărani şi muncitori. Originea socială a elitei politice din PCUS (membrii Biroului Politic, Biroul de Organizare şi Secretariatul CC) în perioada 1917 – 1989 ne arată că dintr-un total de 193 oameni (64 în 1917-1929; 129 în 1930-1989) erau muncitori – 51 (26,2%); țărani – 68 (35,2%); meșteșugari – 10 (5,2%); funcționari – 33 (17,1%); dvoreni sau slujitori ai cultelor – 5 (2,6%); alte sau necunoscute – 26 (13,4%)

Posedând un drept enorm, uneori fără control asupra nivelelor sociale inferioare, nomenclatura era la rândul ei într-o dependentă totală de instanțele superioare de partid şi nu era protejată împotriva terorii totalitare. Ierarhiile superioare ale regimului trăiau într-o stare permanentă, obsesivă, de frică. În aparență nomenclatura nu cunoștea dificultății existențiale, ea având multiple privilegii materiale, banale uneori într-un mediu de normalitate, dar în același timp substanțiale într-o țară săracă, a consumului limitat. În realitate, cultivarea oficială de către regim a ascetismului, care corespundea spiritului modelului proletar şi care necesita sacrificii, impunea nomenclaturii camuflarea privilegiilor „legale” de ochii lumii. În plus, aceste privilegii puteau în orice moment fi pierdute, deoarece erau privilegii ale funcției. Nomenclaturiștii de rang superior atât în centru, cât şi la periferii, puteau folosi timp îndelungat poziția lor pentru a se îmbogăți, fura, desfrâna, însă orice epizod din viața lor era suficient pentru a-l „doborî” pe nomenclaturistul indezirabil, pentru a scăpa de concurent. Structura „militarism-mobilizare-centralism” constituia coloana totalitarismului sovietic. Nomenclatura era cerberul acestui sistem şi aceasta era pregătită să-i asigure vitalitatea, chiar cu prețul renunțării la continuarea modernizării.

M. Djilas a numit acest tip de nomenclatură „noua clasă”, care își „sustrăgea puterea, privilegiile, ideologia, habiturile dintr-o formă deosebită, specială de proprietate. Este vorba despre proprietatea colectivă, adică cea pe care o conduce şi pe care o repartizează în „numele poporului”, în „numele societății”. Mai explicit în acest sens, M. Voslenski într-o lucrare cu titlul sugestiv – Nomenclatura. Clasa dominantă a URSS - scria că „proprietatea socialistă era proprietatea colectivă a nomenclaturii”.

Evoluția ulterioară a republicilor sovietice, când a venit momentul transformării acestei proprietăți colective în una privată, a confirmat omnipotența nomenclaturii, aceasta la toate nivelele, având încrederea deplină în drepturile sale, împărțindu-și bogățiile țării și puterea. Această repartizare a fost una extrem de simplă, deoarece a fost ușurată şi pregătită de întreaga perioadă sovietică, care a „obișnuit” societatea atât cu statutul atotputernic şi atotpermisibil al nomenclaturii, cât şi cu lipsa de reacție a „maselor” la acest statut.

La începutul anului 1997 din cele 15 foste republici sovietice, 7 erau conduse de persoane care au făcut la timpul lor parte din ierarhia superioară de partid a URSS şi care intrau în lista celor „229 lideri de la Kremlin”: Aliev (Azerbaidjan), Elţîn (Federaţia Rusă), Karimov (Uzbekistan), Lucinschi (R. Moldova), Nazarbaev (Kazahstan), Niazov (Turkmenistan), Şevarnadze (Georgia). Doi foști „conducători” – Stroev şi Malafeev – erau în acel timp președinții camerelor în parlamentele Federaţiei Ruse şi Belorusiei, iar Primakov era ministru de externe al Federaţiei Ruse. Un alt reprezentat al ultimei generații kremliniste – Mutalibov – fusese anterior președintele Azerbaidjanului. Președinte al Lituaniei a fost Brazauskas, cândva primul secretar al CC al PC din Lituania, iar primii președinți post-sovietici în Ucraina şi R. Moldova au fost Kravciuk şi Snegur, ambii foști secretari ai Comitetului Central în aceste două republici.