Spuneam la începutul scrierii acestui blog, că vom aborda natura comunismului sovietic dintr-o perspectivă tridimensională: una a totalitarismului, alta a modelului de „modernizare” și cea din urmă legată de aspectul imperial al regimului. Chiar dacă paradigma totalitară, pe care am dezvoltat-o în publicațiile anterioare, le-a înglobat în esență pe celelalte două, am preferat să facem o disociere și să-i dedicăm componentei de „modernizare” sovietică un bloc aparte de publicații. Această predilecție ni s-a părut esențială pentru înlăturarea unui mit fundamental al perioadei comuniste, cel al „epocii de aur al socialismului”, care mai continuă să nască nostalgii și să genereze atașamente față de această perioadă.

Particularitățile modelului de „modernizare” sovietic

„Modelul bolșevic de viitor” avea multe asemănări cu modelele existente anterior revoluției în Rusia, care combinau realizările Occidentului, dar erau puternic ancorate în realitatea rusă. Bolșevicii propuneau de fapt una din variantele de „modernizare” a Rusiei veșnic înapoiate, care frământase mințile intelectualilor şi oamenilor de stat ruși de la Petru cel Mare încoace. Însumând totalitatea acestor dezbateri, putem spune că existau două viziuni, două blocuri majore de idei asupra modernizării ruse. La un pol era tradiționalismul unor gânditori ca N. Gogol şi K. Leontiev, apologeți ai trecutului, oponenți vehemenți ai noului, ai tradiției „peterburgheze”, petroviste, care întrevedeau pericolul civilizației industrial-urbane asupra tradițiilor ruse. La popul opus era perspectiva occidentalistă, liberală, promovată de intelectuali ca P. Miliukov, care vedeau în imitarea civilizației occidentale unica șansă de dezvoltare pentru Rusia.

„Modelul” bolșevic nu este altceva decât o aripă a proiectului slavofil, ce dorea o combinare între „vechi” şi „nou”, ce critica realitatea rusă, dar opunea acesteia nu modelul occidental, ci o „utopie rusă bazată pe încredere, dragoste şi libertate”. Mai mulți gânditori şi intelectuali ruși, precum N. Berdeaev, V. Soloviev, dar și narodnicii, erau în căutarea unei a „treia căi” de dezvoltare pentru Rusia, văzând în poporul rus a treia forță divină.

Anume în poporul rus, considera Soloviev, se afla salvarea Rusiei, nu în despotismul vechi rus şi nici în capitalismul liberal occidental. Proiectul narodnicilor, de factură „obștesc-socialistă”, vedea prototipul socialismului în obștea țărănească patriarhală. Potrivit acestora combinarea calităților ruse cu cele occidentale, dar fără neajunsurile ambelor, reprezenta „cea de-a treia cale” în dezvoltarea Rusiei.

Liderul bolșevicilor V. Lenin a criticat vehement viziunile narodnicilor, dar paradoxal, modelul bolșevic de „modernizare” a Rusiei, pe care acesta l-a inspirat şi care a fost pus în aplicare timp de șapte decenii, de asemenea a împins Rusia spre o utopică a „treia cale”. Bolșevicii nu numai că au moștenit vechea tradiție rusă a celor două critici, dar cu timpul au adus-o până la extremă. Nimeni până la ei nu mai condamnaseră cu atâta vehemență înapoierea rusă, „rămășițele feudale”, despotismul țarist, şi nimeni nu mai arătase o asemenea ostilitate față de Occident, catalogat drept „burghez”, „capitalist” și „imperialist”, ostilitate, care în timp a devenit o trăsătură caracteristică politicii de stat în URSS.

Proiectul bolșevic de „modernizare” era alcătuit din două părți diferite, chiar opuse, această contradicție determinând falimentul său rapid, în mai puțin de un secol. Prima parte a acestui model, componenta „instrumentală”, o constituia civilizația materială occidentală, cu industria, urbanismul, dezvoltarea tehnologică, nivelul înalt de alfabetizare, etc., considerate „calități” ale Occidentului, pasibile de a fi imitate şi împrumutate. De aici venea ideea obsesivă de industrializare, nucleul proiectului bolșevic de modernizare a Rusiei, ca instrument principal pentru atingerea eficienței, bogăției şi puterii militare. Transformarea Rusiei dintr-o „țară agrară înapoiată în una industrial avansată” a fost ideea care a constituit, fără îndoială, punctul forte a ideologiei bolșevice. Aceasta corespundea așteptărilor societății ruse, grăbită și nerăbdătoare, care conștientiza înapoierea față de Occident.

A doua parte a modelului, era utopia egalitaristă, pseudo-colectivistă, anti-piață, anti-burgheză, anti-occidentală, într-un cuvânt „socialistă”. Cât n-ar fi de paradoxal, însă orientarea „socialistă” a bolșevismului corespundea montărilor existente anterior în societatea rusă. Chiar N. Berdeaev, unul din susținătorii celei de-a „treia căi”, constata faptul că „gândirea rusă a secolului XIX era profund impregnată cu socialism”. Potrivit acestuia întreaga istorie a intelighenției ruse a pregătit „comunismul” rus, în care se vor regăsi „trăsături cunoscute” ca egalitatea şi dreptatea socială, clasa muncitoare ca model suprem social, repulsie față de capitalism şi burghezie, intoleranța sectantă, atitudinea suspicioasă şi ostilă față de elita culturală. Prin urmare, clișeul privind influența decisivă a marxismului asupra revoluției ruse, stereotipic de altfel nu doar la istoricii marxiști, trebuie privit cu atenție şi critic.

Economia marii planificări

Trăsătura distinctă a comunismului sovietic a fost economia marii planificări. Sub influența diferitor factori, cum ar fi credința naivă în ideal sau aplicarea fără discernământ a forței brute (dacă nu prin convingere atunci prin constrângere), regimul totalitar comunist a obținut din partea consumatorului sovietic delegarea drepturilor sale către „organul de planificare”. În urma acestui fapt, URSS atingea o centralizare excesivă a puterii economice.

Începea epoca „planificării economice socialiste”, văzută ca un instrument temporar de mobilizare în condițiile „marelui salt” către comunism. Observând primele succese ale industrializării sovietice, o mare parte a cetățenilor sovietici, dar și multă lume din afara sistemului comunist, au crezut că în URSS s-a găsit un mecanism economic alternativ, poate chiar mai eficient, iar economia planificată sovietică era superioară economiei de piață.

Faptul că această încredere era utopică și lipsită de substanță ne-o demonstrează faptul că nici unul din planurile cincinale n-a fost îndeplinit în epoca sovietică. Conform calculelor economiștilor V. Popov şi N. Şmelev primul plan cincinal (1928-1932) a fost îndeplinit cu 51 % sau chiar 41%; al doilea (1933-1937) – 70 %; al treilea a fost întrerupt de război; al patrulea (1946-1950) – 88 %; al șaselea (1956-1960) – 74 %; al șaptelea (1961-1965) – 75 %; al optulea (1966-1970) – 64 %; al nouălea (1971-1975) – 70 % și cel de-al zecelea (1976-1980) - 55%.

În ultimă instanță, ideologia şi practica planificării de stat nu au putut împiedica dezvoltarea pieței, care a căpătat o formă monstruoasă, generând şi întărind economia neagră şi corupția.

Timp de mai multe decenii, creșterea producției industriale, a anumitor ramuri în mod particular, era considerată ca indicator al progresului social, a succesului politic şi economic – milioane de tone de cărbune, milioane de tone de oțel, fier, fontă, petrol, etc. Acest fapt nu a însemnat însă o modernizare reală a țării. „Modelul mobilizaţionist” al economiei planificate, care şi-a arătat inițial eficiența în transformarea tării, și-a arătat curând limitele, iar incapacitatea conducerii sovietice de a înțelege acest lucru a dus în cele din urmă la criza sistemului economic şi la prăbușirea acestuia.

Militarizarea economiei sovietice

Realitățile războiului civil şi a intervenției străine, psihoza „cetății asediate”, cel de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales transformarea treptată a contradicțiilor geopolitice şi economice postbelice dintre URSS şi SUA într-o confruntare militaro-politică a blocurilor au avut un impact decisiv asupra dezvoltării economiei URSS. Cea mai importantă dintre ele este fără îndoială crearea Complexului Militar Industrial (CMI) şi militarizarea economiei.

CMI era o suprastructură în economia sovietică, un sistem unic al încrengăturii de putere, care căpăta amploare pe măsura extinderii infrastructurii militar-industrial şi împletirii într-un întreg a conducerii militare, celei de partid şi de stat. În regiunile îndepărtate, izolate de restul lumii, erau create orașe nucleare închise, care nici măcar nu existau pe hartă – Arzamas 16, Krasnoiarsk 25, Celeabinsk 70, etc. Unii oamenii erau forțat trimiși acolo, alții lucrau din patriotism, convinși că eforturile lor vor salva umanitatea de la al treilea război mondial. Geografia acestor obiecte s-a extins continuu: întreprinderi-clone, Instituții de cercetare, laboratoare şi uzine erau construite şi activau în Crimeea, Astrahan, Ural, Kazahstan şi Siberia, iar unele în Germania de Est.

Militarizarea economiei a fost una din trăsăturile distincte ale sistemului sovietic. În aparență militarizarea economiei era dictată de contextul internațional, iar acest lucru era invocat permanent de liderii sovietici. În realitate, economia militarizată a constituit un rezultat al economiei planificate și a fost principalul său pilon de rezistență.

Potrivit lui A. Belousov, după cel de-al Doilea Război Mondial în URSS s-au conturat două orientări economice concurente: consumatoristă şi militarizată. Șansele celor doi concurenți erau inegale din start, deoarece în toate deceniile postbelice prioritate oficială în URSS a avut CMI, spre care erau direcționate principalele eforturi economice. Potrivit estimărilor, 20-25 % din PIB-ul URSS era orientat spre acoperirea cheltuielilor „complexului de apărare” (în SUA acesta era 6,5 %); 60 % din producția industriei constructoare de mașini era cu destinație militară; 75 % din cheltuielile pentru știință aveau scopuri militare. Producția militară a devenit una din principalele ramuri de export a economiei sovietice, ea alcătuind 20% din totalul exporturilor sovietice.

Sindromul „cetății asediate” permitea o perioadă îndelungată, nedefinită chiar, de a menține monopolul economic al centrului, cheltuind o mare parte a produsului intern brut pentru acumulare, conservând nivelul scăzut de consum şi menținând forța de muncă ieftină. Prin idealism și constrângere s-a obținut un consens social extins asupra necesității unui potențial militar enorm, iar folosind acest consens, CMI a consumat pe timp de pace o mare parte a resurselor naționale. În conlucrarea dintre mecanismele interne ale economiei militare, a monopolului de stat şi a totalitarismului de cazarmă se află explicația longevității modelului mobilizaţionist de modernizare.

Punctul vulnerabil al acestui model era faptul că în condițiile absenței unui mecanism de reglare dezvoltarea CMI nu avea limite ale extinderii. Acesta s-a răspândit ca un cancer, înghițind resursele statului, până la epuizarea lor completă. Economia militarizată a ruinat țara, dar în mod paradoxal n-a întărit capacitatea ei de apărare. Posedând cele mai performante arme de distrugere în masă, URSS nu era pregătită de război din punct de vedere economic: pe timp de pace locuitorii țării simțeau o lipsă acută de produse alimentare de bază, mărfuri de larg consum sau medicamente, o penurie care spre sfârșitul regimului sovietic a devenit cronică.