Cercuri și cluburi socialiste, studențești și muncitorești

Mai multe cercuri socialiste, studențești și muncitorești aveau să se constituie, în anii 1870-1880, în diverse orașe din România. Tinerii socialiști români se reuneau la început în cafenele, care erau locuri de socializare peste tot în Europa, unde se făcea schimb de idei, se conturau proiecte, se puneau la cale acțiuni. Spre exemplu, la Iași era binecunoscută cafeneaua Meisner ca loc de întâlnire pentru socialiști.

O asociație informală studențească de nuanță socialistă exista la Iași în a doua parte a anilor 1870, animată de Eugen Lupu, la care participau Gheorghe și Ioan Nădejde, Theodor Speranția, Alexandru Al. Bădărău, Constantin Mille etc. În capitala Moldovei s-a desfășurat, în 1879, și o primă conferință a cercurilor socialiste românești. Cercul de Studii Sociale s-a format la București la sfârșitul anului 1884, grupând nume ca Vintilă C.A. Rosetti, Constantin Mille, C.C. Bacalbașa și alții, nu toți socialiști. Se țineau conferințe pe teme sociale și politice în diferite săli din oraș.

La Paris a funcționat un cerc al studenților români democrați și socialiști, în anii 1880-1890, cu participarea succesivă a fraților Vintilă și Horia C.A. Rosetti, Alexandru și Ion Radovici, Alexandru Al. Bădărău, Mișu Săulescu, Grigore Maniu, Vasile G. Morțun, Paul Bujor, George Diamandy, Emil Racoviță, Al. Slătineanu, Ștefan Irimescu și alții. Numărul membrilor acestui cerc avea să ajungă la 27 în 1894.

Un cerc studențesc de studii sociale s-a constituit și la București, la sfârșitul anului 1891. Dezbaterile priveau teme literare, științifice și ideologice (socialismul), de la Paris se primeau cărți care erau citite și discutate. Între participanți erau intelectuali sau viitori oameni politici, între care Ion Teodorescu, S. Sanielevici, I. Păun-Pincio, Beno Brănișteanu și Dem. Dobrescu.

Răspândite inițial în mediile intelectuale din marile orașe ale României, ideile socialiste aveau să atragă, treptat, și muncitori. Cultura asociativă a muncitorilor români era una precară, având în vedere numărul redus al acestora, mediul politic și social, proveniența, restricțiile aflate la limita legii. Primele forme asociative de tip modern menite a-i proteja pe muncitori au fost constituite în România în anii 1870. În 1872 era înființată la București „Asociația tuturor lucrătorilor din România”, din inițiativa muncitorilor tipografi, în care au intrat și patroni; în 1879 a apărut „Deșteptarea. Societatea generală a lucrătorilor tipografi din România”. Spre sfârșitul secolului XIX structurile de tip sindical aveau să se înmulțească. În 1887 existau în București structuri sindicale ale ceferiștilor, tipografilor, pantofarilor și curelarilor.

La sfârșitul anilor 1880 s-a produs o apropiere între cercurile socialiste, cele muncitorești și unele asociații sindicale. Cercuri ale muncitorilor au fost înființate în București și Iași în 1887-1888. Tot atunci cercurile socialiste aveau să fuzioneze cu cele ale muncitorilor. Cercul din București s-a transformat în 1890 în Clubul Muncitorilor, cu un comitet executiv în care intrau Ioan Nădejde, Constantin Mille și Alexandru Ionescu. Clubul avea să editeze gazeta Munca timp de câțiva ani. Conferințele din clubul bucureștean atrăgeau intelectuali, muncitori și studenți. Numărul membrilor a crescut, astfel încât în 1895 erau 575, iar în 1897 se ajunsese la 1.315. Și Cercul din Iași a devenit Clubul Muncitorilor în 1890, cu ajutorul sindicaliștilor din CFR, metalurgie și tipografie. Alte cluburi ale muncitorilor s-au înființat la Ploiești (cu peste 200 de membri), Craiova și Galați în 1891, Hârlău și Botoșani în 1892, Giurgiu în 1894, Brăila (cu 175 de membri), Tulcea și Bârlad în 1895, Turnu Severin, Călărași și Turnu Măgurele în 1896, Sulina în 1897, Focșani în 1898. Cercurile, apoi cluburile muncitorilor și socialiștii au avut un rol important în organizarea unor greve în București, Ploiești și Galați.

Unele dintre aceste cluburi reușiseră să constituie biblioteci și coruri. Existau întâlniri care aveau o anume popularitate, având în vedere numărul mare de participanți, uneori ajungându-se chiar până la 1.500 de oameni. Într-o vreme în care muncitorii erau în mare parte analfabeți, pentru destui dintre participanții la conferințele din cluburile muncitorești era o ocazie de a se informa și de a obține o anume educație politică, cunoștințe științifice, igienice etc.

