Scrierile românești cu privire la instaurarea comunismului în spațiul românesc de cele mai multe ori se concentreză asupra anului 1940-1941, acreditând ideea că ocuparea Basarabiei de către armatele sovietice a demarat primul experiment plenar de comunizare a românilor. Această abordare reflectă doar parțial realitatea, deoarece românii au trăit „comunismul” începând cu anii 1917-1918, atunci când Basarabia și chiar Vechiul Regat, în condițiile Primului Război Mondial, vor intra în vâltoarea revoluției ruse, la Chișinău și Iași, existând planuri de instaurare a „Puterii Sovietice”. Pe paginile blogului precedent, dedicat Centenarului Unirii, am relevat mai multe aspecte ale interferențelor sovietice cu spațiului românesc, pornind de la bolșevizarea trupelor ruse de pe Frontul Românesc și implicarea acestora în tentativa de răsturnare a orânduirii politice din Regatul României și Republica Democratică Moldovenească, până la soluțiile militare propuse de liderii bolșevici și maghiari pentru desființarea României ca stat. Odată înlăturate aceste pericole imediate, statul român a avut de făcut față unei continui presiuni sovietice în problema Basarabiei, a cărei alipire la România a contestat-o permanent pe parcursul perioadei interbelice.
Moldova
O privire de ansamblu asupra politicile sovietice față de România Mare ne arată un instrumentar divers, cu rezonanță asupra actualității chiar, dintre care se desprind trei componente importante: activitatea diplomatică de contracarare a suportului extern pentru posesia românească a Basarabiei; coordonarea acțiunii subversive sovietice din România și Basarabia, atât prin organizarea mișcării comuniste, cât și prin subminarea autorității administrației românești; crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) și proiectarea concurenței de modelare identitară asupra românilor de la est de Prut. Existența acestui paralelism în construcția națională pe cele două maluri ale Nistrului (Basarabia românească versus Transnistria sovietică) a creat multiple disfuncționalități în dezvoltarea firească a Basarabiei interbelice, dar acest fapt a fost ulterior complicat de felul în care propaganda și ideologia sovietice a încercat demontarea și demonizarea românismului în teritoriul dintre Prut și Nistru după 1940/1944.
Ca orice imperiu mitocratic, Uniunea Sovietică a generat propriile sale „ritualuri sacre”, trei dintre care sunt fundamentale: mitul „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”, mitul „Marelui Conducător Lenin” și mitul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Acestea au izbutit să se consolideze atât prin ipocrizia falşilor istoriografi şi poeţi de curte şi prin propagandă partizană, mai mult sau mai puţin abil întocmită, cât şi prin legitimarea acestor mituri de către adversari. Mitul „marii revoluţii socialiste din octombrie” a persistat prin informarea tendențioasă şi prin educaţia pervertită a câtorva generaţii, dar mai ales prin inapetenţa de a cerceta sursele, care i-a acaparat aproape deopotrivă pe operatori, pe victime şi chiar pe inamici, chiar şi după dispariţia statului sovietic. Chiar dacă aceasta a fost o pseudo-revoluţie, condusă de o clică de aventurieri, maniaci şi ucigaşi profesionişti şi consolidată în urma unei vaste acţiuni teroriste amplificate într-un război civil.
Cu referire la Basarabia anilor 1917-1918, sovieticii au încercat inocularea câtorva mituri, altfel spus minciuni, pe care au reușit să le implanteze sistemic după anexarea acestui teritoriu la URSS în 1940, dar mai ales după 1944. Unul din aceste mituri era faptul că la 5/6 ianuarie 1918 la Chișinău a fost instaurată „Puterea Sovietică”, bolșevicii preluând controlul asupra Basarabiei. Al doilea mit de rezonanță era acela că „Puterea Sovietică” a fost „înăbușită” de intervenția armatelor române în Basarabia, care a constituit „prima invazie străină a trupelor Antantei în teritoriul sovietic”, drept pentru care Rusia Sovietică a declarat război României și l-a arestat pe ambasadorul român la Petrograd, C. Diamandy. În cele din urmă, acesta a fost motivul ruperii relațiilor diplomatice dintre cele două state, care vor fi reluate abia în 1934.
Prin urmare, pentru a dezlega misterul tuturor acestor construcții mitocratice, vom clarifica două aspecte: 1. Cine erau bolșevicii de la Chișinău și pe cine reprezentau ei?; 2. Ce s-a întâmplat, de fapt, la începutul lunii ianuarie 1918 în Basarabia?
Prima confuzie care trebuie eliminată în legătură cu bolșevicii din Basarabia, dar și cu cei din Rusia credem, este identificarea lor cu „Sovietele”. Sovietele ca formă de expresie a puterii populare au apărut imediat după Revoluția din Februarie 1917 și nu reprezentau o emanație a partidului bolșevic prin excelență, care va prelua puterea de la Petrograd abia în toamna-iarna 1917-1918.
După Revoluţia din Februarie, la Chişinău, apare Sovietul moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, condus de praporşcicul T. Cotoros. Pe de altă parte, exista Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ofiţerilor din Chişinău. La 14 mai 1917, la adunarea generală a delegaţilor din partea soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din unităţile militare ale garnizoanelor Odessa, Herson, Nikolaev şi ale Frontului Românesc a fost adoptată hotărârea de creare a Sovietului moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odessa şi Flotei Mării Negre. La 18 mai 1917 este înfiinţat Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odessa şi ales Comitetul Executiv, alcătuit din 11 persoane. Într-un mod curios, poate incomod pentru mitologia sovietică, acest Soviet a luat decizia „să fie confecţionate drapele vechi moldoveneşti, pe care le poartă tot neamul românesc şi poporul României, Transilvaniei şi Bucovinei”. După exemplul Odessei, şi la Sevastopol este înfiinţat Sovietul moldovenesc de deputaţi ai marinarilor, soldaţilor şi ofiţerilor, care începe să activeze la 3 iulie 1917.
În curând era să apară ideea Sovietului Central Moldovenesc, care a fost un rezultat al colaborării dintre comitetele de la Iași și Odessa. La 23 iulie 1917, în incinta secţiei ţărăneşti a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, sub preşedinţia praporşcicului Vasile Ţanţu, a avut loc şedinţa „reprezentanţilor moldovenilor de pe Frontul român, a organizaţiei militare din Odessa şi a garnizoanei chişinăuene locale”, cu scopul „organizării Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor” care „trebuie să unească toate organizaţiile militare moldoveneşti, existente pe Frontul român, în oraşele Chişinău, Odessa, Ecaterinoslav, Sevastopol etc.”. De la aceste Soviete, care se identificau cu revoluția și schimbările, în colaborare cu Partidul Național Moldovenesc, era să fie organizat, așa cum am arătat și în publicațiile Blogului Centenarului, Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), unde s-a luat decizia creării Sfatului Țării și a organizării vieții politice din Basarabia. Anume aceste Soviete, în esență conduse de moldoveni, vor pregăti contextul pentru proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldovenești, apoi a Unirii acesteia cu România. Din acest considerent, în mai multe scrieri și acțiuni ale emigrației ruse, întreprinse în special la Conferința de Pace de la Paris, s-a încercat discreditarea Sfatului Țării, prezentat ca o emanație a „sovietelor și bolșevicilor”.
În realitate, apariția bolșevicilor la Chișinău este legată de a RUMCEROD (în rusă Румчерод), acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odesa, un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, și a avut competențe „bolșevice” asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus și a Războiului Civil Rus. Sub conducerea Rumcerod era instaurată Republica Sovietică Odessa (ianuarie-martie 1918), care îngloba și Basarabia.
