Duminică, 16 august, în Belarus au avut loc cele mai mari proteste din istoria post-sovietică a țării, sute de mii de oameni ieșind pe străzi să ceară demisia președintelui Alexandr Lukașenka, reales pe 9 august pentru un al șaselea mandat consecutiv cu peste 80% din voturi. Arată rezultatele oficiale, contestate însă de belaruși, care le consideră măsluite.
Diaspora belarusă din toată lumea s-a solidarizat cu protestatarii din țară, iar sâmbătă și duminică au avut loc și la Praga, marșuri de solidaritate. Europa Liberă a stat de vorbă cu doi dintre participanții direcți la aceste evenimente – Kryścina Šyjanok, activistă civică în cadrul proiectului „Belarușii în Cehia,”(BLRČR), una dintre organizatoarele marșurilor din Praga, și Miron Vitushka, elev, unul dintre miile de belaruși arestați și maltratați săptămâna trecută la Minsk. Discuția a avut loc duminică, 16 august 2020.
Europa Liberă: Buna ziua! Suntem în legătură de la Minsk cu Miron Vitușka și de la Praga cu Kryścina Šyjanok, ambii sunt beloruși implicați activ în evenimentele care au avut loc săptămâna trecută. Care e atmosfera la Minsk acum [duminică, 16 august]?
Miron Vitushka: „Sâmbătă a avut loc înmormântarea lui Alexandr Taraikovski, protestatar care a fost omorât în piața Pușkin. Și da, el nu este singura victimă, există și o altă persoană decedată care a fost atât de tare bătută de forțele de ordine încât a fost internată, dar nu a mai putut fi salvată. Sunt și alte victime. Dar moartea lui Alexandr Taraikovski a devenit cumva simbolică și a fost recunoscută chiar și de Interne. Zeci de mii de oameni au venit să-și ia rămas bun de la el, este adevărat.
Ce se întâmplă? O explicație foarte bună am citit la cineva care a spus că este ca o trezire dintr-o depresie foarte lungă pe care au avut-o belarușii. Pentru că ceea ce am văzut zilele trecute era imposibil de imaginat încă acum un an – faptul că oamenii se adună liber, fără niciun fel de autorizații, cu drapele, împreună cu familiile lor, se plimbă prin oraș și deja nu se mai tem. Nu se mai tem de nimic. Este, într-adevăr, un lucru foarte important și este ceea ce se întâmplă acum.”
Europa Liberă: Kryścina, ați plecat din Belarus cu mulți ani în urmă. De ce ați plecat atunci? De ce ați ieșit sâmbătă la marșul de la Praga, un marș mare în susținerea protestatarilor de la Minsk?
Kryścina Šyjanok: „Am plecat în 2009, cu mai bine de 10 ani în urmă. Dar decizia de a pleca o luasem încă în 2006, după alegerile prezidențiale de atunci și protestele care au urmat și care au fost suprimate, cu violență. Atunci au avut de suferit prieteni de-ai mei și pentru că nu erau încă rețele sociale ne-am simțit cu toții izolați informațional și izolați unii de alții, după înăbușirea acestor proteste. Era multă dezamăgire atunci și, cum a spus corect Miron, depresie. O depresie la nivel național și atunci mi-am spus că dacă voi avea copii nu vreau ca ei să vadă ceea ce am văzut eu atunci și să trăiască în această lipsă de libertate.
Marșul de sâmbătă de la Praga a fost o continuare logică a ceea ce au făcut belarușii din țară și belarușii din Cehia în tot acest timp, și nu doar belarușii din Cehia, dar și cei din străinătate în general, pentru că manifestații de acest fel, marșuri de solidaritate au loc peste tot. Marșul de sâmbătă de la Praga a fost parțial dedicat evenimentului tragic despre care am amintit, moartea unui demonstrant. Miron a spus că MAI a recunoscut această victimă. Aș polemiza în privința formulării, pentru că eu sunt de părere că MAI trebuia să recunoască asasinarea de către forțele de ordine a unui om care nu a atacat. Acest lucru este confirmat de videourile care au apărut după acest deces. Dar MAI insistă asupra versiunii că în mâinile acestui tânăr a detonat un material explozibil și că aceasta a fost cauza decesului.”
