Linkuri accesibilitate

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Regiunea transnistreană de la Țara Moldovei la anexarea rusă (2)


Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria în rezultatul mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile și extensiunile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuției la activitatea culturală și religioasă din regiune.

Potrivit lui Ion Nistor, prezența elementului românesc dincolo de Nistru, în epocile medievală și modernă, se datorează unui „descălecat al cetelor de emigranți români de dincoace de Nistru, care mânați de diferite nevoi, își căutau o patrie nouă în meleagurile podolice și în stepele Oceacovului”. Anume pe calea unei colonizări latente, malul stâng al Nistrului și al afluenților săi, s-a populat de-a lungul timpului cu așezări moldovenești „după chipul și asemănarea așezărilor de acasă din vechea Moldovă”.

Țara Moldovei în perioada lui Ștefan cel Mare (1483)
Țara Moldovei în perioada lui Ștefan cel Mare (1483)

Migrații și colonizări

Această prezență românească peste Nistru a permis Țării Moldovei să pretindă o anumită influență asupra regiunii în rivalitate cu lituanieinii și polonezii încă de la sfârșitul sec. XIV - începutul sec. XV, iar ulterior și în disputele cu tătarii și chiar turcii. Evoluția toponimiei localităților din stânga Nistrului, unde regăsim denumirile Delacău, Carasu, Sucleia, Tașlâc, constituie o mărturie certă, că localitățile românești au continuat să existe și pe timpul dominației turanice, menținând o linie de continuitate cu restul spațiului românesc.

Alături de moldoveni, un număr important de ardeleni au colonizat regiunile de peste Nistru, majoritatea oieri de prin regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcele Brașovului (mocani), atrași de nesfârșitul stepelor pontice dintre Nistru și Nipru. Ca mărturie a acestei migrații s-au păstrat mai multe denumiri de sate românești: Stâna, Brașoveanca, Ciobănea, Târla, Săliștia, Odaia, Nădlac, Tălmaciu (ultimele patru localități de peste Bug).

Nicolae Iorga numește acest fenomen de strămutare „un lung proces secular”, prin care s-a creat viața românească de peste Nistru, care a făcut ca în secolul XV Nistru să fie „nu doar un hotar moldovenesc, ci un râu românesc”.

Migrația românilor peste Nistru a fost un proces istoric continuu. La sfârșitul secolului XVI unele surse istorice atestă la cursul de mijloc al râului Nipru apariția unui grup de țărani din Dobrogea, care au refuzat să plătească domnitorului Țării Moldovei impozite pentru aratul pământului și pășunat. Mai mulți moldoveni și dobrogeni (denumiți ciutaci) s-au mutat în stânga Nistrului ca rezultat al fiscalității excesive din perioada domniei lui Iancu Sasu (1579-1582).

Colonizările românești în regiune au continuat mai ales în perioada lui Duca-Vodă, care pentru o scurtă perioadă a exercitat domnie asupra Ucrainei, aspect asupra căruia vom reveni mai târziu. Printre colonizările care au sporit expansiunea transnistreană a fost colonizarea lui Dimitrie Cantemir, împreună cu refugiați români, după înfrângerea de la Stănilești. Această colonizare s-a făcut în regiunea Harkovului și Iziumului, în apropierea satelor autohtone românești.

Configurația teritorială în sec. XVI
Configurația teritorială în sec. XVI

După 1774 teritoriul dintre Bug și Nipru va fi anexat de Imperiul Rus, care l-a consolidat ca o zonă de apărare împotriva tătarilor, turcilor și cazacilor. Românii din regiune au jucat un rol important în construcția întăriturilor și cetăților, dar aceștia, de asemenea, au făcut parte din armata rusă. Această armată a fost întărită prin recrutări de români din toate provinciile românești și se colonizează pe malul drept al Niprului, în districtele Olviopol și Novomirgorod. Românii au participat la construcția cetății Elisaveta (Elisavetgrad, ulterior Kirovograd) și au format palanca (unitate militară) Gardului de la Bug.

În anii 1750-1760 maiorul român Lupu se distinge prin extinse colonizări, făcute cu români din Moldova și Muntenia, așezați în jurul orașelor Krikov, Țîbulev, Krîlev, Beciul (actualmente Alexandrovka). Un al grup numeros de români s-au așezat în jurul orașului Ekaterinoslav (Dnepropetrovsk, actualmente Dnepr) și Nikolaev.

Ponderea şi rolul populației din Principatele Moldovei şi Ţării Românești în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deținând în secolul XVIII primul loc dintre toți cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului așa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 – 3 840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniștilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă – partea de nord a viitoarei gubernii Herson).