Constituirea și activitatea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, 1893

Prima formațiune politică socialistă a fost înființată în martie 1893, sub numele de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Obiectivele partidului priveau câștigarea dreptului de vot universal, legi în favoarea muncitorilor, reforma agrară, care ar fi implicat exproprierea marilor proprietăți și ajutarea cooperativelor țărănești, drepturi egale între bărbați și femei, învățământ laic (secular), impozitarea progresivă, alegerea funcționarilor publici, descentralizare și autonomie comunală etc. Fondatorii susțineau rolul proletariatului în transformarea societății, accentuau importanța industrializării, acceptau o colaborare limitată cu celelalte partide, îndeosebi cu cele considerate mai apropiate din punct de vedere ideatic. Deși nu a aderat la Internaționala a II-a Socialistă, de inspirație marxistă, PSDMR împărtășea multe dintre ideile acesteia. O delegație a socialiștilor români a participat la al III-lea Congres Internațional Socialist, desfășurat la Zürich, în august 1893.

Cei mai influenți lideri ai noului partid erau Vasile G. Morțun, Ioan Nădejde, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Radovici, Constantin Mille, Anton Bacalbașa și alții formați în perioada acțiunilor desfășurate mai ales în cafenele, saloane și redacții. Aveau să se afirme însă și lideri venind dinspre aripa muncitorească a partidului, între care Alexandru Ionescu, tipograf, și foarte tânărul I.C. Frimu, tâmplar.

Partidul organiza întruniri, dezbateri, conferințe pe diferite teme, politice, literare și științifice, în diferite locuri din țară; spre exemplu, la Ploiești frecvența era bilunară. Publicația partidului a fost inițial săptămânalul Munca, în 1893-1894, apoi Lumea nouă, care a apărut între anii 1894-1900, inclusiv cu un supliment științific și literar.

Mai mulți socialiști români își datorau influența în bună măsură condeiului, în particular activității jurnalistice. Constantin Mille a fost exmatriculat de la Universitatea din Iași, în 1881, pentru ideile sale socialiste. Și-a continuat studiile la Bruxelles și Paris, a continuat activismul socialist, a fost editor al revistei Dacia viitoare. Revenit în țară, s-a stabilit la București, unde s-a afirmat ca avocat, jurnalist și militant socialist. Devenit proprietar al cotidianului Adevărul, care era considerat un concurent al ziarului de partid Lumea nouă, Mille a plecat din PSDMR (de altfel, la al treilea congres se votase suspendarea lui).

El a continuat să facă politică, a devenit parlamentar în două rânduri, ca independent, pozițiile sale apropiate de socialism fiind evidente. Însă cea mai mare influență a exercitat-o prin cotidianul Adevărul, ulterior și prin Dimineața, care aveau să fie în deceniile următoare cele mai importante platforme democratice de stânga.

Anton Bacalbașa a fost un alt jurnalist faimos și temut în epocă. Orator recunoscut, a ținut numeroase conferințe în mediile socialiste, la cluburile muncitorești din Galați, București și Ploiești. Împreună cu I.L. Caragiale a publicat revista umoristică Moftul român, în 1893. El este creatorul celebrului personaj Moș Teacă, o satiră la adresa obtuzității și exceselor din armată. Bacalbașa a demisionat din PSDRM în 1894. După o perioadă petrecută în redacția organului de presă al grupării liberalilor democrați, avea să devină membru al Partidului Conservator, chiar deputat al acestuia în 1899.

Între obiectivele importante ale PSDMR s-a aflat reforma electorală, votul universal fiind considerat esențial pentru schimbarea politică și socială în România. În 1895 s-a și constituit o Ligă a Votului Universal, în care intrau democrați ca Vintilă C.A. Rosetti și Vasile M. Kogălniceanu, precum și socialiști ca Ioan Nădejde și C.D. Anghel. Rosetti și Kogălniceanu aveau să înființeze în 1896 și Liga pentru Repausul Duminical, obiectivul fiind susținut și de socialiști.

Muncitorii erau considerați esențiali pentru receptarea și consolidarea ideilor socialiste în România. Apropierea de sindicate a continuat, astfel încât în 1896 a fost constituită Uniunea Sindicatelor Breslelor din București, care gravita în jurul PSDMR.