Europa Liberă: Sâmbătă au fost publicate mai multe video-uri în care se vede că acest tânăr stătea în fața cordonului de miliție cu mâinile ridicate în sus și că nu avea nimic în mâini.
Miron, pentru mine primul șoc a fost atunci când am aflat, din surse private, pentru că internetul în Belarus atunci era deconectat, că ai fost arestat, luat de pe stradă. Ai 16 ani, ești minor și mult timp nu s-a știut nimic despre tine. Povestește te rog experiența ta.
Miron Vitushka: „Imediat spun și despre mine. În ceea ce-l privește pe Alexandr, sunt absolut de acord cu Kryścina. Da, MAI a recunoscut că el a murit, dar nu a recunoscut omorul, la fel cum nu recunoaște tortura pe care o aplică. Și exact despre tortură vă voi povesti acum.
Eu am fost reținut pe 10 august, în jurul orelor 20.00. Traversam strada cu un grup de prieteni și cu mama mea. Și dintr-o dată, dintr-un microbuz obișnuit, nemarcat, au ieșit oameni cu măști, unul dintre ei cu un pistol automat. Desigur că am luat-o la fugă, pentru că era înfricoșător. Ne-a tăiat calea un alt microbuz, am încercat să fugim în altă parte, dar pe mine m-au prins totuși, m-au bătut, m-au băgat în autobuz și după aceea într-un camion pentru transportarea deținuților. Evident că am fost tot drumul ținut cu fața în podea și cu mâinile în cătușe la spate. M-au aruncat în altă dubă, după care au mai aruncat acolo încă patru oameni, unul peste altul. Ne-au transferat în alt camion pentru deținuți, ne-au bătut cât ne transferau. În aceste camioane există camere mici pentru o persoană – acolo am fost ticsiți cinci oameni. Ne era imposibil să respirăm, ca aerisire era doar o gaură în tavanul camionului. În celelalte spații din camion au fost de asemenea aruncați foarte mulți oameni.
Am fost duși la o stație de miliție din Minsk. Acești oameni nu-ți spun, evident, unde te duc, tot procesul este însoțit de o cantitate inimaginabilă de umilințe și jigniri, bătăi și lovituri. Am fost duși în sala de sport a acelei secții de miliție și puși cu fața în podea. Acolo am stat șase ore, iar bătăile și umilințele au continuat.
Părinții mei m-au căutat în aceeași zi, vreo 10 ore au stat lângă o altă secție de miliție, s-a dovedit apoi că nu era secția unde mă aflam eu. Lângă acea secție erau mulți alți oameni care își căutau rudele - și toți acești oameni au fost reținuți. Mama mea a stat două zile în condiții inumane, sadice, în închisoarea din Okrestino – cred că veți auzi încă multe despre această închisoare, pe măsură ce veți relata despre Belarus, pentru că acolo condițiile într-adevăr amintesc de lagărele de concentrare. Acolo este o bătaie de joc sălbatică – oamenii sunt dezbrăcați, sunt electrocutați cu șocher electric, sunt puși să cânte imnul [cât sunt bătuți], nu li se dă apă și mâncare, acolo 55 de oameni sunt ținuți într-o cameră de 10 metri pătrați pentru patru persoane. Mama mea a stat în aceste condiții două zile, tatăl meu a stat trei zile.
Nu am primit răspuns la întrebarea de ce am fost reținuți. Atunci încă nu participasem la acțiunile de protest – atunci pur și simplu încă nu fuseseră organizate proteste.”
Europa Liberă: Miron, folosești un termen relativ neutru, spui că ai fost bătut. Din înregistrările video și mărturiile oamenilor care își arată traumele și vânătăile termenul de „bătut” pare să fie prea blând, aproape un eufemism.