În legătură cu acest organ bolșevic, la sfârșitul anului 1917 - începutul anului 1918 la Chișinău apare FrontOtdel (Secția de Front) al Rumcerod, un comitet sprijinit de unitățile ruse din Regimentul 75 și 260. Menirea sa era de a institui un cartier militar cu scopul de a pune mâna pe conducerea Frontului Românesc și a atrage armatele ruse de partea sa. FrontOtdel-ul, condus de Perper, Kabak, Levensohn și „recidivistul” proaspăt eliberat de amnistia Guvernului Provizoriu, Grigorie Kotovski, a promis autorităților Republicii Moldovenești că „nu se va amesteca în treburile lăintrice ale Basarabiei” și se va preocupa doar de chestiunile militare rusești, ceea ce de fapt era un șiretlic. Din soldații fugiți de pe front aceștia au adunat grupuri pentru a forma unități ale Armatei Roșii, desfășurau o activă propagandă bolșevică, aleg conducerea militară proprie și ordonă neexecutarea ordinelor din partea Radei Centrale și lui D. Șcerbaciov, comandantul trupelor ruse de pe Frontului de Est.
În contextul atacului bolșevic de la Petrograd asupra Adunării Constituantei din 6 ianuarie 1918, precedat de declarația de război României la 5 ianuarie, detașamentele bolșevice vor ataca la 6 ianuarie un eșalon de militari transilvăneni ce venea de la Kiev și se îndrepta spre Iași. Are loc preluarea telegrafului, poștei și gării, se declară stare de asediu la Chișinău, Bender și Bălți. Pe acest fundal de psihoză antiromânească, Sfatul Țării este acuzat de colaboraționism cu România, mai mulți deputați fiind condamnați la moarte. Directorii V. Cristi, N. Codrean, T. Ioncu, I. Pelivan și Șt. Ciobanu se ascund. 80 % din efectivele unităților moldovenești, refuzând să se supună ordinelor ofițerilor, trecuseră, sub impactul zvonurilor și provocărilor de partea FrontOtdel. Acesta a arestat Comisia Interaliată de Aprovizionare din Basarabia în care intrau reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și României, jefuind și casa de bani a acesteia (circa 2 milioane ruble).
În aceste condiții, o parte a deputaților Blocului Moldovenesc, printre care Pelivan, Buruiană, Crihan, Buzdugan, Gafencu, Țanțu, Minciună, în grupuri separate vor ajunge la Iași pentru a cere intervenția armatelor române.
La Chișinău vor rămâne I. Inculeț și P. Erhan, care nu făceau parte din Blocul Moldovenesc, ci erau trimișii oficiali ai Sovietului din Petrograd „pentru adâncirea revoluției și lupta cu separatismul moldovenesc”, în drept să se prezinte în fața FrontOtdel-ului. Sub presiunea bolșevicilor aceștia expediază o telegramă guvernului român în care protestează „contra introducerii armatelor române pe teritoriul republicii moldovenești”. În același timp, erau demiși Directorii care au cerut introducerea armatelor străine (Cristi, Pelivan și Codrean), iar împreună cu noul Director de Război Gh. Pântea, dau ordine armatei moldovenești „să apere pozițiile împotriva României”.
„Protestul” lui Inculeț și Erhan a fost rezultatul unei decizii personale a celor doi, el nefiind coordonat cu Sfatul Țării și nici cu Consiliul Directorilor Generali. Mai mult, în pofida împrejurărilor critice, Sfatul Țării și-a continuat lucrările, FrontOtdel-ul nereușind nici dizolvarea legislativului basarabean și nici preluarea puterii în ansamblu. Mai degrabă putem vorbi de o încercare de lovitură de stat semi-eșuată a bolșevicilor, care probabil ar fi avut finalitate dacă n-ar fi intervenit armatele române la 13 ianuarie 1918. Această ambiguitate a puterii este confirmată de rezoluția Sfatului Țării din 9 ianuarie, care exprima protestul față de arestarea militarilor transilvăneni și a membrilor Comisiei Interaliate; condamna agitația provocatoare împotriva instituțiilor legislative și aducea la cunoștința populației și unităților militare că „Sfatul Țării, recunoscut de statele prietene, era unicul organ legal care reprezenta Republica Moldovenească”.