În a doua jumătate a anilor 1890 socialiștii au încercat să pătrundă sistematic în lumea rurală. Și au făcut-o prin înființarea de cluburi socialiste mai ales în localități rurale din Muntenia și sudul Olteniei, dar și în Moldova. Cluburile aveau un statut inspirat din cel al Clubului Muncitorilor din București, scopurile principale fiind crearea solidarității dintre țărani și muncitori, precum și susținerea acțiunilor PSDMR. Potrivit unor surse, din aprilie 1898 până la sfârșitul aceluiași an se înființaseră cluburi în Teleorman (101 la număr), Olt (39), Vlașca (32), Romanați (32), Argeș (15), Dolj (4), Iași (4), Buzău (1), Tecuci (1), Tutova (1), Botoșani (1). Numărul mare de cluburi din Telerman și din alte județe din sud s-ar explica prin implicarea Clubului Muncitorilor din capitala țării. Ca urmare a intervenției guvernului liberal, în ianuarie 1899 ar fi fost desființate 230 de cluburi din sate. Alte surse aveau să suțină că în doar patru județe fuseseră peste 300 de cluburi socialite în localități rurale. De altfel, în același an fost desființate și cluburile muncitorești, mai puțin cel din București.

Cu tot entuziasmul fondatorilor și activiștilor săi, noul partid rămânea marginal, fără influență asupra vieții politice din România. Numărul membrilor a ajuns la 6.000 în 1897, la al patrulea congresul al PSDMR. Socialiștii au avut reprezentare în Parlament prin Ioan Nădejde și Vasile G. Morțun în 1888, iar în 1891, 1892 și 1895 doar prin cel din urmă. Potrivit unor date, alegerea socialiștilor s-ar fi făcut și cu ajutor primit de la liberali. Însă PSDMR nu a mai reușit să aibă vreun deputat în 1899.

Constantin Mille încercase cu aproape un deceniu înainte să ofere explicații asupra slabelor rezultate electorale ale socialiștilor. În primul rând era vorba de votul cenzitar, care limita drastic numărul de posibili votanți pentru socialiști, apoi de lipsa resurselor pentru propagarea ideilor socialiste, lipsa unui cotidian (în cele din urmă acesta a apărut, dar numai timp de patru ani), numărul redus de activiști, intimidările din partea poliției, desfășurarea alegerilor în zilele de lucru, când muncitorii nu puteau pleca de la locul de muncă.

Deși era un partid mic, în PSDMR se conturaseră deja curente interne în ultimii ani ai secolului XIX. Această tendință a fost influențată de originea, educația, experiențele, temperamentul, ambițiile personale și de grup. Mulți dintre intelectualii militanți deveniseră sceptici că modelul lor teoretic avea șanse să devină realitate în România într-un orizont de timp rezonabil, din cauza condițiilor sociale și economice, a slabei dezvoltări industriale și a numărului mic de muncitori. În privința modului de acțiune, ei erau partizanii schimbării sociale treptate, aceasta urmând să determine și schimbarea politică, susțineau acțiunea legală, respingând în mod explicit violența. Moderații erau majoritari în partid. Exista și un curent radical, care susținea că reprezintă muncitorimea, sedus de ideea luptei de clasă, refractar la orice colaborare cu partidele „burgheze”. Adepții acestui grup susțineau alte mijloace de acțiune, în mod deosebit grevele și demonstrațiile.

Criza de încredere s-a accentuat în partid. Conștienți de marginalitatea socialiștilor pe scena politică românească, de imposibilitatea de a-și pune ideile în practică în contextul instituțional al epocii, mai mulți activiști, îndeosebi dintre lideri – între ei Vasile G. Morțun, Alexandru Radovici, George Dyamandi și I.C. Atanasiu –, au părăsit Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, cei mai mulți în 1899, și s-au înscris în Partidul Național Liberal. Mișcarea lor a fost etichetată drept „trădarea generoșilor”. Aceste plecări au dus practic la disoluția formațiunii. Ioan Nădejde s-a retras din partid în același an, iar în 1903 a intrat și el în PNL.

Unii dintre „generoși” au făcut cariere politice la vârful PNL. Vasile G. Morțun a ajuns vicepreședinte, apoi președinte al Camerei Deputaților, ministru al Lucrărilor Publice și ministru de Interne, toate acestea în deceniul care a precedat intrarea României în Primul Război Mondial sau la începutul acestuia. Alexandru Radovici a devenit primar al Ploieștiului, a fost deputat și senator, iar în perioada neutralității a fost ministru al Industriei și Comerțului. Tot primar, de această dată al orașului Galați, a ajuns I.C. Atanasiu.

Trecerea „generoșilor” la liberali a slăbit considerabil socialismul în România. În schimb, această migrație politică a avut drept rezultat consolidarea unui curent reformator în interiorul Parttidului Național Liberal, care a susținut necesitatea punerii în aplicare a unui pachet de reforme pentru modernizarea statului și democratizarea societății. Era vorba în primul rând de reforma electorală, pentru impunerea colegiului unic, iar în al doilea rând de reforma agrară, pentru împroprietărirea țăranilor. Discursul reformist avea să fie vizibil în interiorul PNL în preajma Primului Război Mondial, susținut atât de foștii „generoși”, cât și de Constantin Stere, principalul exponent al poporanismului, care făcuse și el pasul spre național-liberali.