Miron Vitushka: „Da, este adevărat. Mai degrabă aș spune că am fost snopiți în bătaie. Nici nu știu cum să spun, pentru că acești oameni lovesc foarte puternic și ei știu cum să lovească…”
Kryścina Šyjanok: „Aceasta este tortură!”
Miron Vitushka: „Exact, aceasta este tortură, este chiar tortură. Plus că nu ni se dădea nici apă, nici mâncare, nu ne spuneau unde ne aflăm și de ce am fost arestați. Eu am 16 ani și ei nu aveam dreptul să mă țină închis atâta timp. Am fost ținut într-o sală de sport a secției de miliție Frunze din Minsk, acolo erau în jur de o sută de bărbați și ceea ce am văzut acolo nu aș dori să vadă nimănui. Acești bărbați erau bătuți cu bestialitate, le erau dezbătuți dinții, erau loviți în cap, unii nu se mai puteau ridica de jos, inclusiv eu mă ridicam cu greu. Și eram bătuți cu cruzime pentru orice. De exemplu ca să ne facă poze – cât am fost în sala de sport ne-au făcut poze la fiecare – ne ridicau în picioare cu lovituri de baston și ne puneau la loc, jos, tot cu lovituri de baston. Tratamentul era absolut degradant și atroce.”
Europa Liberă: Miron, Kryścina, explicați-mi vă rog, cum e posibil așa ceva? Aceste violențe nu puteau fi imaginate ca făcând parte din realitatea Europei secolului XXI. Noi am mai citit astfel de mărturii doar în cărțile despre război, despre Gestapo…
Kryścina Šyjanok: „Impresia mea este că aceste lucruri nu au apărut nici de astăzi și nici măcar de ieri. Acest element a făcut parte din regimul Lukașenko în toți acești 26 de ani. Pentru că tot regimul lui este construit pe violență. Și pe lângă această violență fizică despre care a povestit acum Miron, există și o componentă foarte puternică a violenței psihologice. Eu compar acest lucru cu violența domestică, când există agresor și victimă și această victimă urăște agresorul, dar nici să plece nu poate. Așa este și relația oamenilor în interiorul acestei verticale. Eu sunt convinsă că ei îi urăsc pe superiorii lor. Anturajul direct al deja ne-președintelui îl urăște. Dar ei nu pot pleca din acest sistem – este modelul clasic clădit pe violență. Și ceea ce am văzut acum sunt pur și simplu evenimente care au devenit accesibile presei. Aceste evenimente despre care a vorbit acum Miron, mărturiile celor care ies din închisori și își arată rănile, aceste lucruri pur și simplu au devenit acum accesibile opiniei publice. Dar eu sunt convinsă că gardienii din închisoarea din Okrestino exact așa îi tratau pe cei reținuți și acum două luni, și acum un an. Doar că acum, având în vedere că aceste lucruri au avut loc în legătură cu alegerile, despre ele a început să se vorbească. Și faptul că au avut loc arestări în masă și au fost maltratați atât de mulți oameni nu a putut lăsa indiferent poporul belarus.
Și eu cred că anume aceste violențe în masă au devenit practic factorul determinant pentru revolta din societatea belarusă, chiar mai mult decât faptul că a câta oară au fost falsificate alegerile. Oamenii acum, pe lângă faptul că s-au unit pentru Tihanovskaia, s-au unit și împotriva violenței. Care s-a comis și în raport cu minorii, cum e cazul lui Miron, și în raport cu femeile, și în raport cu bătrânii. Am fost marcată până la lacrimi de un video în care miliția a spart parbrizul unei mașini la volanul căreia era un bătrân. Bătrânul a ieșit din mașină încercând să întrebe: De ce? Și a fost ticsit cu brutalitate în duba miliției…”
Miron Vitushka: „Eu aș mai adăuga în legătură cu aceste violențe că oamenii care m-au arestat, care ne-au maltratat și și-au bătut joc de noi, spuneau că ei au ordine de sus. Adică era evident că nu le era frică de nimic și că au primit undă verde pentru violențe. Acești oameni, OMON-ul, sunt mereu gata să execute cele mai oribile ordine, m-am convins de asta. Acești oameni nu au nici onoare, nici compasiune, nimic. Și cei din OMON spuneau deschis că dacă ar fi avut ordin să ne omoare pe toți, să ne distrugă, ar fi făcut-o cu plăcere. ”
Kryścina Šyjanok: „Noi acum am avut practic o etapă a dictaturii polițienești. Eu sper că ieșim deja din această fază. Dar nu știm dacă și în ce moment va fi din nou dat un astfel de ordin.”
Europa Liberă: Întrebarea este – ce urmează și cum va putea societatea din Belarus să iasă din această situație? Pentru că s-a ajuns în acest punct critic în care oamenii înțeleg că tot ce se întâmplă îl vizează pe fiecare, că principiul „stau de-o parte și nu mă interesează” nu mai este valabil. Este puțin probabil ca Lukașenko să renunțe de bună voie la pozițiile sale. De pe altă parte societatea este atât de pornită încât chiar nu văd de câtă violență ar fi nevoie că să reprimi asta…
Miron Vitushka: „De fapt, susținerea regimului deja fostului președinte este în jur de zero și se ține pe forțele de ordine și pe niște oameni apropiați care nu pot trece de partea cealaltă pur și simplu pentru că pe seama lor sunt crimele comise în 26 de ani.
Ce va urma? Protestele oricum vor continua și eu sunt sigur că într-o formă sau alta regimul oricum va fi nevoit să cadă. Pentru că nu are nici susținere din afară, cu excepția, poate a Rusiei, nu are nici susținere din interior. Puterea lui Lukașenko se ținea anume pe violență și pe această depresie care a fost. Acum, violențele au avut loc și oamenii știu despre asta, depresia a trecut și eu chiar nu știu cum ar putea el să se mențină mai departe. Se poate introduce stare de urgență militară și pot începe violențe și mai mari, dar acest lucru pur și simplu va provoca oamenii să acționeze și mai activ, și mai agresiv. Pentru că deocamdată protestele sunt pașnice.”
Kryścina Šyjanok: „Da, sunt de acord aici. Și cred că acum, ca niciodată, sunt importante acțiunile belorușilor din străinătate, pentru că anume ei contactează direct cu ministerele de externe, cu președinții din țările în care se află. Și mesajul pe care îl transmite diaspora este că pentru noi, ca și pentru cei din țară, președintele legitim acum este Svetlana Tihanovskaia. Ea este președintele ales. Lukașenko nu este președintele nostru și nu mai este legitim.”
Europa Liberă: Ați amintit de Rusia. Sâmbătă a fost o discuție dintre Lukașenko și Putin și se vorbește tot mai mult despre faptul că „omuleții verzi” pot veni să facă ordine. Cât de realist vi se pare un astfel de scenariu și ce i-ar putea contrapune societatea din Belarus?
Miron Vitushka: „„Omuleții verzi”, într-o formă sau alta, au fost cu regimul Lukașenko tot timpul. Ministrul nostru… pardon, ministrul de interne care nu este al nostru, Iuri Karaev, este rus, este din Osetia de Nord și întotdeauna influența Rusiei în structurile de forță a fost foarte puternică. Pentru că acolo nu erau înrolați oameni orientați către ideile naționale sau cu viziuni democratice sau pro-europene. Astfel de oameni nu erau luați acolo.
Ar putea Rusia organiza acum o intervenție în toată regula? Eu cred că Putin și-a înmormântat chiar și bruma de popularitate pe care o mai avea [în Belarus] atunci când l-a felicitat pe Lukașenko. Eu nu pot intra în capul unui om care gândește doar în termenii cum să-și păstreze puterea. Și sunt doi astfel de oameni – Lukașenko și Putin, aici ei seamănă foarte mult. Mie mi se pare că dacă Rusia ar vrea să organizeze o intervenție de proporții, ar avea nevoie de foarte mult sânge și foarte multe trupe și nu cred că din asta ar putea ieși ceva ce să-i aducă avantaje.
Da, nu este exclusă o astfel de evoluție. Dar cred că societatea va avea cu ce răspunde, pentru că acum solidaritatea și consolidarea oamenilor este mult prea mare pentru a nu riposta în vreun fel. Dar este puțin probabil ca pentru Rusia să iasă ceva bun din asta.”
Europa Liberă: În ceea ce privește liderii, s-a vorbit foarte mult despre faptul că aceste proteste, de la începutul lor, din 9-10 august, au fost spontane, că nu au fost oameni care să stea în față, pentru că Svetlana Tihanovskaia este mai degrabă un simbol. Acești lideri, ei apar? Vor apărea? Există în Belarus?
Kryścina Šyjanok: „Cum să nu fie? Dar cum rămâne cu păpușarii din Cehia [cum spunea Lukașenko]?”
Europa Liberă: Da, și din Țările Baltice…
Miron Vitushka: „Și din Olanda, și din alte părți.
De fapt, protestul mai degrabă nu este fără lideri, ci este decentralizat. Ceea ce înseamnă că lider este fiecare om care iese și se autoorganizează. Și nivelul de solidaritate este foarte mare.
Când au fost protestele în fazele cele mai active, ale luptelor cu forțele de ordine, sau mai degrabă ale rezistenței în fața forțelor de ordine, pentru că acestea foloseau violența și armele, oamenii se coordonau foarte activ – lăsau deschise scările de bloc, aduceau medicamente, hrăneau protestatarii, ajutau la organizarea apărării, la ridicarea baricadelor…
Acum, da, Tihanovskaia organizează Consiliul coordonator care va asigura procesul de tranziție a puterii și pentru asta are tot respectul și mulțumirile noastre. Dar acum, protestul în sine este descentralizat. Rolul crucial îl are Telegram și comunicare prin intermediul lui – astfel oamenii se coordonează și protestele au loc.”
Kryścina Šyjanok: „Eu cred că este chiar bine că protestul este decentralizat, pentru că noi avem experiența anilor trecuți, când protestul era concentrat la Minsk. Să dispersezi o piață este mult mai simplu decât să înăbuși demonstrații și acțiuni care au loc simultan în multe orașe, inclusiv în unele în care înainte oamenii nu au ieșit niciodată, iar acum ies cu o forță nemaivăzută.”
Miron Vitushka: „Exact!”
Europa Liberă: Miron, Kryścina, în acest moment Lukașenko încă este la putere. Duminică la Minsk are loc un marș de amploare. Dvs. personal ce veți face zilele următoare, săptămânile următoare?
Kryścina Šyjanok: „Acum suntem activi nu doar în Cehia, eu coordonez anumite acțiuni și la nivelul altor state, încercăm să ne spunem poziția în presă și să comunicăm cu politicienii și cu forțele politice în așa fel încât Uniunea Europeană nu doar să-și exprime regretul, nu doar să condamne aceste acțiuni, ci să nu-l mai perceapă pe Lukașenko ca președinte legitim, pentru că nu este. Asta în primul rând.
În al doilea rând, revendicarea noastră numărul unu este eliberarea nu doar a deținuților politici recunoscuți ca atare, ci eliberarea tuturor celor reținuți ilegal și răpiți. Și nu trebuie să uităm că tortura cel mai probabil continuă – noi nu știm ce se întâmplă acum după zidurile închisorii din Okrestino. Iată de ce aceasta trebuie să fie cererea numărul unu inclusiv la nivelul UE. Și diaspora își îndreaptă acum forțele în primul rând în această direcție.”
Europa Liberă: Miron, ce planuri aveți la Minsk?
Miron Vitushka: „Eu planific și în continuare să particip la aceste demonstrații, planific să ajut și alți demonstranți care au avut de suferit de pe urma acestui regim. Este ceea cu ce ne ocupăm acum, împreună cu părinții mei comunicăm activ cu jurnaliștii, dar și cu juriștii care ne pot reprezenta cauza într-o instanță internațională, în fața structurilor internaționale, pot documenta aceste torturi și aceste condiții inacceptabile, în așa fel încât comunitatea internațională să știe despre asta.”