Extensiuni domnești peste Nistru

În Țara Moldovei exista de la începuturi o practică extinsă ca o serie de dregători și boieri de la curte, precum și țăranii remarcați în lupte, să primească pământuri în stânga Nistrului. Alexandru cel Bun s-a bazat pe alianța cu Polonia pentru a-și susține pretențiile asupra acestei regiuni contra lituanienilor, lucru pe care ulterior l-a făcut și Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean Ieremia Movilă (1595-1600/1600-1606), a avut proprietăți extinse pe malul stâng al Nistrului, unde la 1595 a fondat localitatea Mohilău (Moghilev-Podolsk actualmente), donată fiicei sale, căsătorită cu un descendent al familiei Potocki din nobilimea Poloniei. În a doua jumătate a sec. XVII, Mohilău a devenit unul din cele mai mari orașe ale Podoliei.

Influența românilor peste Nistru sporește în perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634-1653), care prin căsătoria fiicei sale Ruxanda cu Timuș, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki, obține unele localități din stânga Nistrului, cu centrul la Rașcov, pe care le-a deținut timp de mai multe decenii, loc din care a făcut, potrivit lui Nicolae Iorga, „un centru de adevărată civilizație”.

Atestări românești politice, militare și culturale

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp au exercitat asupra regiunii dominație. Românii vor juca un rol important în desfășurarea evenimentelor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu. Aceștia au avut contribuție la organizarea căzăcimii ucrainene, organizată în Polonia de Ostafie Dașcovici pentru a opri năvălirea tătarilor. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc.

Monumentul lui Ioan (Nicoară) Potcoavă la Lvov
Monumentul lui Ioan (Nicoară) Potcoavă la Lvov

Către această perioadă, datorită colonizărilor permanente, românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât sunt atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune. Cea mai remarcabilă evidență a acestei implicări sunt cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I. O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, fiul polcovnicului Pavel Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor este ales hatman al Ucrainei. Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru II, apoi la funeraliile sale în 1730.

Dănilă Apostol, Hatmanul Ucrainei
Dănilă Apostol, Hatmanul Ucrainei

Deosebit de importantă este activitatea religioasă, culturală și educațională a lui Petru Movilă, arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. Printre numeroasele sale realizări ca arhiereu se numără transformarea colegiului pe care îl înființase la Kiev în Academie, considerată cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși. P. Movilă a înființat tipografii la Kiev şi Lvov pentru a revigora cultura ortodoxă, se cunosc circa 50 de publicații, scoase de sub tipar cu îngrijirea directă a mitropolitului Petru Movilă, unele fiind lucrate de el însuși, altele de către ucenicii săi, dar toate purtând în prefață cuvântul său de binecuvântare.

Mitropolitul Petru Movilă, litografie ucraineană
Mitropolitul Petru Movilă, litografie ucraineană

Duca-Vodă – domn al Moldovei și Ucrainei (1681-1683)

Această perioadă scurtă de control al domnitorului Țării Moldovei asupra regiunii transnistrene, vine să înlăture încrederea puternic înrădăcinată în mentalul colectiv român, că acest spațiu al românității n-a făcut parte niciodată dintr-o formă de conducere sau statalitate românească, iar pe de alta să confirme linia de continuitate a intereselor pe care domnitorii Țării Moldovei le aveau asupra regiunii, pe care invariabil au privit-o dacă nu ca o parte integrantă a statului moldovenesc, atunci ca o zonă firească a prezenței românești.

Tradiție și continuitate românească după Nistru

Printre cele mai importante argumente ale legăturii organice dintre românii transnistreni și restul românilor sunt modul lor de viață și caracterul fluid al trecerii peste Nistru, care a fost o constantă pe parcursul istoriei. În primul rând, românii transnistreni au fost o perioadă îndelungată parte a regatului Poloniei, care întotdeauna a respectat dreptul românesc ca mod de administrare a comunităților din regiune. După unirea cu Rusia la 1654, românii pe baze de tratate, la care au participat în mod direct Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice, au păstrat drepturile moștenite de la polonezi. Prin urmare, românii transnistreni au trăit de secole după obiceiurile lor tradiționale, pe care le-au transmis mai târziu coloniștilor. Mai mult decât atât, chiar dacă erau așezate după sistemul căzăcesc, comunitățile și-au păstrat specificul românesc, dreptul românesc căpătând o valoare și mai mare în timpul domniei lui Duca-Vodă.

În al doilea rând, comunitățile românești din stânga Nistrului erau legate direct de Țara Moldovei prin activitățile economice și sociale. Ocupațiile tradiționale erau agricultura, păstoritul și meșteșugăritul. Adeseori hotarele satelor din dreapta Nistrului treceau în stânga Nistrului, iar pășunile celor două maluri ale Nistrului erau folosite reciproc de românii din stânga și din dreapta fluviului. Același lucru era și cu pescăritul. Modelul caselor, construite din bârne și nuiele unse cu lut, era la fel ca și în alte părți din spațiul românesc. La piețele din Căușeni și Tighina se cumpărau și transportau peste Nistru mărfuri aduse din Iași, București, Rusciuc, Adrianopol, etc., care ulterior erau realizate la Dubăsari, Oceacov și alte localități de pe malul stâng al Nistrului.

Vezi comentarii (2)

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG